Anul 2016… A marcat un deceniu de când comunismul a fost condamnat oficial în Parlamentul de la Bucureşti, dar a fost şi momentul în care „stânga” a revenit majoritar în acelaşi parlament. Un eveniment trecut şi unul recent, aparent de neasociat, pe fundalul cărora a apărut al treilea volum al Istoriei comunismului în România (1972-1975), în coordonarea istoricilor Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu şi Armand Goşu. Relevanţa acestui demers editorial ar trebui să fie evidentă de la sine: formal, Statul român s-a dezis târziu de etapa sa comunistă, mai ales dacă raportăm gestul politic al condamnării la modul violent şi tragic în care s-a produs faptic această despărţire, în Decembrie 1989. Expunerea obiectivă şi, totuşi, critică a respectivei perioade e necesară pentru ca opţiunile politice ale electoratului român, de astăzi şi de mâine, să aibă la dispoziţie repere corecte. Însă un deziderat pentru viitor nu se substituie realităţii contemporane. Lansarea volumului menţionat a avut loc la 20 decembrie 2016, la sediul Grupului pentru Dialog Social, iar cu acest prilej autorii săi au amintit circumstanţele în care şi-a desfăşurat activitatea Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Un exemplu concret, mai presus de interpretare, este faptul că în anul 2006 fonduri întregi de arhivă referitoare la Republica Populară, mai târziu Socialistă, România erau inaccesibile istoricilor interesaţi să le studieze, fiind incluse la categoria “acces restricţionat”. Ele au fost deschise cercetării la intervenţia Administraţiei Prezidenţiale, însă trebuie spus că aceasta a fost premisa obiectivă de la care a pornit condamnarea comunismului în România: o interdicţie, aflată în vigoare timp de 16 ani de democraţie post-comunistă. Când respectiva comisie şi-a finalizat cercetările, iar în parlament a fost prezentat raportul care a fundamentat actul politic de condamnare, principala obiecţie ridicată de contestatari a fost însăşi utilitatea acestuia: la ce foloseşte să declari oficial că România comunistă a avut un regim criminal? O viziune interesată, la care detractorii demersului nu au renunţat, indiferent de argumentele aduse de istorici, pe moment şi ulterior. Astfel, la un sfert de secol distanţă de când România nu mai este stat comunist, încă se dezbate dacă a fost sau nu a fost utilă condamnarea politică a fostului regim. Dacă privim la faptul că în Rusia – o ţară condusă de un grup restrâns de „siloviki” şi de oameni de afaceri emanaţi de aceştia, adesea înrudiţi – sondajele de opinie consemnează faptul că peste 50% din repondenţi regretă, astăzi, dispariţia URSS, atunci avem răspunsul la întrebarea: „la ce foloseşte?”. Astfel de regimuri vin la pachet cu propriile nomenclaturi, iar românii cunosc cum se comportă acestea. De exemplu, în Rusia, liderii politici decid să facă vodka mai ieftină. Dar trecerea timpului şterge amintirile vechi. Dacă naţiunea română va îmbrăţişa uitarea, ca atitudine faţă de propriul trecut recent, atunci va invita clasa politică autohtonă să se desăvârşească după pofta inimii şi să devină o autocraţie cu mentalitate bizantină, ai cărei exponenţi se vor simţi inspiraţi de omologii lor estici să proclame anacronismul democraţiei în România.
IULIAN MAREȘ este jurnalist, absolvent de științe politice și, desigur, absolvent de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
