IPOTEZE  DE LUCRU    – Iulian MAREȘ: Povești de viață

 

 

 

Iulian  MAREȘ este unul dintre foștii mei elevi, intelectual de elită, entuziast lider de opinie al generației lui… Proiectul despre care ne va vorbi aici, prin mai multe povești de succes, povești de viață se numește Balkan Development Support și este o asociație tânără, ce reunește oameni cu experiență, profesioniști în sectoarele lor și creativi în ceea ce fac. Este o echipă internațională, iar obiectivul lor este să contribuie „la dezvoltarea economică, culturală și socială a locurilor unde trăim. Vom aplica lecțiile pe care le-am învățat în timp, ne vom folosi de mijloacele de care dispunem în mod firesc și de resursele pe care le putem accesa direct sau cu sprijinul prietenilor noștri, de acum sau de mâine. Considerăm că abordarea „oameni pentru oameni” e cea mai eficientă și că dezvoltarea durabilă pornește de la identificarea corectă a necesităților individuale și colective, dar solicită și punerea în evidență a perspectivei de satisfacere a fiecăreia. Ne propunem să aducem la un loc resurse și mijloace, pe care să le facem accesibile oamenilor orientați către viitor, caracterizați de onestitate și seriozitate, ce sunt interesați de bunăstarea comunităților din care fac parte.” (Ionuț  CRISTACHE)

 

Am ales să publicăm astăzi interviul de mai jos, din mai multe motive, toate reale. În primul rând, veți vedea că povestea de viață a Gabrielei Roman întruchipează, deopotrivă, voința de a fi și bucuria de a trăi, așa-numita „joie de vivre”. În al doilea rând, s-a vorbit mult, în ultima perioadă, de persoanele care suferă de boli autoimune, dar nu în contextul corect – faptul că statul român s-a sensibilizat de situația acestor persoane numai atunci când una dintre ele a ajuns să riște arestul preventiv, sub acuzația de luare de mită, spune totul. 

Gabriela Roman muncește de peste zece ani și în curând va împlini patru ani ca angajat al Ambasadei statului Muntenegru în România, unde este asistenta șefului de misiune. E limpede că actualul ei loc de muncă necesită o anumită experiență, în special în relaționarea cu cetățeni străini, dar și abilități de colaborare la nivel instituțional. Premisa interviului a fost să aflăm de unde a pornit ea, cum a ajuns acolo unde este azi și de ce este un exemplu pentru ceilalți. Realizând interviul, am descoperit, însă, că interlocutoarea noastră și-a câștigat locul în societate cu multă și perseverentă muncă, plus un strop de îndrăzneală. Se pare că are obiceiul să scoată cea mai bună finalitate posibilă dintr-o situație dată, chiar dacă circumstanțele nu sunt cele mai propice. Am înțeles și că o condiție medicală aparte schimbă fundamental paradigma, căci „pariul cu lumea” este înlocuit de lupta cu boala, iar restul contează mai puțin.

 

Iulian Mareș: Îți propunem să începem cu copilăria. De unde ești, cum te jucai când erai mică, ce amintiri păstrezi?

Gabriela Roman: Ei bine, vin dintr-un oraș nu foarte mare, din Oltenița, județul Călărași. Din punctul meu de vedere, faptul că am crescut departe de nebunia orașelor mari mi-a adus în copilărie numai avantaje, pentru că, eu consider că am fost ultima generație care a prins jocurile… „De-a v-ați ascunselea”, „Țară-țară, vrem ostași!”, „Capra nouă” și multe altele. Iar faptul că, pe strada mea, erau foarte mulți copii de vârstă apropiată a picat ca o mănușă. Cred că cele mai frumoase amintiri din copilărie sunt, clar, serile de primăvară târzie, când ne jucam toți până târziu, iar strada era plină de flori de corcoduși și cireși… Acum, când vorbesc, chiar simt mirosul lor (n.n. râde)… și verile, când mergeam câte puțin la bunici. Eu nu am crescut la bunici, însă mergeam perioade scurte de timp și am imaginea în minte, când mă pierdeam în curtea lor, care era foarte mare, parcă fără sfârșit, cu livadă, cu un islaz în spate.

Iulian Mareș: Dar de ce spui că ai fost ultima generație? Ce știi că s-a întâmplat cu generațiile următoare?

Gabriela Roman: Diferența este simplă, pentru că sora mea mai mică e din generația care a venit la patru ani după, iar ei deja aveau telefoane cu touchscreen, deja nu mai ieșeau pe afară, deja nu se mai jucau, noi am fost chiar ultima generație care a ieșit pe stradă, s-a jucat afară, nu existau telefoane mobile, nu existau calculatoare, decât Pentium IV, cred că atunci apăruse.

Iulian Mareș: Hai să localizăm în timp momentul la care s-a pierdut ceea ce spui tu, momentul dintre generația ta și generația sorei tale.

Gabriela Roman: Era în anul 2000, când eu mă jucam pe stradă, mergeam la bunici, cred că din anul 2005 lucrurile s-au schimbat foarte mult.

Iulian Mareș: Ai făcut liceul la Oltenița, județul Călărași. Acesta din urmă face parte dintr-un grup de patru județe care sunt cel mai puțin dezvoltate din România. Ai resimțit situația județului ca un factor defavorizant pentru educația ta? Ai avut la dispoziție mai puține oportunități și a fost nevoie de eforturi personale mai mari?

Gabriela Roman: Da, ziceam mai devreme că am avut în copilărie un plus de liniște și o dezvoltare frumoasă, datorită faptului că provin dintr-un oraș mic. Dar, la liceu, am resimțit altfel diferența asta, faptul că vin dintr-un oraș mai puțin dezvoltat, comparativ cu București, la care mă raportez și pentru că e cel mai aproape de Oltenița. De exemplu, mi-ar fi plăcut să am posibilitatea să plec într-un schimb cultural într-o altă țară sau să fac un an de studii în SUA. Elevii din capitală aveau această posibilitate, deoarece liceele lor aveau astfel de parteneriate, în timp ce liceul meu nu. În rest, ca nivel de educație, nu am simțit că a existat vreo diferență, dovada fiind faptul că am intrat la facultate printre primii, în condițiile unei concurențe de 12 elevi pe loc. Părerea mea este că, indiferent de oraș, dacă îți dorești ceva mai mult, ai nevoie de un efort personal direct proporțional. Pentru mine, asta e valabil de atunci și până acum. Contează profesorii, contează și locul, dar nu în așa mare măsură, tu ești cel care pune pilonii educației.

Iulian Mareș: Ai făcut stagii de voluntariat și în timpul liceului, dar și după facultate. Pentru tine, care a fost utilitatea acestora și cu ce lecții ai rămas din experiențele respective?

Gabriela Roman: Așa este și cred că e întrebarea mea preferată, de până acum (n.n. râde). Acțiunile de voluntariat și proiectele internaționale în care am fost implicată, în special cele din perioada masteratului, și-au pus amprenta cel mai pregnant asupra mea, asupra personalității mele. Aș putea vorbi zile întregi, fără să exagerez și fără să mă opresc, am foarte multe amintiri legate de fiecare dintre ele, despre oamenii pe care i-am cunoscut, despre cum înveți să apreciezi viața mai mult, înveți să apreciezi ceea ce ai …

Iulian Mareș: Dă-ne un exemplu!

Gabriela Roman: Primul exemplu care îmi vine în minte este tabăra de refugiați din Kurdistan, unde am fost în anul 2012, în Mardin, lângă granița cu Siria. Se știe ce se întâmplă acolo. Am fost plecată aproape două luni. Noi le oferea copiilor fără educație tot felul de activități, spectacole de street dance, făceam ateliere de face painting, de exemplu le desenam pe mână un soare sau un fluture, stăteau sute de copii la coadă, erau șocați, efectiv, de ce le arătam. Atunci mi-am dat seama că trebuie să mă bucur de fiecare lucru, cât de norocoasă sunt, cu copilăria pe care am avut-o, deși până atunci mi se părea banal. În tabăra de refugiați, oamenii dormeau pe jos, bărbații dormeau mereu pe acoperișul caselor, ca să nu mai vorbim de restricțiile de ordin religios. Totul depindea de tatăl familiei, iar copiii nu aveau acces la educație, era suficient să ne punem pe cap o perucă roșie de clovn și se uitau la noi de parcă eram personaje de poveste, am clar în mine sentimentul de atunci și nu îl voi uita niciodată. Acolo, după ora 21, nu aveam voie să ieșim din campus, nu aveam niciodată voie să ieșim neînsoțite de un bărbat, ceva ce în Occident pare banal, cum ar fi să porți pantaloni scurți, acolo e exclus. Dar, mi se pare normal, pentru că tu ești un străin care merge în cultura lor și mi se pare normal să le respecți cultura.

Iulian Mareș: Se simte emoția cu care vorbești…

Gabriela Roman: A fost proiectul meu preferat, de departe. Inițial, nu le-am spus părinților mei unde urma să plec. Am avut de ales între Turcia și Africa, dar nu am putut alege a doua variantă, din motive medicale, nu aș fi putut să iau cu mine unele medicamente de care am nevoie, în fine… Am ales Turcia, iar lucrurile au fost și pentru mine surprinzătoare. Am fost 150 de voluntari, din toată lumea, din SUA, Japonia, Coreea, mulți din Europa, pentru că a fost un proiect european. Știam că urma să stăm în zone separate, fetele într-o parte, băieții în altă parte, dar, când am ajuns acolo, ne-am dat seama că nu exista niciun campus, nicio clădire, erau doar niște corturi (n.n. râde). Noi mergeam cu caravanele în orașele din apropiere de Mardin și le ofeream copiilor lecții de engleză, spectacole. Nu am vrut să le spun părinților că mergeam în Kurdistan, deoarece cu siguranță nu m-ar fi lăsat să mă duc (n.n. râde). Ca să închid subiectul, mai spun că centrul unde ne țineam acțiunile educative a fost bombardat, la câteva luni după ce am fost noi acolo. M-am gândit că noi am fi putut acolo, am avut un sentiment… Am cunoscut oameni extraordinari acolo, a fost o experiență care efectiv mi-a schimbat viața, am interacționat cu persoane din toată lumea și asta te influențează fără să îți dai seama, ei vin cu aportul lor cultural unic și îți lărgesc orizontul de gândire, viziunea. Eu am început ca participant la stagii de voluntariat și am ajuns să coordonez astfel de acțiuni, m-au responsabilizat extrem de mult.

Iulian Mareș: Ai urmat studii de masterat la Catedra UNESCO pentru schimburi interculturale și interreligioase din cadrul Universității București. Ce a motivat alegerea ta? Ce  valori ai găsit tu în această arie a științelor culturale?

Gabriela Roman: Experiențele de voluntariat și cele din proiecte internaționale, interacțiunea cu diferite culturi m-au făcut să aleg acest masterat. Am simțit că asta vreau să fac mai departe, să înțeleg mai bine din istoria lor, din religia fiecărui stat, cum funcționează societățile. De exemplu, am avut un profesor de antropologie extraordinar. Și, bineînțeles, diplomația culturală. A fost un masterat bilingv, în franceză și engleză, nu a fost în limba română. Am avut profesori străini, care au fost incomparabili cu ce am avut la facultate, unde totul a fost la nivel teoretic. Masteratul a fost total opus, cu metode de predare cât mai aplicate.

Iulian Mareș: Am aflat că ai o condiție medicală aparte, suferi de mulți ani de o afecțiune autoimună, pentru care singurele tratamente disponibile sunt pur experimentale. Ce impact a avut asupra parcursului tău în viață?

Gabriela Roman: Da… din păcate, da. Am aflat în timpul facultății vestea asta teribilă, că sufăr de o afecțiune cronică, invalidantă. Mi-a schimbat cu totul viața. E simplu, înainte să aflu, aveam planuri să plec în străinătate după ce termin facultatea, eram sigură că voi face masteratul în afară, voiam chiar să-mi aloc câțiva ani unor proiecte în zone de risc, asta a fost nebunia mea dintotdeauna. Și proiectele pe care mi le-am ales, le-am ales în zone precum Siria, Turcia, Georgia, acestea m-au atras, pentru că sunt diferite de cele turistice, cele normale. Ziceam mai devreme că am avut posibilitatea să plec și în Africa, dar nu am făcut-o din cauza unei probleme medicale. Din cauza asta nu am plecat, ar fi trebuit să iau cu mine pungi întregi cu medicamente și proiectul respectiv avea o durată mai lungă de trei luni.

Iulian Mareș: Deci, ți-a limitat marja de acțiune …

Gabriela Roman: Exact, am visat mereu să îmi găsesc un job aventuros, să plec dintr-un loc în altul, m-a inspirat mobilitatea, dar după ce am primit diagnosticul, atenția mea s-a îndreptat spre a fi bine, spre a mă însănătoși. Și a început lupta cu sistemul medical din România, care este o luptă foarte grea. E foarte grea … Așa că, da, m-a limitat foarte mult diagnosticul.

Iulian Mareș: Diagnosticul ți-a schimbat stilul de viață?

Gabriela Roman:  Da și nu, nu mai puteam să fac lucrurile pe care le făceam înainte, nu mai aveam mobilitatea fizică necesară. De exemplu, plăcerea mea cea mai mare era trekking-ul, cățărările pe munți, cum să mai fac asta cu articulațiile blocate? Nu mai am cum! În jurul meu, erau oameni sănătoși, lucrurile decurgeau normal pentru cei ca mine, cei de 21 de ani, dar atunci, totul a venit brusc, peste noapte și a fost un șoc extraordinar.

Iulian Mareș: A trebuit să te adaptezi și credem că ai reușit, având în vedere că lucrezi de aproape patru ani într-o ambasadă străină. Care sunt provocările acestui loc de muncă și care sunt satisfacțiile?

Gabriela Roman: Am lucrat înainte în mai multe domenii, dar cel mai mult mi-a intrat în suflet și cel care s-a pliat cel mai bine pe studiile mele a fost locul de muncă din cadrul ambasadei. O provocare plăcută pentru mine e că trebuie să fii continuu la curent cu ceea ce se întâmplă, să ai capacitatea să înțelegi și să sintetizezi mișcările politice, economice și nu numai, dar a devenit o obișnuință pentru mine. Am de scris rapoarte, am corespondența cu Ministerul Afacerilor Externe. În ce privește satisfacțiile, cred mai degrabă că acestea sunt mai mult la nivel mental, cel puțin pentru mine.

Iulian Mareș: Ce înseamnă asta?

Gabriela Roman: Interacționez cu oameni din cercuri de elită, de exemplu când sunt parte din organizarea unei vizite oficiale a primului ministru, a unui secretar de stat, a președintelui, chiar. Tocmai acest mediu de lucru și colegii pe care îi am sunt de o importanță covârșitoare pentru mine, e ceva ce îmi dă o liniște, o satisfacție.

Iulian Mareș: O constatare, ai spus că ți-ai dorit toată viața să explorezi, intenționai să lucrezi în străinătate. Ori, ambasada unui stat străin este considerată teritoriul acelui stat în țara gazdă, deci ai putea spune că ai un loc de muncă în străinătate.

Gabriela Roman: Da, așa ar gândi un om pozitiv. Mi-ar fi plăcut mai multă mobilitate, dar în situația mea înveți să te adaptezi și să apreciezi ceea ce faci.

Iulian Mareș: Un prieten comun ne-a spus că te-a auzit cândva certând-o pe sora ta, cerându-i imperativ să învețe mai bine. Ce îți dorești tu pentru ea?

Gabriela Roman: Cred că fiecare ne dorim ca urmașii noștri să exceleze și să fie un exemplu. În cazul meu, neavând copii, e vorba de sora mea mai mică. Probabil că am primit această atitudine din partea părinților, pentru că ei au fost cu mine… așa, picky, tot timpul au vrut să fiu cea mai bună, la toate materiile, să fiu olimpică. Deși, dacă mă întrebi pe mine, lucrul ăsta nu este unul corect, fiecare are înclinațiile sale pentru un domeniu, nu poți excela în toate, iar un copil căruia i se cere să fie de nota 10 peste tot… da, poate ajunge să fie de 10 peste tot, cum a fost și cazul meu, însă, la final, în sufletul lui ajunge să fie asemeni unui elastic, de care tragi în toate direcțiile, dar el nu apucă să facă ceea ce îi place. Pe de altă parte, un lucru pe care îl spun oricui și la orice oră este că un om fără educație este un om pierdut, iar cunoștințele pe care le-am acumulat eu în anii de școală, cu siguranță, m-au ajutat să înțeleg lumea, să fiu mai responsabilă. În general vorbind, dacă ai o cultură enciclopedică, adică din toate domeniile, ți se deschid uși, chiar și în lumea de azi, când meritocrația e pe cale de dispariție.

Iulian Mareș: Din punctul nostru de vedere, marea lipsă în școala românească este că nu te învață cum să folosești aceste cunoștințe.

Gabriela Roman: Tocmai de aceea spuneam că masteratul a fost cu totul diferit față de facultate. La masterat, aveam proiecte de făcut, aveam prezentări de susținut. Și teza de masterat am făcut-o pe baza experienței trăite în Kurdistan. Am colaborat cu un profesor care provine de acolo și care acum predă dialectul kurd la Universitatea Yale, el mi-a trimis bibliografie pe care nu aș fi putut să o găsesc altfel niciunde. Din aceste motive, am scris lucrarea cu o plăcere extraordinară.

Iulian Mareș: Având în vedere parcursul profesional de până acum, având în vedere condiția ta medicală, cum îți proiectezi viitorul? Care ar fi, pentru tine, următorul nivel?

Gabriela Roman: Este o întrebare grea, pentru oricine și, în particular, pentru mine. Am fost și sunt condiționată în parcursul profesional de starea de sănătate. Cred cu tărie că totul se întâmplă cu un scop. După experiența cu copiii, din Kurdistan, mi-am dat seama că eram nemulțumită cu lucruri pe care alții ar da orice să le aibă. Nouă ni se pare banal să desenezi un fluture pe mână, dar acolo făceau coadă mamele cu copiii în brațe și se bucurau atât de mult. Pe viitor, mi-ar plăcea să pun bazele unei organizații care să atragă atenția asupra persoanelor care, deși se confruntă cu probleme serioase de sănătate, pot fi mult mai implicate și devotate unei cauze. În România, comparativ cu alte state, aceste persoane nu au parte de condiții speciale, dar ele sunt la fel de productive, uneori chiar mai productive decât persoanele normale. De ce? Pentru că acești oameni sunt, în general, mai motivați, mai plini de viață, chiar dacă au în spate o poveste de viață mai grea. Astfel de condiții există în străinătate, dar aici nu. Îmi doresc să fac ceva în sensul acesta.

Iulian Mareș: Este sufletul un leac pentru trup?

Gabriela Roman: (n.n. râde) Cu siguranță! De când am problema asta, citesc mult despre suflet, despre energii. Ceea ce numim generic suflet este un leac pentru trup în sensul că, dacă ești un om echilibrat, dacă ești un om bun, un om corect, atunci corpul reușește să lupte mai mult. Deci, da, chiar cred că sufletul vindecă trupul și asta sper și eu, la un moment dat.

 

 

 


Valeriana

Gurmand + Raiman
Daca ti-a placut acest articol il poti distribui:

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro