Iulian MAREȘ este unul dintre foștii mei elevi, de care îmi amintesc cu mare drag… Proiectul despre care ne va vorbi aici, prin mai multe povești de succes, povești de viață se numește Balkan Development Support și este o asociație tânără, ce reunește oameni cu experiență, profesioniști în sectoarele lor și creativi în ceea ce fac. Este o echipă internațională, iar obiectivul lor este să contribuie „la dezvoltarea economică, culturală și socială a locurilor unde trăim. Vom aplica lecțiile pe care le-am învățat în timp, ne vom folosi de mijloacele de care dispunem în mod firesc și de resursele pe care le putem accesa direct sau cu sprijinul prietenilor noștri, de acum sau de mâine. Considerăm că abordarea „oameni pentru oameni” e cea mai eficientă și că dezvoltarea durabilă pornește de la identificarea corectă a necesităților individuale și colective, dar solicită și punerea în evidență a perspectivei de satisfacere a fiecăreia. Ne propunem să aducem la un loc resurse și mijloace, pe care să le facem accesibile oamenilor orientați către viitor, caracterizați de onestitate și seriozitate, ce sunt interesați de bunăstarea comunităților din care fac parte.” (Ionuț CRISTACHE)
Un Actor, un Teatru…
Iulian Mareș: Liviu, tu ești în primul rând actor și am avut ocazia să remarc pasiunea, determinarea pe care o pui în practicarea meseriei tale. Dar, în al doilea rând, ești director executiv și selecționer al Festivalului Internațional de Teatru Babel F.A.S.T., organizat de Teatrul „Tony Bulandra” din Târgoviște. Întâmplarea a făcut să ne întâlnim la o petrecere și să ne povestim unul altuia experiențele avute de fiecare în legătură cu un mic stat din Balcani, Muntenegru. Ori, asociația noastră este o creație româno-muntenegreană, prin urmare suntem interesați să explorăm legăturile care se nasc și cresc între cele două țări. La rândul tău, ne-ai spus că ai ajuns în Muntenegru la câteva luni după ce acest stat și-a declarat independența, prilejul fiind participarea Teatrului „Tony Bulandra”, în anul 2006, la Festivalul Internațional de Teatru Alternativ de la Podgorica (n.n. FIAT este acronimul în original al acestui festival). Te rog să începi prin a ne spune cum a ajuns acolo teatrul din Târgoviște?
Liviu Cheloiu: O să parafrazez întâlnirea noastră, mai întâi, și o spun că ne-am întâlnit la o petrecere organizată de sora ta, Irina Mareș, care s-a numărat printre cei o sută de voluntari ai primei ediții a festivalului nostru de teatru, din anul 2007. Așa ne-am cunoscut cu Irina, cu Andreea Hrior … Dar, înainte cu an, aveam să mergem la Podgorica. Anul 2006 a fost unul bun pentru Teatrul „Tony Bulandra”, care începea să treacă granița din ce în ce mai mult. În primăvara anului 2006, am fost selecționați – cu același spectacol cu care aveam să mergem în Muntenegru – la Festivalul Internațional de Teatru „Marea Neagră” de la Trabzon, unde, probabil, am fost văzuți și selecționați pentru festivalul de la Podgorica. Întâmplarea a făcut ca noi să ajungem acolo în 2006, anul în care Muntenegru și-a dobândit independența față de Serbi … spre surprinderea mea, am găsit acolo moneda euro, care părea instalată de ceva timp… pentru că am observat un echilibru al pieței în raport cu moneda, adică prețurile erau foarte bine așezate. Acum, citeam cu surprindere că noi am participat la una dintre cele mai bune ediții ale FIAT – Festivalul Internațional de Teatru Experimental de la Podgorica, cea din 2006… considerată chiar de organizatori ca fiind una dintre cele mai reușite, din punctul de vedere al selecției spectacolelor străine.
Iulian Mareș: Este foarte adevărat ce spui, organizatorii menționează în prezentarea ediției din 2006 că a fost una dintre cele mai bune și menționează foarte laudativ Teatrul „Tony Bulandra” și piesa cu care acesta a participat. Dă-mi voie să revin puțin la ceea ce spuneai, la prezența voastră la Festivalul de la Trabzon, înțeleg că voi ați fost invitați apoi la Podgorica…
Liviu Cheloiu: Da, am fost selecționați, așa se face, se face o selecție… nu am aplicat noi… cum se întâmplă foarte des… sunt foarte multe festivaluri, prin urmare există aceste aplicații, dar odată ce un teatru ajunge să fie cunoscut, atunci se merge direct pe invitații…
Iulian Mareș: Implicit, pe merit….
Liviu Cheloiu: Da, probabil, am fost văzuți la Trabzon de către Slobodan Milatović, care este selecționerul festivalului de la Podgorica și, practic, unul dintre fondatorii lui. Sau am fost recomandați de altcineva, cu spectacolul cu care am participat atunci, e vorba de “Bacantele”, după Eschil, în regia lui Mihai Măniuțiu.
Iulian Mareș: Tu ai jucat în piesă, dă-mi voie să întreb ce a însemnat pentru tine acest rol și cum a fost experiența livrării lui către publicul din Muntenegru?
Liviu Cheloiu: O să încep cu istoria spectacolului, căci este unul dintre spectacolele-pionier ale Teatrului „Tony Bulandra”, care a avut premiera în decembrie 2003, iar pe atunci era ceva nemaiîntâlnit pentru Târgoviște, era un spectacol experimental, bazat pe foarte mulți tineri, singurul actor mai în vârstă, ca să zic așa, era Corneliu Jipa, alias Puiu Jipa, un actor binecunoscut târgoviștenilor, în floarea carierei, cunoscut la nivel național și internațional. Era un spectacol-emblemă al teatrului, deoarece Mihai Măniuțiu era unul dintre regizorii în vogă, era în „top 5” al regizorilor români la momentul respectiv și a venit la Târgoviște, într-o primă colaborare – pentru că ulterior au fost și alte proiecte cu domnia sa – dar Târgoviștea nu mai văzuse genul acela de spectacol, cu nud, cu sânge. Cum spuneau și muntenegrenii în descrierea piesei, un mit al lui Dyonisos. Regele Pentheus, personajul pe care l-am jucat eu, revine acasă și observă că Dyonisos își făcuse de cap, bacantele urmau alte rituri, iar Tiresias, care era, practic, sfetnicul lui, devenise mentorul și moderatorul orgiilor care se întâmplau acolo. Este unul dintre primele mele roluri principale la Târgoviște, așa că mă gândesc întotdeauna cu drag la perioada respectivă și la istoria spectacolului, pentru că s-a jucat timp de 13 ani, până în anul 2016.
Iulian Mareș: Ce ți-a plăcut cel mai mult la rolul tău? Te întreb, deoarece remarc faptul că ai o anumită fascinație când povestești.
Liviu Cheloiu: Repet, era unul dintre primele mele roluri principale pe scena târgovișteană, era un rol, cum să zic… destul de greu, pentru că intram undeva la jumătatea spectacolului, iar spectacolul căpăta deja o energie și o amploare foarte mare, iar când eu îmi făceam apariția trebuia să mă ridic la nivelul acela, iar asta era foarte greu. Apăream în spectacol și de acolo toate mi se întâmplau mie!
Iulian Mareș: De unde apăreai? Unde stăteai tu până să intri pe scenă?
Liviu Cheloiu: În culise! Glumesc… (n.n. râde). Eu veneam cu cadouri pentru bacante, în viziunea lui Măniuțiu, eu aduceam un turn de cutii pline cu portocale, mă împiedicam, cădeam cu ele, era numai făină pe jos, era spectaculos. Mai târziu, bacantele aveau să se înfrupte cu acele portocale, pur și simplu, dădeau o notă de orgie. Da, era spectaculos.
Iulian Mareș: Înțeleg, din ce povestești, că a fost o interpretare foarte dyonisiacă…
Liviu Cheloiu: Da, da, da… S-a mers din punctul lui de vedere…
Iulian Mareș: Cum a primit această interpretare publicul din Muntenegru?
Liviu Cheloiu: Din nou, o să încep cu publicul din Târgoviște, care a fost șocat, pur și simplu, erau șocați. Aveam să aflăm mai târziu că într-un sens bun (n.n. râde). Unul dintre colegii noștri, Cristian Olaru, spunea „am o stimă foarte mare pentru voi, că eu eram în liceu, clasa a 9-a sau a 10-a și atunci v-am văzut în Bacantele, iar acum jucăm pe aceeași scenă”. În Muntenegru, a avut un impact… De fapt, nu ne așteptam, că și la Trabzon, în Turcia, am fost, totuși, într-o țară musulmană, iar noi aveam un spectacol cu nuduri. Și acolo s-au întâmplat niște lucruri amuzante, noi am instalat în foaierul teatrului un banner cu nud. Toți turcii din teatru s-au adunat în jurul lui și se uitau. „Ce e asta? Aveți scene cu nud în spectacol?” Noi am zis: „dar v-am trimis DVD cu spectacolul, așa cum ați cerut, nu ați vizionat spectacolul?”. Replica lor a fost „stați puțin, că noi suntem din organizare, selecționerii sunt alții, să-i sunăm…”. Au venit și ne-au cerut… somptuos (n.n. râde) să renunțăm la nuduri. Și atunci, eu și managerul teatrului, de atunci și de acum, Mihai Constantin Ranin, am plecat împreună în piață, în bazar, să căutăm chiloți de culoarea pielii (n.n. râde). Înainte de spectacol, s-a ținut un discurs, chiar eu l-am ținut, în care am spus că „datorită rigorilor impuse de religie și de organizatori, spectacolul va fi modificat, iar viziunea regizorala va suferi câteva schimbări”. Spectacolul a avut un impact nebun! Am primit ovațiuni, am luat Premiul pentru cel mai bun spectacol! Și apoi, a urmat Muntenegru, unde a fost la fel!
Iulian Mareș: Având în vedere premiul pe care l-ați câștigat la Trabzon, era cumva firesc să fiți invitați și apreciați…
Liviu Cheloiu: Nu, pentru că sunt culturi diferite și nu știam la ce să ne așteptăm. Având în vedere ce impact a avut piesa în Turcia, eram deja „cu morcovelul”, nu știam cum vor reacționa. În plus, știam foarte bine că Muntenegru a făcut parte din fosta Iugoslavie, unde au avut un teatru bun, chiar foarte bun, la Belgrad exista BITEF, un festival de teatru care, până să apară cel de la Sibiu, era cel mai mare din sud-estul Europei. Spre surprinderea noastră, la Podgorica, lumea a fost din nou „pe spate”! La conferința de presă, am primit din nou ovațiuni…
Iulian Mareș: Ca dovadă, felul superlativ în care spectacolul e amintit de organizatorii muntenegreni pe website-ul festivalului…
Liviu Cheloiu: E plăcut să citesc acum, după 14 ani, ce scrie acolo: „faimosul Teatru „Tony Bulandra” din Târgoviște”…
(va urma)
IULIAN MAREȘ este jurnalist, absolvent de științe politice și, desigur, absolvent de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
