Sunt câteva zile de când a murit tata și am o senzație de care nu scap: îmi vine să vomit, aproape tot timpul. Încerc să-mi explic cum, de ce și reușesc în mare măsură, dar punând cap la cap lucrurile recente și cele mai puțin recente, dă cu virgulă și rămâne la final un singur cuvânt – „nedreptate”. La modul obiectiv, nu subiectiv…
Într-un limbaj mai pretențios, ceea ce voi scrie mai departe și nu doar odată are legătură cu nerespectarea cotidiană a contractului social de către statul român, în multe și mărunte situații. Astfel de dureri se adună în fiecare dintre noi și au consecințe. Din punct de vedere medical, situația în care a fost tata e clară și nu există dubii: a făcut stop cardiac, la cinci zile după un accident vascular cerebral. Nerăbdarea l-a caracterizat pe tata, la pachet cu înclinația spre rezolvări rapide și energice, de aici am convingerea că nu a suportat ideea să fie imobilizat la pat. A fost lucid și probabil a întrevăzut procesul lung de recuperare care ar fi urmat, iar decizia sa a fost să se elibereze prin propriile puteri.
Dar încep să fiu furios pe nedreptățile cu care s-a confruntat în timpul vieții, ultimele dintre ele chiar în aceste zile de internare. Nu caut vinovați, nu are rost, doar simt că trebuie să las o mărturie în numele lui. Poate ceea ce voi scrie, extras din experiența sa, va fi de folos cuiva. Din păcate, tata a fost un om care se consuma văzând ce se întâmplă în țară. Se uita la știri și se enerva. I-am spus de mii de ori că nu merită, dar degeaba. Cred că, din acest punct de vedere, a fost victima educației militare de care a avut parte și care îi spunea, din interior, că trebuie să îi pese. A fost și un om al contradicțiilor, așa că a sperat mereu că lucrurile merg spre îndreptare, deși ajunsese concomitent să fie convins de contrariu.
Revenind la ideea de nedreptate, într-un registru mai concret și recent, voi ține minte toată viața de acum încolo următoarele lucruri: aparținătorilor nu li s-a permis accesul în spital, probabil ca măsură de prevenire a răspândirii virusului Covid. Pot înțelege asta, dar cu atât mai mult nu pot înțelege atitudinea unor cadre medicale. Am căutat, timp de două zile, să dăm de domnișoara doctor neurolog la care fusese repartizat, pentru a ne informa asupra situației sale medicale. Normal mi s-ar fi părut ca inițiativa actului de informare să vină din partea spitalului. Ne-a încurajat atenția profesională și empatia cu care ne-a răspuns la întrebări medicul de gardă pe care l-a avut luni sau marți, nu mai știu exact. Deci, se poate și așa. În schimb, domnișoara doctor neurolog a fost și greu de găsit și expeditivă la maximum, a părut că principala sa preocupare era externarea cât mai rapidă a pacientului.
L-am rugat pe unul dintre infirmierii de la salon să îl ajute pe tata cu telefonul, văzusem deja că suferă pentru că nu poate comunica cu noi. Respectivul a răspuns că „nu e plătit să aibă grijă de telefoanele pacienților” și alte cuvinte pe aceeași idee. Parcă se învăța în școala medicală faptul că nu poți trata trupul, fără să ai grijă de spirit și că starea de bine contribuie mult la însănătoșire.
Sunt conștient că în sistemul medical autohton au fost situații mult mai grave decât ce am povestit eu aici. Dar, ceea ce am văzut a fost un cinism nonșalant, efectiv nonșalant. Iar din acest motiv, le doresc domnișoarei doctor neurolog și domnului infirmier să nu aibă parte vreodată pe propria lor piele de atitudinea pe care au arătat-o în cele două situații amintite.
În loc de încheiere… Tocmai mi-am adus aminte că, în urmă cu vreo 15 ani, am ajuns tot cu tata la același spital, într-o seară, după ce se tăiase la mână cu un flex. Am așteptat la camera de gardă o oră și 20 de minute, timp în care doamnele asistente ne-au spus, vexate, de mai multe ori să așteptăm pe hol. Ne-am conformat, până când am observat prin ușa întredeschisă că nu exista nicio urgență la momentul acela. Pentru ei, era o seară de vineri cu șueta de rigoare. Mărturisesc că am intrat în camera de gardă, am ridicat pumnul la medic și i-am zis că îl joc în picioare dacă nu se ocupă de tata imediat. S-a rezolvat. Știu că nu am procedat normal, dar cred am procedat corect.
Aveți grijă de voi, de sănătatea voastră și stați departe de spital!
IULIAN MAREȘ este jurnalist, absolvent de științe politice și, desigur, absolvent de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
