Unii se și grăbesc să ne povestească despre epuizarea entuziasmului… Ba că Prima Doamnă a avut rochia prea scurtă, ba că Președintele a făcut petrecerea prea mare la Cotroceni, ba că discursul din parlament a fost prea lung, alții zic că a fost prea scurt… O țară de cârcotași inteligenți, de specialiști în semantică și chiar semiotică, mari gânditori în filosofia limbajului, analitici și sintetici și fenomenologi și epistemologi de mare întindere morală, etică, estetică… Totuși, un pic de liniște, doamnelor și domnilor!
Haita de comentatori continuă să toace mărunt cuvintele, de dimineața și până seara târziu. Dacă tot sunt preocupați de valoarea stilistică a discursului politic, îi invit să studieze în noaptea de Anul Nou aceste fraze: „Stau aici în faţa dumneavoastră, astăzi, conştient de miza acestui moment pentru viitorul României. Sunt recunoscător şi onorat de încrederea pe care cetăţenii României mi-au acordat-o, aceea de a fi Preşedintele lor. Şi îi asigur că voi fi Preşedintele tuturor românilor. Sunt profund mişcat de dragostea de ţară care a stat în spatele participării la vot, de aspiraţia spre libertate şi prosperitate a românilor. Vă mulţumesc vouă, tuturor concetăţenilor mei, pentru că aţi arătat lumii întregi adevărata faţă a României. La 25 de ani după căderea comunismului aţi făcut încă o dată să triumfe democraţia şi participarea. Se vorbeşte foarte mult în aceste zile despre aşteptări. Despre speranţele pe care românii şi le pun în viitor, despre semnalul dat de votul din 16 noiembrie. Şi după valul de entuziasm o îndoială din trecut pare a-şi face loc încet pentru unii. Dar dacă aşteptările mari duc la dezamăgiri?”
După 16 noiembrie am „expediat” scrisoarea de mai jos, cu nostalgia epistolară a tinereții:
Dragă MARIA,
N-am mai trimis de multă vreme o scrisoare… Duminică, 16 noiembrie, ai stat nouă ore la Bonn, în ploaie și în frig și nu te-ai „lăsat”, ai reușit să votezi. Zic vorbă mare: sunt mândru de tine… Tot așa cum sunt și față de foștii mei elevi ( de altfel, chiar și tu ai fost eleva mea), s-au adunat foarte mulți în cei peste treizeci și cinci de ani de meserie. I-am regăsit aici, în mediul electronic și virtual, mai tineri și mai inteligenți decât oricând. Pe unii i-am chemat alături de mine, la o revistă de cultură pe care o citesc oameni din toate colțurile lumii. De altfel, e timpul să recunoaștem, fata mea, că tinerii știu și pot să schimbe lumea, am crezut mereu în ei, în voi… Îi salut de aici, din Târgoviștea noastră noroioasă, plină de gropi și cabluri căscate spre orizont, cu străzile desfundate și cu gospodarii ei de doi bani. Și vreau să-ți mai spun că, după ce am vorbit cu tine, care erai plouată zdravăn pe trotuarele nemțești, m-am ridicat din canapeaua care se lipise de mine și m-am dus să votez. Așa că, fata mea, te salut din târgul nostru înfrigurat și te aștept, de sărbători, acasă. Dar, numai de sărbători! Așa cum aud acum, pe le noi, sănătate-ți spun cu drag și să ai ein guten Tag… Acestea au fost, fata mea, câteva dintre răspunsuri, am început cu ele… Dar mai am și niște întrebări. De ce-ar trebui să privim lumea cu neîncredere și să facem ochii mari de uimire? Ce-am fi putut pierde? Nu ce-am pierdut… Un personaj, dintr-o carte dragă mie, spunea că i-ar fi plăcut să întoarcă pe dos urechile unui câine și să devină o ființă independentă. Iată că se poate… Peste toate se mai adaugă și această viață clandestină, tămâie cu iz de mosc, pomeți înalți, păr grizonat, noroi cald, stele de sticlă spartă și împrăștiată de cerul senin… Cam așa e și cu noi, încercăm să trecem peste zilele de frustrare și ronțăim, dimineața, pâinea prăjită pentru micul dejun. Lăsăm ușile întredeschise, pentru ca o fâșie de lumină să vină de pe hol. Încercăm, de fapt, să ne amintim că suntem într-un loc singuratic. Răsturnată în vânt, speranța noastră își pierde echilibrul, zărim urmele de viață risipite într-un univers anonim și simțim că am putea regăsi chipurile acelea necunoscute, ale prietenilor care ne citesc.
Facebook
WhatsApp
TikTok
