IPOTEZE DE LUCRU – Iulian MAREȘ – Muntenegru, la răscruce de vânturi (III)

Este sezonul concediilor. În Muntenegru, plajele și orașele vechi din Budva, Kotor și Perast sunt pline iar de turiști ruși. Plaja splendidă de la Miločer e deschisă marelui public pentru prima dată, de la înființarea parcului natural omonim în anii ’30 ai secolului trecut, ca reședință de vară a familiei regale iugoslave. Plajele de la Sveti Stefan, altă dată rezervate de regimul titoist exclusiv pentru oaspeți celebri, precum Iuri Gagarin, Sofia Loren, Andre Malraux sau Kirk Douglas, sunt și ele accesibile acum pentru oamenii obișnuiți.

Plajă Milocer

   

   Noul guvern de la Podgorița a decis să liberalizeze accesul în aceste locuri, ca  măsură de stimulare economică după pandemia de Covid-19 de anul trecut, care a privat economia muntenegreană de încasările aduse de turism. În mod normal, Muntenegru găzduiește anual circa 2-2,5 milioane de turiști, un număr de depășește de trei ori propria-i populație și având o pondere de 22% din PIB. Dincolo de argumentul economic, a contat și imperativul politic de a da un semnal că lucrurile se schimbă în țară, ceea ce au cerut muntenegrenii prin votul dat la alegerile parlamentare din vara anului 2020. Uniunea Europeană a aruncat un colac de salvare pentru bugetul de stat muntenegrean și a intermediat un acord de hedging pe 14 ani între noul guvern și un consorțiu de patru bănci internaționale, care a permis Muntenegrului să înceapă rambursarea împrumutului de aproape un miliard de dolari contractat de la China Exim Bank, pentru construcția autostrăzii Bar – Boljare. Acesta face parte din coridorul paneuropean XI, menit să facă legătura între portul italian Bari și București, cu tranzit rutier și maritim prin Belgrad și portul muntenegrean Bar.

   În ce privește stadiul relațiilor dintre Muntenegru și România, expresia lor cea mai concretă o dau autoturismele produse la Mioveni și ajunse pe șoselele muntenegrene, în ordinea preferințelor pieței: cu precădere, Duster și Sandero. În rest,  reperele de cooperare se circumscriu perspectivei de aderare la Uniunea Europeană, în care Podgorița mizează pe sprijin și asistență tehnică din partea Bucureștiului.

 

Scurt inventar al relaţiei cu România

 

   La 15 iunie a.c., s-au împlinit cincisprezece ani de când România a recunoscut Muntenegru, la mai puțin de două săptămâni după ce Adunarea Parlamentară de la Podgorica a validat referendumul care a dat câștig de cauză independenței față de Serbia. Din păcate, au mai trecut 8 ani până când a fost deschisă o ambasadă muntenegreană la București, factorii ce au întârziat concretizarea în acest mod a relațiilor bilaterale fiind deficitul de diplomați cu experiență și de resurse financiare cu care s-a confruntat tânărul stat în primii săi ani. Din fericire, cel dintâi ambasador muntenegrean în România a fost un diplomat de carieră, Milan Begović, format în școala diplomației iugoslave și care avusese premergător funcții importante, precum cea de ambasador la Geneva, ca șef al misiunii permanente a Muntenegrului la Organizația Mondială a Comerțului sau cea de ministru-adjunct la Podgorica. În a doua jumătate a mandatului său la București, a fost secondat de un alt diplomat de carieră, tânărul Đorđe Radulović, cel care ocupă acum funcția de ministru al Afacerilor Externe  la Podgorica. Din anul 2018, ambasador al Muntenegrului în România este Goran Poleksić, anterior șef al Departamentului de Informații Militare și Afaceri de Securitate din cadrul Ministerului Apărării.

   Un numitor comun în declarațiile făcute de-a lungul timpului de cei doi ambasadori, Milan Begović  și Goran Poleksić, e observația privind nivelul scăzut al relațiilor economice cu România, spre deosebire de cooperarea politică, apreciată de amândoi ca fiind la nivel înalt. Datele statistice privind volumul schimburilor comerciale bilaterale confirmă această apreciere: vârful a fost în anul 2019, când România a avut exporturi de 33,3 milioane euro și importuri de 0,8 milioane euro, fiind însă o pondere foarte scăzută în portofoliul de relații economice externe al ambelor state și fără să reprezinte o creștere semnificativă față de anul 2014, când exporturile românești au fost de 21,7 milioane euro, iar importurile de 0,5 milioane euro. De altfel, concluzia exprimată de Ministerul român al Afacerilor Externe la finalul anului 2020 a coincis cu observațiile făcute de cei doi ambasadori muntenegreni și cu progresul minor înregistrat în intervalul de cinci ani menționat: „volumul comerțului bilateral nu se ridică la potențialul de cooperare economică dintre cele două state”.

  Așadar, deficitul de cooperare economică este conștientizat de ambele părți și există intenția declarativă de îmbunătățire a situației. Evoluția schimburilor comerciale a rămas în mod constant modestă, România situându-se la un nivel de circa 0,5% din totalul importurilor realizate anual de Muntenegru, înainte ca pandemia de Covid-19 să determine un recul puternic în cererea generală de produse de import de pe piața muntenegreană. Cum se explică ponderea extrem de redusă a exporturilor românești în coșul de importuri realizat de Muntenegru, în pofida unui dialog guvernamental relativ consistent? Paradoxal, explicația are legătură tot cu dimensiunea politică a cooperării bilaterale, mai precis cu lipsa elementelor distincte pe care le-ar putea identifica și valorifica ambele părți. O excepție de la caracterul general al relaționării dintre cele două state a fost consemnată în anul 2016, fiind un eveniment de ordin cultural-istoric: dezvelirea bustului Ieromonahului Macarie  la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgoviște, în prezența ambasadorului Milan Begović. A fost atunci unul dintre rarele momente când s-a făcut auzită precizarea că cel dintâi tipograf de pe pământurile românești a fost călugăr muntenegrean din Cetinje, nu sârb.

   Bucureștiul nu are cu Podgorița o abordare de politică externă particularizată, ci una pusă în pachetul de relații bilaterale cu statele ex-iugoslave, în care a prevalat constant Serbia, respectiv una subsumată Strategiei pentru Balcanii de Vest a Uniunii Europene. La rândul ei, Podgorica percepe Bucureștiul ca fiind strict un partener în cooperarea internă din cadrul NATO și un suporter al perspectivei muntenegrene de aderare la familia europeană, important mai ales prin faptul că România e cel mai mare stat membru al Uniunii Europene din regiunea balcanică.

   În rezumat, cei cincisprezece ani care au trecut arată o relație bilaterală care a stat sub semnul potențialului, fără a se reuși extragerea de beneficii reciproce pornind de la o examinare atentă a oportunităților și a necesităților existente de fiecare parte, o relație bilaterală rămasă în stadiul de „bunăvoință lipsită de mijloace reale.

 

IULIAN MAREȘ este jurnalist, absolvent de științe politice și, desigur, absolvent de „Carabella” târgovișteană…