1. Îi plăcea, după o zi trecută, să observe luminile aprinse în casele din jurul lui, pe clădirile cu sclipiri roșii până la acoperiș și să se gândească la nopțile în care sta singur, ascultând sirenele ambulanțelor, din întunericul acela deplin. Se întreba de ce simțea că nopțile trec mai încet decât zilele. Pentru că ești singur, auzea o voce anonimă… Lapte cald cu miere și multe exerciții de respirație… Uneori trupul începea să îl chinuiască, iar nervii i se încordau peste măsură. Pe strada din apropierea casei treceau, mai departe, mașini bezmetice, cu alarme infernale care agitau câinii treziți din amorțeală. Era obosit de moarte și obosit de viață. Semăna cu o pasăre de pradă, mâinile lui păreau două pene ascuțite, se odihneau peste corpul zdrențuit de dureri ascunse. Cu privirile rătăcite, lăsa să-i scape încă un suspin, respira greu, pufăia, apoi se liniștea de tot, dura o veșnicie starea cea nouă, de destindere. Fără îndoială, mai gândea el, acesta este modul în care se conturează identitatea rătăcită a fiecărui om.
A fost un an în care profesorul Radu Cristea a existat doar pe un sfert din el și n-a auzit decât o parte din ceea ce i-au spus oamenii întâlniți. Așa că, se întreba mereu, cui i-au aparținut celelalte părți din creierul lui? Părea legat de o altă lume, în cap i se adunau ecourile unei alte închipuiri, căpătase darul rar al unei identități alterate, cum citise printr-o carte rătăcită pe biroul vechi, cu furnirul jupuit pe margini, în care i se agățau mânecile cămășii.
A doua față este aceasta pe care ne-o arată, ne privește din rama tabloului și așteaptă un semn de la noi. După toate câte i s-au întâmplat, Radu Cristea s-a ascuns în grădina casei, cei doi câini l-au așteptat răbdători, iar vișinul din mijlocul curții a înflorit, după un an de uitare. Deși a plouat peste noapte, căldura i se pare apăsătoare. Întotdeauna a avut probleme de la încheieturi până în vârful degetelor, dar în noaptea trecută l-a durut până la cot și chiar mai departe, până la umăr.
De câteva zile se spală geamurile, se bat covoarele, se taie pomii sălbăticiți, se șterge faianța și se aude muzica în difuzoarele calculatorului, așezate peste geam, afară, îndreptate spre grădină. E o zi de mai, ca și în urmă cu un an, când au început toate, s-ar părea că timpul a stat în loc, numai părul profesorului a mai albit, iar ochelarii de pe nas sunt alții, mai subțiri, moderni, cumpărați din America victorioasă. Norocica e și ea mai grasă, mai puțin agitată, dar nu și-a uitat primul stăpân din viața ei, e veselă, aleargă fericită, se urcă peste picioarele bărbatului abătut, care o mângâie pierdut în depărtări imprecise. Până la urmă, toate par amestecate, în fiecare om se află sufletul ascuns al celorlalți, iar Radu Cristea se miră despre ceea ce facem și de ce facem fiecare lucru și, mai ales, de ce nu putem uita. Întotdeauna, ca să se liniștească, el caută o hârtie și desenează iepuri mici, îndesați pe cartonul alb, îngrămădiți prin toate colțurile, cu lungi urechi stufoase, amestecate.
Vecinii trag cu ochii, de peste gardurile alăturate, unii l-au și uitat, iar alții, mai noi, îl știu doar din poveștile celorlalți. În curtea lipită de casa lui a găsit alți oameni, nea Ion, bătrânul cu aer de filosof eșuat, a murit anul trecut, îl vedea mereu la masa lui șontoroagă, hărțuind ziare vechi și reviste îngălbenite. Brusc, începe să ardă căldura, îl dor palmele, numai pe ele le simte reci și umede. Încearcă să se ridice din scaunul larg, desfăcut sub pălăria umbrelei portocalii, respiră greu, iar ochii îl ustură atât de tare, încât nu-i poate ține deschiși. Totuși, simte el după o vreme, căldura soarelui de primăvară adie resemnată, iar Radu Cristea privește peste gardul casei, împăcat cu locurile lui dintotdeauna.
Facebook
WhatsApp
TikTok
