Se joacă, dar parcă nu e joacă. Lovesc cu putere, cu dușmănie chiar. Bidonul, cu câteva pietricele în el, zornăie rău. Te hârșâie pe la urechi. Îți vine să le confiști bidonul, dar ceva te reține. Nu ești în cartierul tău, trebuie să aștepți pe cineva… Stai și te uiți la puștii aștia doi cum izbesc un bidon. Pe jos e un ciment zgrunțuros. Nu înțeleg ce vor. Stau la vreo 15 metri unul de altul și șutează de parcă ar fi sfârșitul lumii. Nu trag rău, se feresc bine. Rucsacurile lor sînt identice. Cei doi chiar seamănă. Nu vorbesc.
Dacă bidonul îi depășește, se duc agale să-l recupereze, îl așează cu grijă, privire scurtă, elan mic, dar cu zvâcnet și șuuut!!
Încep să înțeleg ceva. Unul din ei, parcă cel mai înalt, s-a îmbujorat. Are o zgârietură mare deasupra ochiului drept. Începe să se enerveze.
Și atunci observ la ceva depărtare un grup de puștani, băieți și fete, care îi privesc foarte serios pe cei doi. Nu par mai mari de clasa a șaptea. Nimeni nu scoate o vorbă.
Bidonul nu mai sare atât de sus ca la început. Se târșăie pe ciment. Parcă asta și vor cei doi. Simt o tensiune ciudată, parcă ar trebui să se-ntâmple ceva foarte ciudat.
Și înțeleg. Și o iau repede la picior, cât mai departe de cei doi. Mă întorc spre ei. Cel mare potrivește bidonul cu mare grijă. E un bidon de ulei de mașină albastru cândva.
Și trage. Și pietricelele zboară în cel mic deodată cu bidonul. În față, clar. Nici un scâncet. Puțin sânge. O fată din grup aduce repede o bucată de tifon și spirt. Îl șterge pe cel mic fără o vorbă. Cel mare îi dă rucsacul celuilalt și pleacă.
După câțiva pași ăl mic se-ntoarce la mine și-mi face cu degetul mare semn că totul e OK.
Facebook
WhatsApp
TikTok
