IPOTEZE  DE  LUCRU    –  Iulian MAREȘ – Povești de succes

 

 

Iulian  MAREȘ este unul dintre foștii mei elevi, de care îmi amintesc cu mare drag… Proiectul despre care ne va vorbi aici, prin mai multe povești de succes, povești de viață se numește Balkan Development Support și este o asociație tânără, ce reunește oameni cu experiență, profesioniști în sectoarele lor și creativi în ceea ce fac. Este o echipă internațională, iar obiectivul lor este să contribuie „la dezvoltarea economică, culturală și socială a locurilor unde trăim. Vom aplica lecțiile pe care le-am învățat în timp, ne vom folosi de mijloacele de care dispunem în mod firesc și de resursele pe care le putem accesa direct sau cu sprijinul prietenilor noștri, de acum sau de mâine. Considerăm că abordarea „oameni pentru oameni” e cea mai eficientă și că dezvoltarea durabilă pornește de la identificarea corectă a necesităților individuale și colective, dar solicită și punerea în evidență a perspectivei de satisfacere a fiecăreia. Ne propunem să aducem la un loc resurse și mijloace, pe care să le facem accesibile oamenilor orientați către viitor, caracterizați de onestitate și seriozitate, ce sunt interesați de bunăstarea comunităților din care fac parte.” (Ionuț  CRISTACHE)

 

 

Publicăm a doua parte a interviului pe care l-am făcut cu un medic pediatru din Marea Britanie – prietena noastră, Nicoleta Atuanya, pe care o vom numi în continuare Angie, așa cum îi spun cei apropiați. Ea are origini mixte, fiind pe jumătate româncă și pe jumătate nigeriancă. A crescut în ambele țări, Nigeria și România, iar Facultatea de Medicină a urmat-o la București. De peste zece ani, trăiește și muncește în Londra, însă veți vedea în interviu că România din ea este vie și tinde să fie transmisă copiilor ei. Ca paranteză, ne cerem scuze pentru întârzierea mare cu care publicăm această a doua parte. Credem că dialogul pe care îl redăm astăzi merită citit, iar motivele ies singure la iveală. 

 

***

Iulian: Te rog, spune-ne care e situația în Marea Britanie, cât v-a afectat virusul Covid-19? (n.n. cu referire la situația din luna aprilie a.c.)

 

Angie: Dacă te-ai uitat la știri în ultima vreme, lucrurile s-au înrăutățit aici, sunt peste 2000 de persoane decedate în Marea Britanie și ne așteptăm să fie mult mai mulți, ceea ce este o perspectivă tristă. Deocamdată, toți facem ceea ce putem, totul este blocat, oamenii stau acasă, cu excepția categoriei pe care o numim „angajați-cheie”, aceștia sunt cei care merg în continuare la muncă și mă refer la personalul din sistemul național de sănătate, din poliție, șoferii de autobuze, profesorii… Dar este multă incertitudine în acest moment.

 

Iulian: Iar tu mai mergi sau nu la cabinetul tău?

 

Angie: Eu fac parte din categoria „angajaților-cheie”, pentru că toți medicii sunt chemați să își continue activitatea, atât timp cât sunt sănătoși, desigur. Deci, lucrez în continuare, chiar dacă mi s-a redus programul de muncă. Activitatea este întreruptă peste tot, iar școlile sunt închise pentru majoritatea copiilor, singurii care pot merge în continuare la școală sau la grădiniță fiind copiii „angajaților-cheie”, între orele 9-15. Acest lucru înseamnă că cele două fete ale mele se duc la școală, iar eu trebuie să le iau la ora 3 după-amiaza, în consecință nu mai pot lucra în ture, așa cum aveam la cabinet în programul normal. 

 

Iulian: Așadar, școlile sunt deschise în Marea Britanie pentru copiii „angajaților-cheie”, așa cum s-a procedat și în Franța.

 

Angie: Da, chiar cred că ideea a venit din partea unuia dintre statele europene… Revin puțin la explicarea programului meu actual de muncă. Cum spuneam, trebuie să plec devreme de la cabinet, iar asta e o problemă, în sensul că nu pot lucra ture întregi, soțul meu fiind tot medic, și el are programul său la spital, prin urmare nu avem cu cine să lăsăm copiii, din moment ce amândoi trebuie să mergem la muncă. 

 

Iulian: Practic, voi amândoi sunteți în prima linie, trebuie să fie greu, o spun sincer…

 

Angie: Da, este greu… Amândoi ne expunem zilnic la riscul infectării cu virusul, nu există destul echipament de protecție, ne folosim de ceea ce e disponibil, dar nu se poate spune că avem parte de protecție completă. Este o situație riscantă, însă avem o datorie față de pacienții noștri, trebuie să mergem la muncă. 

 

Iulian: Îmi pare rău, cu adevărat, să aud că așa stau lucrurile.

 

Angie: Da, asta este, știam toți că va fi așa…

 

Iulian: Sș vrea să extindem puțin dialogul nostru, te rog să ne explici care sunt măsurile de contingență pe care guvernul britanic le-a aplicat pentru gestionarea acestei situații, din punct de vedere economic. În particular, te-aș întreba dacă Primăria Londrei a adoptat anumite măsuri la nivel de municipalitate? 

 

Angie: Ca măsură de contingență, guvernul s-a oferit să acopere 80% din salariile pe care angajații le aveau în mod normal, dar până la un plafon de 2500 de lire sterline lunar. Măsura e menită să calmeze spiritele, ca să zic așa, deoarece unii oamenii și-au pierdut locurile de muncă, alții au fost păstrați de către companii, dar e clar că angajatorii, la rândul lor, vor avea dificultăți în a le plăti salariile, din moment ce lucrurile nu mai merg ca de obicei. Deci, guvernul a oferit această facilitate pentru angajați, precum și pentru oamenii care au mici afaceri. Practic, în această perioadă, sunt bani care vin din partea guvernului, pentru ca oamenii să își poată întreține familiile.

 

Iulian: În privința celor care au mici afaceri, cum funcționează în mod concret această măsură, cum trebuie să procedeze pentru a primi bani de la guvern?

 

Angie: Este aceeași măsură ca și în cazul celor care sunt angajați. Dacă ești proprietarul unei afaceri și profitul anual pe care l-ai avut a fost de până la suma de 50.000 de lire sterline, atunci ești eligibil pentru această schemă de ajutor. Concret, ești contactat de către Her Majesty’s Revenue and Customs – Agenția Majestății Sale pentru Venituri și Vămi – funcționarii acestei agenții având toate datele fiscale referitoare la oamenii din mediul de afaceri și ți se oferă suma de bani pe care am menționat-o. Dar, dacă ai avut un profit mai mare, nu ești eligibil. 

 

Iulian: Hai să revenim la povestea ta… Îmi amintesc că erai, la un moment dat, un donator regulat, susțineai financiar câțiva copii în Nigeria, iar dacă îmi amintesc corect, aceasta e chiar o practică în rândul comunității nigeriene din Marea Britanie (deși s-ar putea să nu îmi amintesc corect). Spune-ne mai multe despre această inițiativă a ta, ce scop a avut, cum știai că banii donați de tine chiar erau folosiți conform scopului și așa mai departe…

 

Angie: Da, am avut o astfel de inițiativă caritabilă timp de doi ani, începând cu anul 2014, dar a trebuit să-i pun capăt din cauza resurselor financiare insuficiente. În esență, ceea ce făceam era să identificăm copii fără posibilități materiale și să le sponsorizăm educația, de la grădiniță, până la nivel de școală primară. A fost o acțiune de caritate de tip familial, non-profit, de care s-a ocupat în Nigeria tatăl meu, el fiind cel care livra propriu-zis banii acolo. În felul acesta, am știut exact destinația banilor și am primit numeroase reacții, precum și rapoarte de progres cu privire la copiii care au fost beneficiari. Știam la ce școli sau grădinițe sunt înscriși, ce rezultate școlare au… Lucrurile au fost gestionate într-un mod foarte precis, dar în cele din urmă am rămas fără bani, mare parte din fonduri erau asigurate de mine, de fapt, iar o altă parte erau donate de prieteni care au decis să sprijine inițiativa mea. Chiar și așa, nu am reușit să adun destui bani și am fost în situația în care donam destul de mult din salariul meu. Nu am putut continua prea mult timp așa…

 

Iulian: Dar spune-ne, te rog, dacă vorbim de o practică la nivel de comunitate sau a fost exclusiv o idee a ta? 

 

Angie: Nu, a fost doar ideea mea, inspirată de faptul că iubesc copiii și să vin în ajutorul lor. Acești copii au atât de mult potențial în ei, dar dacă nu le pui la dispoziție instrumentele potrivite și dacă nu îi așezi pe direcțiile de care au nevoie, atunci nu se alege mare lucru de ei. În privința nigerienilor din Regatul Unit, lucrurile stau în felul următor: majoritatea fac parte din familii extinse și predomină un sentiment de întrajutorare reciprocă, ideea ca toți să ajungă pe direcțiile potrivite, dar pe de altă parte mai toți muncesc aici ca să își poată susține familiile pe care le au acasă, în Nigeria. Prin urmare, nu sunt în situația să lanseze inițiative de caritate, prin care să ajute copii pe care nu îi cunosc, își ajută fiecare propria familie. 

 

Iulian: Revin la tine și la cum ești tu ca persoană… Știu că, în cea mai mare parte a timpului, ai o atitudine destul de dură, de severă cu privire la oamenii și lucrurile din jurul tău, ai un puternic simț al corectitudinii și al onestității, precum și o determinare interioară „cu normă întreagă”, dacă îi pot spune așa. Ce anume te-a format așa? Și ce ai avut de câștigat în viața fiind astfel? 

 

Angie: Într-adevăr, trebuie să recunosc că este meritul mamei mele  și al tatălui meu, dar aș începe cu mama. Ea este o femeie foarte puternică, foarte hotărâtă, în general, așa am văzut-o mereu în anii în care m-a crescut. Au fost situații în care și-a riscat viața la propriu pentru noi, copiii, a luptat pentru noi, a muncit din greu, nu o pot caracteriza altfel decât ca fiind o femeie minunată și puternică. Știu că este așa datorită convingerilor pe care le are, și-a urmat întotdeauna drumul pe care l-a ales și în cele din urmă a reușit. Deci, am învățat multe doar crescând împreună cu ea și privind-o. La fel, și cu tatăl meu… Știi, amândoi sunt persoane foarte încăpățânate și a existat și o parte pozitivă în asta. Tatăl meu a fost, în egală măsură, un om cu foarte multă voință, a ținut la convingerile sale, prin urmare dacă voiam să îl fac să se răzgândească într-o privință, aveam nevoie de un motiv foarte bun. A contat și faptul că am fost independentă de tânără, m-am mutat în România când aveam 15-16 ani, împreună cu fratele meu mai mic și am locuit împreună timp de 9 ani. Știi ce a însemnat asta pentru mine? A trebuit să învăț să fiu o persoană adultă, să am grijă de mine și de fratele meu, a trebuit să iau singură majoritatea deciziilor la acea vârstă. Situația asta m-a transformat într-un om puternic și independent, pentru că pur și simplu nu exista acolo, lângă mine, „o mămică și un tătic”, la care să fug dacă erau probleme. A trebuit să mă ridic singură… 

 

Iulian: Anul trecut, mi-ai cerut să găsesc o româncă să fie bonă la Londra, pentru fetele tale. Știu că nu ai găsit deocamdată, dar explică-ne de ce vrei ca persoana care să aibă grijă de copiii tăi să fie din România? 

 

Angie: (n.n. izbucnește în râs) Păi, de ce nu ar fi o româncă? Știi și tu că românii au un simț puternic al familiei. Am trăit în România, știu cum e, îmi place felul de a fi al oamenilor și prefer să am ca bonă pe cineva având un bagaj cultural cu care sunt familiară, pe care îl înțeleg mai bine decât dacă ar fi altcineva, dintr-o țară pe care nu o cunosc … 

 

Iulian: Profit de faptul că anul trecut ai venit în vizită în România… Voi împărtăși cu cititorii un lucru, acela că m-ai rugat să mergem undeva în mediul rural și să găsim o căruță trasă de cai cu care să le plimbăm pe cele două fete ale tale. De ce? De ce ai vrut tu ca fetele tale, născute și crescute la Londra, să aibă experiența mersului cu căruța, la țară, în România?

 

Angie: Când trăiești în Londra, nu vezi cai, nu vezi animale, nu vezi nimic, doar dacă te duci la grădina zoologică, dar asta că nu înseamnă că vezi un mod de a trăi, așa cum este el.     Într-adevăr, am vrut ca fetele mele să aibă ocazia de a trăi puțin experiența vieții la țară din România, așa că de ce nu fie sub forma unei plimbări cu căruța? A fost o experiență fantastică, cred că fata mea cea mare nu o va uita niciodată! Din punctul meu de vedere, contează mult așa ceva, pentru că să trăiești în oraș și să nu poți vedea astfel de lucruri, nu e bine. Știi, îmi amintesc când am fost prima oară în Nigeria cu fata mea cea mare, cred că avea 4 ani, a văzut vacile care erau pe marginea drumului și a fost șocată, m-a întrebat dacă erau vaci, cu adevărat, iar eu i-am confirmat. Dar ea nu a vrut să creadă și a insistat că acelea nu pot fi vaci. Am întrebat-o de ce cred asta și mi-a spus că „nu, nu pot fi vaci, nu arată ca vacile  sunt mult prea slabe!”. Vezi, ea știa numai de vaci grase, așa cum apar în cărți, în filme… Ce să fac, i-am spus: „ei bine, asta e ce avem aici, în Nigeria, astfel de vaci… slabe”.

 


Regata Turbnobio

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro