De la prima strângere de mână până la primul zâmbet cald nu a fost drum lung. A fost doar la câteva conversații de un minut distanță și un vis ciudat de-al tău… Iar acum Felicia se gândea la ce ar mai putea să scrie – ce vis ciudat?
– Iar stai până târziu? o întrebă o colegă de secție ce se grăbea spre ieșire.
– Termin articolul și plec și eu! zâmbi obosită.
Ochii-i verzi îi alergau prin camera vastă, peste birourile pline de hârtii cu articole scrise de membrii editurii „Les mots” – o editură franceză cu sucursale peste tot în lume. Un vis ciudat de-al tău… care vis? care ”tu”? Eh își spuse,..termin acasă…
Se ridică încet și începu să-și strângă caietele, aranjându-le metodic în geanta-diplomat neagră, apoi își luă sacoul crem, supradimensional și părăsi încăperea, apoi clădirea pentru a da de un aer curat, răcoros și de o alee răcită, ascunsă sub frunze uscate. Inspiră adânc și-și îndreptă pașii spre casă, printr-un parc micuț, acoperit de un portocaliu învechit, un portocaliu din care nu mai ieșea nimeni la fel de vesel și de nepăsător ca înainte. Nimeni din cele câteva perechi de picioare ce-și plimbau pașii pe acolo: câțiva bătrâni, un cerșetor, doi elevi grăbiți și alți câțiva ale căror fețe nu se distingeau din depărtare. Tocurile groase se loveau de asfalt cu un zgomot surd, strivind și fărâmițând nenorocoasele frunzulițe mai uscate, făcând-o să zâmbească ușor. Se simțea frumoasă, cu părul castaniu împletit lejer într-o parte, cu pielea albă și cu ochii mari, strălucitori…cu totul! Se simțea frumoasă în mijlocul unei morți tomnatice de un farmec inexplicabil… Poate copacii pe jumătate goi, poate corbii zburând deasupra, poate liniștea umplută de un fluierat abia auzit?
Vine dinspre bancă – o bancă jupuită de culoare, sprijinită în patru picioare de fier ruginit. E un șuier șoptit aproape prin două buze pline, zâmbitoare, e un parfum tare, bărbătesc, un maxilar puternic și doi ochi pe jumătate închiși de un căprui intens, un căprui fericit, prea fericit pentru toată natura asta morbidă. Felicia îl privește încurcată, oprindu-se în dreptul lui. Fluieratul se oprește și el, iar ochii se deschid în întregime, țintuind-o contrariat.
– De ce fluieri? Nu vezi cât de trist și de gol e parcul ăsta? Nu vezi macabrul din fiecare copac înghețat și fiecare frunza moartă?
– Umm…fluier pentru că sunt fericit, foarte fericit!
– Fericit?
– Spune-mi un motiv pentru care n-aș fi…
– Vreau să mă ajuți cu un articol, vreau să-l continui cu un vis ciudat…
– Mă intrigi…Un vis?
Neinvitată, se așeză alături de el și scoase foaia albă de hârtie scrisă în trei rânduri în susul ei: și un vis ciudat de-al tău…
– Spune-mi, ce visezi tu noaptea?
– Eu încă nu ți-am zâmbit cald…
– Atunci zâmbește-mi!
– Nu pot…
– Nu poți? Nu… De ce?
– Nu ți-am strâns încă mâna.
Ochii calzi i se aplecară spre degetele ei subțiri. Ezită puțin, apoi îi cuprinse mâna într-a lui. O simți tremurândă, timidă și fricoasă.
– Cred că tocmai am avut o conversație de un minut… Îți mai trebuie doar un vis ciudat…
– De-al tău…
– Am văzut la început ceață. Apoi m-am simțit mai fericit ca niciodată. Ce să fie? mă întreb. Am început să fluier încet. Brusc,dar vreau sa spun, brusc de tot, doi ochi verzi, mari și curioși m-au întrerupt din șirul fericirii mele neexplicate încă și m-au întrebat – cu tot cu mirarea din ei – de ce zâmbesc și pentru ce mă fericesc atât. Imaginează-ți, voiau să știe ceva ce nici eu nu știam, să le explic ceva ce nu avea explicație sau sens… Nu e ăsta cel mai ciudat vis dintre toate? Nu e?
Pleoapele tinere, de fată, i se aplecară ușor spre mâinile ce stăteau încă înlănțuite. Când își ridică privirea el… îi zâmbea cald! Atât de cald…
– Eu sunt Victor…
DARIA STEMATE e o fată frumoasă și delicată, stă în prima bancă, e în clasa a XI-a, la CARABELLA… Și este, încă, în vacanță…
Facebook
WhatsApp
TikTok
