Pacienții în vârstă care ajung la spitalele bucureștene, ca urgențe – simptome de AVC sau crize cardiace grave – sunt mai întâi testați de Covid, ceea ce e normal în condițiile actuale. Ce nu e normal este că se folosesc teste rapide, care dau frecvent rezultate greșite, lucru dovedit prin a doua testare, de această dată făcută cu testele PCR.
Intervalul de timp dintre cele două testări este adesea de 24 de ore, deși este unul critic, evident. În practică, intervenția medicală se amână până la clarificarea stării pacientului – are sau nu are Covid. Dacă între timp, omul moare de inimă sau din cauza unui AVC, e doar problema rudelor.
Mai rău este dacă al doilea test confirmă prezența Covid în organism: indiferent de urgența cu care a ajuns pacientul la spital, ajunge să fie trimis imediat la spitale rezervate pentru Covid din Suceava sau Vatra Dornei. La sute de km distanță! Nu contează că s-ar putea să moară pe drum.
Ce relatez aici sunt aspecte reale. Factorul timp pare complet ignorat de către cei care au gândit managementul acestei crize. Un om care prezintă simptome de infarct sau de AVC nu poate aștepta 24-48 de ore, ca să primească tratamentul care i-ar salva viața. Riscul de deces crește direct proporțional cu durata așteptării, iar dacă moare, nu moare de Covid, ci pentru că „sistemul” l-a ucis.
Ar fi cazul ca statul roman să învețe ceva din criza aceasta, de pildă o nouă dispunere geografică a spitalelor. Marile aglomerări urbane au nevoie în jurul lor de un inel de spitale de rezervă, situate la maximum 50-100 km, într-un mod similar dispunerii aeroporturilor. Toate marile orașe din lume au aeroporturi mari, in imediata apropiere, și aeroporturi mici ceva mai departe (inclusiv din rațiuni militare, nu doar comerciale). Este limpede că spitalele sunt elemente de infrastructură critică, actuala criză o dovedește categoric.
IULIAN MAREȘ este jurnalist, absolvent de științe politice și, desigur, absolvent de „Carabella” târgovișteană…