Aș fi vrut să pot picta. Nu am reușit niciodată să termin vreun desen. Am încercat să pictez. Aveam de toate, eram în atelierul unui pictor care mi-a pus tot ce trebuie la dispoziție. A ieșit… nici nu vă spun ce. Oricum, ceva abstract care îți zgâria retina. Mult verde, albastru, negru și ici colo puțin roșu. L-am intitulat „Calul care nu e”, am râs cu pictorul și a pus tabloul într-un colț. Nici măcar nu m-am obosit să-l car cu mine.
De ce vă spun toate astea? Pentru că am primit acum vreo lună un telefon din Franța, de la amicul pictor, plecat de vreo douăzeci de ani din țară. „Dragul mieu, te anunț că ți-am expus tabloul!” Îl întreb despre ce tablou vorbește. Îmi spune că e vorba de acel tablou. „Oribilitatea aia?” zic eu. „Exact, dragul mieu. Voi să-ți spun că a fost apreciat. Și va sta într-un colț, special amenajat”. Îmi spune și amănunte. Pregătea o expoziție și cei care o organizau participau și ei la selecție. Voiau o retrospectivă în timp, în care să se vadă evoluția artistului. Printre tablourile lui aceia au observat și lucrarea mea pe care pictorul încerca să o ascundă. Le-a spus că nu e a lui, dar ăia au hotărât că o vor expune separat, pentru că seamănă cu lucrările lui. „Așa că, dragul mie, te fac celebru!” Vernisajul trebuia să aibă loc alaltăieri.
M-am simțit foarte mândru. Iată că numele meu va apărea și pe un tablou. Între timp amicul m-a mai sunat de vreo două ori să-îmi spună cum a aranjat el locul, ce lumină o să pună.
Și sună și telefonul din ziua vernisajului: „Dragul mieu, adio vernisaj! S-au furat 18 tablouri din 40! Poliția face cercetări.” „Și tabloul meu?” „Acela, dragul mieu, a fost sfâșiat barbar, cu cuțitul!”
Am înțeles atunci că hoții erau adevărații specialiști.
Facebook
WhatsApp
TikTok
