Am văzut The Notebook și am plutit ușor cu imaginile, m-am deplasat lent, dus de val apoi m-am izbit puternic de țărm și am revenit la realitate. Știu, e un film poate prea siropos pentru mine, dar am și eu o viață și trebuie să trec prin tot felul de chestii. Gândurile mele au zburat și s-au rătăcit în norii plimbați de vânt, în razele de soare ce se împleteau rapid cu siluete sau umbre reci, în copacii ce spun povești de primăvară și în ploi calde.
Am văzut multe filme în ultima vreme. Am deschis ochii către noi cărări. Filmele astea nu sunt așa… simple scene ce vin și pleacă, nu sunt simple imagini curgătoare care te relaxează și te ajută să evadezi din rutina cotidiană, au și ele acolo un sâmbure de învățătură, au ceva care te face să te gândești la viață, la faptul că vrei să schimbi ceva, să îți dai seama de unele lucruri pe care le ignorai de obicei, zic și eu…
Mi-a spus cineva zilele trecute că sunt un tip calm și binevoitor, că m-am născut pentru un singur lucru: să ajut pe toată lumea, să fiu o persoană cumsecade. Nu m-am gândit niciodată, în mod serios, la acest aspect dar poate că așa e. Poate că de cele mai multe ori reacțiile mele sunt bazate pe un impuls sau pe un oarecare instinct. Gesturile și comportamentul îmi vin natural, surprizele apar de la sine. N-am analizat niciodată acest fenomen, am zis că sunt pur și simplu eu, un om normal care rătăcește prin lume și care se îndepărtează ușor de momentul zero al nașterii, care își asfaltează o potecă în viața asta.
Mi-a spus că am niște calități aparte, că sunt atent la dorințele celorlalți, că îmi respect cuvântul și că îmi ies toate planurile legate de persoanele pe care le iubesc, că îi surprind, că le dau sfaturi bune, că le ajut, că le aduc pe drumuri bune și că am în ADN-ul meu grija față de ceilalți. Nu m-am gândit vreodată să mă schimb, să adopt schițele și arhitectura altora, pur și simplu am încercat să dovedesc ceva, să arăt că am putere asupra ideilor mele, că doar așa pot contribui la construirea potecii mele în viață, doar așa pot crește, că doar așa pot deschide porți închise cu zeci de lacăte.
Îmi hrănesc zi de zi sufletul cu simplitatea la care sper pentru că, fiind eu, pot face oamenii să zâmbească. Nu vreau tiparele altora, nici viața extravagantă sau destinul altora pe care îi admir. Îmi port tiparul meu și mi-e tare drag de el, cu toate ciudățeniile, ideile și angoasele adunate acolo. Și eu tot om sunt. Sunt atât de imperfect și totuși iubesc această imperfecțiune atât de mult, pentru simplul motiv că îmi aparține. Poate că am încercat în diferite momente să îmi arunc personalitatea sau să o schimb puțin, dar, încetul cu încetul, revine… e ca o boală fără remediu.
Nu știu dacă am fost născut să aduc binele, să ajut tot timpul, nu știu dacă există o menire pentru fiecare dintre noi. Nu știu dacă destinul este un concept dumnezeiesc, dar zi de zi încerc să fac lucruri prin intermediul cărora să mă droghez cu fericire, să găsesc ceva care îmi alină partea spirituală. Și iată! Am gasit o lumină, un răspuns: lucrul care mă face să zâmbesc azi este reprezentat de faptul că am înțeles libertatea oamenilor și am ajuns să-i prețuiesc așa, fără să le cer ceva înapoi.
Am înțeles că sunt genul de persoană care ajută, genul acela care invadează cu fericire sufletul unora. Să fii bun nu-i o dramă. Îmi place să văd zâmbete pe chipul altora, încerc să mă adaptez în lumea asta, să fiu și eu un cetățean al Universului, dar câteodată mă cuprinde acel sentiment de negăsire a locului. Poate că nu mă încadrez într-o anumită tipologie umană sau poate nu-mi dau eu seama. Poate că am schimbat și eu câte ceva în ultima vreme, ca tot omul… este evoluția, dar am rămas tot eu. Ador să călătoresc, dar rămăm mereu în același loc. Acel loc în care fug de probleme, un loc în care mă găsești ori de câte ori mă pierzi și poate că acest loc m-a învățat să ajut, el mi-a modelat în timp personalitatea.
Îmi place acest loc. Aici este lumea mea, aici am cutia cu jucărioare, aici îmi văd de ale mele, aici mă refugiez de tiparele altora pentru că este locul în care pun cărămizi la propriul castel. Aici eu sunt regele si mă delectez în fiecare secundă cu lucrurile favorite. Poate că lumea ta e mai faină, are mai mult roz, dar nu mă judeca. Dacă nu-ți place, pune jucăriile la loc în cutie și ieși din locul ăsta, nu o să pun la suflet, cam multă lume pleacă de aici… La început eram eroi și am pornit la drum îmbibați de încredere, dar eu mi-am păstrat-o, iar tu … tu ai cedat pe parcurs. Poate că lumea mea, caracterul meu îi face pe unii să rămână să împărțim jucăriile. Ei nu cedează pentru că au mereu în minte motivul pentru care am fost o persoană bine primită în viața lor.
Am trăit un război o bună parte din copilărie: cu mine, cu alții, cu iubirea, cu încrederea, aproape cu tot. Nimic n-a fost întâmplător sau în zadar pentru că toate au un rost. Toate luptele m-au adus aici și azi mă agăț de această lume comună cu o relaxare și o prețuire stranie. Dar azi, după toate chinurile, am persoane dragi pe care le opresc și le cuprind în brațe, le strâng tare cu toată ființa și dragostea. Azi în fața lor mă arăt eu și îmi place să-mi împart jucăriile și să ajut, pentru că în prezența lor mă simt complet și liber, sunt ființele care îmi cunosc pe deplin zâmbetul, judecata , răul și binele și… le chiar foarte mulțumesc.
ALEXANDRU MARIUS DINCĂ este elev în clasa a XII-a D, de la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…
Citeşte şi
ROMAN FOILETON – Ionuț CRISTACHE; NERO, BRAC GERMAN, episodul 17 ( ultimul) …
LECȚIA DE ZBOR – Ioana PIOARU; ce să-i faci / așa e jocul…
CULTURA URBANĂ – Pompiliu ALEXANDRU ; Justificări comuniste…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE – Mihaela MARIN; Marea simulariadă…
REFLECȚII MINORE – Alexandru IACOB; Două sărbători ale iubirii…
CONEXIUNI – Ştefan POPESCU; Fragmentarium…
COSMOSUL DIN NOI – Ioan N. RADU; Oamenii de ieri ai Târgoviștei…
STRATEGII DE DISTANȚARE – Petre STOICA; Gânduri răzlețe…
CULTURĂ ȘI ISTORIE – Radu STATE; Târgoviștea anului 1917…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI – Constantin VAENI; Opinii critice?
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI – Teodor Constantin BÂRSAN; Visul american și coșmarul corporat…
PLIMBĂRI BUCUREȘTENE – Cătălina CRISTACHE; Ilina și crema de ciocolată…
TERAPII ÎNGÂNDURATE – Ioan VIȘTEA; Invazia melcilor…
LA BORTA RECE – Radu PĂRPĂUȚĂ ; Alte lame de cuțit…
SUBSTITUIRI, confesiuni americane, episodul 5 – Dana NEACȘU…
JI-PISME DE SÂMBĂTĂ – Puiu JIPA; Zece altfel de poeme…
MELANCOLII – Constanța POPESCU; Prima noapte…
RAFTUL CU POEME – Ioan VIȘTEA; Dintr-un volum în pregătire…
CORESPONDENȚE SUBIECTIVE – Erica OPREA ; Pictura, tăcerea minții…
AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ – Puiu JIPA; România, plai de dormi..
PRIETENI LA CULTURA DE SÂMBĂTĂ – Lavinia Georgiana OPRESCU; Un suspin…
Facebook
WhatsApp
TikTok
