JI-PISME DE VINERI – HEI TRAMWAY

Când eram mic, mai mic decât învățatul literelor, prin Ploieștiul meu natal circulau puține mașini, câteva Volgi, Moskvichuri, puține mașini „imperialiste”, camioane fumegătoare, „gaz”-uri, motociclete și nenumărate biciclete scârțâitoare. Desigur, erau și căruțe care erau interzise doar pe bulevard. Dar mai erau și AUTOBUZELE. Țin minte că unele se numeau Școda, așa le zicea tata. Erau doar vreo cinci trasee și aveai mult de mers pe jos ca să schimbi direcția. Miroseau a motorină, a ulei și a aventură. Înghesuiala era enormă, se mergea pe scară, pe bara din spate, erau ciorchini de oameni. Când juca Petrolul autobuzele rîmâneau blocate în stradă, goale, nu mai puteau înainta de atâta popor fotbalistic. Mă ducea tata la meci și când vedeam autobuzul gol îl rugam să ne urcăm în el, să văd cum arată fără nimeni. Era autobuzul meu. Cinci minute alergam, mă așezam pe toate scaunele, nu știu de unde îl știa tata pe șofer, dar acesta mă lăsa să stau la volanul ăla uriaș, să aprind lumini, să deschid ușile, care, de fapt, nu se închideau bine niciodată, ce mai, RAIUL! Nu eram fascinat de condus, mai degrabă de călătorit. Trenul nu mă entuziasma, mi se părea periculos cu fumul ăla negru, cu băncile de lemn obositoare. Autobuzul era cel mai cel!

Prin toamna lui 1963, știam deja literele, am fost la București. Incomparabil cu Ploieștiul. Aglomerație la absurd!!! Acum ar fi o imagine bucolică. Am  văzut „troleybusul”, nu mi se părea cine știe ce, mă mira doar că nu se rup firele alea sub greutate. Oricum, săreau captatoarele din trei în trei minute. Știu că murise Maria Tănase, știam cine e, îmi plăcea. Era înmormântarea. O mulțime uriașă năvălise pe străzi. Nu mai circula nici un vehicol în afară de… TRAMWAY. Tramvaiul trebuia să circule, chiar dacă strada era plină de oameni, avea program, nu știu, cert e că suna din clopot și lumea se dădea la o parte. Mă dureau picioarele și ne-am urcat în tramvai, în monstrul ăla uriaș, în fierătania hurducăitoare, care pufăia(!), scrâșnea, țiuia, mă rog, toate zgomotele dragi unui băiețel dornic de aventura călătoriei. Era „zmeul zmeilor” absolut. Și l-am rugat pe tata să vorbească cu șoferul(„ăsta nu e șofer, e vatman”, chestie la care am rămas cu gura căscată trei minute), să mă lase să conduc eu cît timp stă pe loc. Știu că am fost certat… dar am rămas cu nostalgia de a sta acolo, în cabina aia cu butoane, cu manivelă, cu clopot pe care îl trăgeai cu mâna. Cabina tramvaiului mi se părea carlinga unui avion. De-atunci am ajuns să stau în cabina piloților din avion, dar la tramvai, nu.

Da… deunăzi am treabă prin Ploiești. Fac autostopul din Târgoviște și mașina mă lasă într-o zonă pe care nu o prea știam. Circula doar tramvaiul pe-acolo, era un capăt de traseu pe-aproape. Cert e că n-aveam bilet și nu era nici o gheretă cu bilete. Tramvaiul sosește foarte repede, urc, scot 2 lei, întreb pe cei patru călători dacă au. Nu au. Mă uit spre cabina vatmanului și văd o mână care îmi făcea semn. Mă apropii, se deschide ușa și un nene brunețel, mă invită înăuntru. M-am blocat. Întreb ceva de bilet, îmi ia 1 leu din cei 2 și mă invită să stau pe o strapontină, în dreapta lui. Îmi spune că pot să fumez, că este timp până unde merg eu. „Nu sunteți din zonă, se vede, dumneavoastră mergeți ori la Nord, ori în centru. Vă place aicea la mine?” Ce să zic,butoane, carpetuță, papuci de schimb, flori agățătoare din plastic, scrumieră albastră, trei iconițe, o cruce de lemn atârnată de un șnur negru… Îi răspund că da. Și îmi vine în minte sentimentul ăla din copilărie, ăla de a sta la manșă în tramvai. Îl întreb dacă e greu să conduci măgăoaia. „Nu, domnule, poa’ s-o facă și-un copil, cu circulatul e mai greu, traficul te omoară.” Zâmbeam și nenea vatmanul se uită la mine și-mi trântește brusc:„N-ai vrea să conduci?” Mă uit la el cu ochii crăcănați de uimire(iertați-mă, dar așa simțeam). „Hai, că mai sunt două stații până la circulație, aicea sunt doar depozite, nu trece nimeni.” Și m-am așezat și nenea ăla vatman îmi purta mâna pe butoanele de pe bord, care se aprindeau când le apăsai, îmi arăta cum să rotesc manivela.. Și eu râdeam, râdeam în hohote. Nu se vedea că râd, dar râdeam până la capătul lumii și înapoi, îmi dăduseră lacrimile. Asta se vedea. Și nenea ăla, Petre Cristea scria pe legitimația de pe cămașa albastră, mi-a zis:„Nu-i așa că e frumos!!!”

Da, a fost cel mai frumos!

Citeşte şi JI-PISME DE VINERI- Puiu JIPA: CINCI ANI   

                 JI-PISME DE VINERI – Puiu JIPA: SĂ TRĂIM. BINE?