În Japonia de după cel de-al doilea război mondial, situația economică era cruntă, alimentele de bază erau raționalizate, iar oamenii mureau de foame, la propriu. A rămas în istoria națională exemplul personal dat de un judecător care a făcut o demonstrație publică: a încercat să trăiască timp de câteva luni mâncând numai rația zilnică de circa 250 grame de orez prescrisă de guvern ca fiind suficientă. Omul a murit, în cele din urmă.
Presiunea ca guvernul să facă ceva era imensă. La Tokio, guvernul era foarte conștient că singura șansă pe care o aveau era să pornească cumva dezvoltarea economică a țării, dar nu exista capitalul necesar pentru investiții. Țara era sub ocupație americană, de la Washington veneau fonduri cu țârâita și niciun alt stat din lume nu era dispus să ofere credite Japoniei. Ca o paranteză, ajutorul consistent din partea SUA a venit mai târziu, odată cu izbucnirea războiului din Coreea, când foarte multe contracte au fost date companiilor japoneze, ca furnizori pentru trupele din teren.
Revenind la momentul imediat următor după încheierea războiului, în disperare de cauză, soluția găsită a fost următoarea: guvernul a apelat la economiile populației, lansând un apel național ca cetățenii să dea bani cu împrumut. O provocare suplimentară a fost că tot acest flux financiar pe care au sperat să-l creeze trebuia să nu fie dirijat prin conturile bancare folosite de guvern, deoarece acesta funcționa, de fapt, sub conducerea Comisiei Aliate de Control, adică a americanilor. Cetățenilor li s-a promis că își pot pune la adăpost economiile de ritmul inflației, iar instituția desemnată pentru această schemă de capitalizare a fost Poșta Națională, deoarece avea oficii poștale până în ultimul sat al țării.
Rezultatul a fost spectaculos, guvernul japonez a reușit să adune de la proprii cetățeni banii necesari supraviețuirii și chiar pentru realizarea unor prime investiții. Ceea ce trebuie înțeles este că oamenii au avut încredere în guvernul lor, chiar dacă țara abia ieșise învinsă total dintr-un război în care încasase și două bombe nucleare. Nimeni nu dă bani cu împrumut cuiva în care nu are încredere, persoană sau instituție. Desigur, guvernul japonez și-a onorat impecabil obligațiile asumate prin acest contract social.
În finalul acestei povestiri, țin să menționez că încrederea populației în Guvernul României era de 13,7%, în decembrie 2020. Mai puțin de un sfert din români aveau încredere în instituția guvernului, în vremuri de pace și la momentul de maximă prosperitate din istoria țării.
IULIAN MAREȘ este jurnalist, absolvent de științe politice și, desigur, absolvent de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
