Celebra butaforie care a dat naștere expresiei „satele lui Potiomkin” își are originea în călătoria realizată de împărăteasa Ecaterina a II-a în anul 1787, pentru a inspecta peninsula Crimeea, un teritoriu considerat pe atunci ca fiind „Noua Rusie”, întrucât fusese anexat de Imperiul Țarist cu doar patru ani înainte. Vizita imperială a durat șase luni și a beneficiat de participarea diplomaților pe care îi aveau la Moscova marile puteri europene, ba chiar a prilejuit o întâlnire neoficială între Ecaterina și împăratul austriac Josef al II-lea.
Cercetări amănunțite realizate de istorici au arătat că este un mit, o relatare exagerată a unor fapte reale, dar de proporții mai modeste. Într-adevăr, din dispoziția lui Grigori Potiomkin, pe atunci ministru și guvernator al Crimeii, a avut loc o amplă campanie de zugrăvire și decorare a clădirilor care puteau fi văzute din ambarcațiunea cu care a navigat pe Nipru delegația imperială, dar cel mai probabil Ecaterina a II-a a știut dinainte, mai ales că Potiomkin avusese ideea acestei călătorii încă din 1780, dinainte de anexare. În fapt, campania organizată a avut ca centru de greutate alte elemente, precum somptuozitatea săniilor cu care membrii delegației au călătorit pe zăpadă și a galerelor cu care au navigat pe Nipru, precum și mobilizarea constantă de adunări populare în orașele unde delegația a făcut popas și în satele vizibile de la distanță.
Ceea ce s-a urmărit a fost impresionarea invitaților străini și convingerea lor de faptul că Imperiul Rus a reușit în scurt timp să facă din Crimeea un bastion al puterii militare și economice țariste, mizându-se pe propagarea ulterioară a acestei percepții. Miza era atragerea de aliați din Europa Vestică în perspectiva unui al doilea război ruso-turc, se înscria în logica politicii tradiționale a imperiului de expansiune în regiunea Mării Negre și fusese rezumată elocvent de Ecaterina a II-a în corespondența sa privată cu Grigori Potiomkin: „când plăcinta va fi gata, toată lumea va pofti la ea”.
Câteva detalii argumentează caracterul de “fake news” pe care l-au avut, avant la lettre, evenimentele reale din care a rezultat expresia. Mai întâi, relatări apocrife consemnate în istoria rusă indică faptul că exemplul dat de Potiomkin a fost urmat, aproape imediat, de guvernatorul Mihail Krecetnikov, care ar fi fabricat peisaje fictive pentru a ascunde recolta slabă de grâne din vara anului 1787 și pe care împărăteasa ar fi putut să o vadă chiar pe drumul de întoarcere din Crimeea. Lesne de recunoscut caracterul contagios al acțiunilor de tip fake news și faptul că acestea s-au manifestat cu mult timp înainte să devină un fenomen consacrat.
Mai apoi, primul care a negat acuzațiile de manipulare ce începuseră să circule la adresa lui Grigori Potiomkin a fost contele Charles de Ligne, belgian aflat în serviciul Imperiului Austriac, dar detașat în cadrul armatei imperiale ruse. Acestuia i s-a atribuit rolul de ofițer de legătură, teoretic având misiunea să-l informeze pe împăratul austriac. Practic, contele de Ligne s-a comportat ca agent de influență în favoarea părții ruse. Istoricii au descoperit ulterior că a modificat masiv, uneori a inventat cu totul, aspectele pe care le-a descris în scrisorile destinate publicării. Memoriile sale și corespondența sa privată au relevat că a acționat conjugat cu Potiomkin pentru a-l convinge pe Iosif al II-lea de forța armatei ruse, pe care ministrul rus o pregătise personal pentru un nou război împotriva Imperiului Otoman. Merită reținut acest exemplu de complicitate, pentru că și el va fi repetitiv de-a lungul istoriei.
Nu în ultimul rând, întreaga călătorie a necesitat suma de 7 milioane de ruble, un cost exorbitant – pe atunci, echivalentul a 700.000 de case țărănești – dar aparent justificat. Cercetările istorice au concluzionat că împăratul austriac și-a format convingerea că Imperiul Rus e aliatul de care are nevoie pe baza a două elemente care l-au impresionat în mod deosebit: „loialitatea față de Ecaterina a II-a manifestată de un număr enorm de supuși ruși și puterea aproape nelimitată pe care aceasta părea să o aibă”. Ambele elemente constituie și astăzi mesaje de forță pe care Kremlinul urmărește să le propage și reușește peste așteptări, atunci când în statele vizate există lideri politici complici, ce au afinități pentru modelul rus de putere, în care realitate coruptă e ascunsă în false narațiuni patriotice.
Contradicții intra și extra comunitare
În paradigma contemporană a relațiilor internaționale, gradul de cordialitate pe care îl investește un stat în raport cu altul depinde covârșitor de nivelul schimburilor comerciale bilaterale, acesta fiind cel mai obiectiv indicator al dependenței reciproce care dictează marja de „libertate” a decidenților politici. În Europa, campionul paradigmei enunțate este Germania, în relațiile comerciale cu Rusia și China, două state mari de unde economia germană importă materii prime și pe piețele cărora își livrează produsele finite ca exporturi.
Pe de altă parte, convergența de valori este un condiționare pe care o regăsim în documentele programatice privind comerțul elaborate la nivelul Uniunii Europene atât în mandatul de comisar deținut anterior de Cecilia Malmström, cât și în actualul mandat deținut de Valdis Dombrovskis, cu o diferență: în strategia comercială din 2015, valorile luate în considerare erau explicit menționate ca fiind „dezvoltarea durabilă, drepturile omului, comerțul echitabil și etic, lupta împotriva corupției”, iar acum, în strategia comercială lansată în 2021, ele sunt integrate într-un nou concept, cel de „autonomie strategică deschisă”..
Relația dintre schimburile comerciale și convergența de valori e dilematică, dar interdependentă. Este de o lecție de economie politică pe care Berlinul o predă constant altor state membre ale Uniunii, îmbrăcând pe rând haine germane – când privilegiază schimburile comerciale și haine europene – când acordă prioritate convergenței de valori.
Un exemplu recent a fost critica exprimată de ministrul german al Afacerilor Externe la adresa Ungariei, după ce Budapesta a blocat o declarație de politică externă din partea Uniunii Europene, care urma să condamne China pentru deteriorarea democrației în Hong Kong, prilej cu care Heiko Maas a indicat explicit motivele: relațiile economice și diplomatice foarte bune pe care le au Ungaria și China. Dar, China este principalul partener comercial al Germaniei, aceasta din urmă având în anul 2019 exporturi de aproape 100 de miliarde euro pe piața chineză, adică peste jumătate din totalul exporturilor realizate de UE în China și importuri chiar mai mari.
Germania își permite acest comportament schizofrenic, dar limitele sale de performanță sunt evidente în zonele de frontieră ale UE, unde se întâlnesc cu ofensiva rusească de fake news: Serbia și Republica Moldova sunt exemple ale modului în care Rusia reproduce satele lui Potiomkin, reușind să altereze percepția publică până la a fi diametral opusă realității.
În martie 2021, Sputnik Moldova a realizat o analiză detaliată privind destinația exporturilor și originea importurilor realizate de economia moldovenească în anul anterior, bazată pe datele Biroului Național de Statistică de la Chișinău. România se distinge ca lider, având 28,4% pondere la export și 11,7% la import. În Federația Rusă ajung numai 8,7% dintre exporturile moldovenești, iar procentul importurilor rusești în Republica Moldova e de 11,1%. Prin comparație, soldul comercial denotă că Chișinăul câștigă bani în raport cu România, în timp ce cu Rusia pierde. În ansamblu, situația este chiar mai elocventă: Republica Moldova livrează în Uniunea Europeană exporturi în pondere de 66,7%, iar în Comunitatea Statelor Independente de numai 15,2%.
Tot în Republica Moldova, barometrul opiniei publice consemna în februarie 2021 un procent de numai 22,5% de susținere a aderării țării la Uniunea Europeană și de 2,7% pentru aderare la NATO. Majoritatea respondenților a indicat neutralitatea ca soluție pentru asigurarea securității naționale, respectiv 46,1%. Un procent de 12,8% au pledat pentru unirea cu Federația Rusă, în timp ce alternativa unirii cu România nici măcar nu s-a regăsit în setul de întrebări incluse în chestionar. Sunt discrepanțe clare între procentele ce caracterizează relațiile economice externe ale țării și procentele relevate de sondarea opiniei publice.
Un alt stat cu care România se învecinează, Serbia, prezintă o situație similară, având un portofoliu de exporturi care arată și mai clar poziționarea economică a țării în raport cu partenerii comerciali externi: în anul 2020, Uniunea Europeană a avut o pondere de 64,9% din totalul exporturilor sârbești, iar Federația Rusă a avut 4,7%, aceasta din urmă fiind depășită de patru state membre ale UE: Germania – 12,8%, Italia – 8,3% și România – 6,5% (Ungaria a avut 4,7%).
În pofida realității economice, opinia publică din Serbia avea la finalul anului trecut următoarea optică: 51% din populație nu era de acord cu candidatura țării la Uniunea Europeană și numai 9% considerau că UE ar trebui să fie prioritatea de politică externă a Belgradului. Un procent de 40% considerau că Rusia este cel mai bun prieten al Serbiei și 72% au afirmat că Rusia are o influență pozitivă asupra țării.
Contradicția între realitate și percepție rezultă din faptul că mass media sârbă a prezintat asiduu Uniunea Europeană ca fiind „slabă și divizată, disfuncțională, rasistă și ostilă la adresa autorităților sârbe”, la pachet cu promovarea intensă a industriei militare ruse și a ideii că Rusia a protejat mereu Serbia de-a lungul istoriei, inclusiv prin intermediul credinței ortodoxe comune. Cireașa de pe tort este descrierea Ucrainei drept „un stat eșuat, care a trădat bunul simț atunci când a decis să se îndepărteze de Rusia”, o idee ce derivă flagrant din propaganda oficială prin care Kremlinul rescrie istoria și conform căreia eforturile întreprinse de Kiev de-a lungul secolelor pentru a-și dobândi independența reprezintă o trădare repetată a frăției ruso-ucrainene.
Aceste două exemple reflectă capacitatea Rusiei de a crea realități false, dar folositoare unor lideri politici vădit eurosceptici precum Aleksandar Vučić și Igor Dodon. Procentele citate reprezintă în egală măsură consecința unei erori de abordare din partea Uniunii Europene, care continuă să investească mult în fond, în timp ce Rusia investește puțin și doar în forme.
IULIAN MAREȘ este jurnalist, absolvent de științe politice și, desigur, absolvent de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
