IONUȚ CRISTACHE – ROMAN FOILETON: A DOUA FAȚĂ- Episodul al zecelea

 

„Am avut dreptate când ți-am spus că n-ai instincte bune, altfel nu te-ai fi întors. N-ai să mai pleci niciodată de aici! Gata, băiatule! Ușa s-a închis definitiv în spatele tău. Clanț! Ai auzit zăvorul.” ( Bujor Nedelcovici – Al doilea mesager )

 

Istoriile și personajele acestei cărți sunt numai rezultatul imaginației autorului, orice asemănare cu realitatea nu poate fi decât întâmplătoare. Chiar și autorul este o ficțiune…

 

 

10. Luni a ajuns la ambasadă înainte de ora opt, a făcut drumul pe jos, ocolind prin mijlocul parcului din apropierea blocului său. Primise un mesaj și de la Ludwig Mc Deal, urmau să se întâlnească după-amiază, în sediul Consiliului de lângă Capitoliu. A găsit pe birou câteva dosare, nici nu le-a deschis, se simțea ca atunci când primea obligații inutile. În meseria lui de profesor a trăit, în ultimii ani, umilințe nemăsurate. Învățase să le ocolească, știa cum să privească departe, pe ferestre, ori de câte ori mințile idioate ale politicienilor de ocazie, ajunși miniștri ai învățământului, descopereau alte misiuni tembele, de educație, de formare profesională, de furnalist decăzut și tocător de rahat, măturător de planuri, proiecte, documente, fișe de evaluare, testări inițiale și alte deșeuri asemănătoare. S-a enervat, în biroul din ambasadă, amintindu-și secvențe din viața de profesor în țara lui mândră și dragă și bleagă, totodată. Repeta, adesea, că o să fie bine atunci când va veni ploaia, care să spele jegul din meseria pe care o făcea tot mai scârbit de aroganța liderilor politici. Președintele, cel pe care l-a văzut de curând, își amintea Radu Cristea, îi anunțase pe oamenii din țara lui că învățământul scoate două feluri de elevi, tâmpiți și filosofi. El le repeta tinerilor din liceu că, după cum a declarat același domn președinte, nu i-a plăcut niciodată filosofia… Când pleci în lume, așa cum o făcuse Radu Cristea, fără voia lui, lași mereu haine vechi, întinse cu grijă pe umerașe, în dulapuri șubrede, cu oglinzi zgâriate, lipite de uși. Mânerele de aramă au rămas și ele spânzurate, cu bucăți de chei rupte, înfipte în găurile urâte și jupuite de furnirul de altădată.

A chemat mașina și a plecat spre sediul Consiliului Național de Genetică   Umană cu o oră mai devreme. Avea un gând… Zărise de departe Capitoliul și   l-a rugat pe șofer să oprească în fața scărilor pe care, cu câteva luni în urmă, le urcase obosit de lunga plimbare prin Washington.

–Te sun eu când terminăm aici, poți să te întorci la ambasadă, i-a spus.

–Să trăiți, s-a mulțumit celălalt să spună.

A plecat încet spre intrarea la Grădina botanică, avea timp să se plimbe printre florile și plantele întinse pe mari suprafețe, mirosurile acelea amestecate dorea să le mai simtă încă odată. Ceea ce regreta, uneori, era că s-ar putea să nu lase nimic în urma lui, îl frământa o astfel de posibilitate. Auzea cuvintele, dar nu și sunetul vocilor celorlalți, așa i s-a părut și în acea zi de luni, pe aleile Grădinii botanice. Chiar se întreba ce se întâmplă în creierul său? De ce îi venea să plângă și era mai trist decât oricând?

–Domnule, ce credeți, acestor copaci le mai este dor de ceva?

–Poftim? s-a oprit încurcat Radu Cristea, pe una dintre alei.

–Vă rog să mă iertați, i-a răspuns doamna în vârstă, care se odihnea pe o bancă din apropiere. Mă gândeam dacă le este dor de pădurea lor…

–Cred că da, acolo au de toate, a intrat profesorul în jocul doamnei cu priviri ciudate și limpezi.

–Așa îmi spun și eu, e păcat că i-au adus aici…

Stimată doamnă, nu fiți chiar atât de sigură, a gândit doar Radu Cristea, mergând mai departe, după ce a salutat-o pe vizitatoarea preocupată de soarta copacilor. În mintea lui și-a mai spus că atunci când va ști tot ce trebuie despre lumea cealaltă, o să țină poveștile pentru el.

Era două fără cinci minute când a intrat în clădirea de alături, în care Ludwig Mc Deal îl aștepta, paznicul s-a uitat îndelung pe legitimația de la ambasadă, a dat un telefon și i-a făcut loc prin spațiul îngust al porții, fără să-i adreseze vreun cuvânt. Altcineva, un bărbat cu haina mototolită, l-a condus în biroul în care era Ludwig, împreună cu alți doi colaboratori mai tineri, ochelariști, cu mutre de tocilari vechi, absolvenți de Harvard sau Princeton, cu siguranță.

–Ne bucurăm și noi să vă cunoaștem, i-a spus unul dintre ei. Sunt Leonard Rici și bănuiesc că vom fi mult timp împreună.

–El este, a întărit Ludwig, șeful proiectului despre care ți-am vorbit.

–Și am priceput tot, a zâmbit Radu Cristea.

A urmat, în sfârșit, toată istoria, i-au așezat-o întreagă, pe o foaie albă, lucioasă, vedea cum se adunau literele, cuvintele, frazele. Respirația i s-a oprit de mai multe ori, tindea cu toată ființa lui după ceva mai simplu, precum ecoul unui râset sau urma unei atingeri. Se încrunta atent, de parcă ar fi privit o muscă așezată pe vârful nasului unuia dintre vecinii săi de la masă. Lumea devenise mai grea și mai închisă la culoare. I-au descris fiecare detaliu, i-au arătat copacii, trandafirii uscați, scaunele din plastic, gălețile golite pe jumătate, apoi o cutie ruginită plină cu grămezi de raționamente, judecăți, silogisme și inducții neproductive. Radu Cristea îi urmărea adormit, amorțit și inert, gura i se strâmbase ca și cum s-ar fi pregătit să cânte.

–Ți s-a vorbit ieri despre cercetările noastre. Azi, însă, lucrurile au altă încărcătură, dorim să ne înțelegi bine, e o problemă de siguranță națională pentru America. Noi știm că putem avea încredere în tine, a continuat Leonard Rici, după ce l-au rugat să-i considere doi prieteni mai tineri, pe el și pe celălalt, și să le permită o persoană a doua familiară în relația lor.

–Consiliul nostru, a adăugat Ludwig, e subordonat direct președintelui, cum ți-am mai spus, dar are statut de organizație de siguranță, așa că înțelegi precauțiile despre care vorbim.

–Sincer, nu înțeleg, dar vă ascult cu atenție. Asta nu înseamnă că sunt mai liniștit decât acum cinci minute.

–Secretul nostru este închis aici, în mutațiile de schimbare a codului genetic. Știi deja, după cum am apucat să-ți povestesc ieri, că, de regulă, codul genetic este considerat un accident înghețat, adică un eveniment care, din momentul desăvârșirii sale a rămas neschimbat pe tot parcursul evoluției biologice. Nu același lucru s-a întâmplat, însă, cu informația genetică, adică secvența de nucleotide din ADN. Ea se modifică, în timp, prin mutații.

–Despre asta e vorba, l-a întrerupt cel de-al treilea domn, prezent la masă, adică despre mutațiile de schimbare a cardului de citire, ca să zicem așa.

–Urmează să ajungem la secretul nostru, adică studiul dermatoglifelor…

Aiuritor, secvențele acelea de limbaj îl loveau în urechi pe profesorul Cristea. Era precum efectul aspiratorului, să asculți pe cineva care nu mai tace. Când trece timpul și ne schimbăm, suntem ultimii care ne dăm seama de asta. Unii devin un fel de alchimiști și proiectează necunoscutele asupra lumii în general, cu o răbdare ajunsă la capătul ei.

Încetase să-i mai asculte cu atenție, își amintise, ca să scape, de bunica lui, care se învârtea pe lângă masa din bucătărie și repeta că puțin aluat dospește toată frământătura, știa  de la biserică, auzise ea într-o duminică, la slujbă, îi plăcuse atât de tare, încât o repeta de mulți ani.

–Acest studiu, a continuat Francis Lewis, cea de-a treia gazdă, ne oferă posibilitatea să analizăm transmiterea caracterului ereditar ce conferă fiecărui individ uman identitatea proprie, modelul de amprente digitale fiind caracteristic fiecărei persoane și constituind o cale de identificare.

–Se știe mai de mult, a intervenit Ludwig, că descoperirea unei secvențe repetate a ADN-ului uman…

–Minisateliții, vrei să spui? l-a întrerupt profesorul Cristea.

–Grozav… Văd că ne înțelegi. Descoperirea lor a permis să se pună la punct metoda de identificare a individului uman după amprenta moleculară, fiecare om prezentând o amprentă ADN, adică modul în care se repetă în genomul său alți microsateliți, pe care nu o mai are o altă ființă umană.

Călătoriile importante au început întotdeauna bine în viața profesorului Radu Cristea, dar nu a știut niciodată ce-l mai aștepta. Vă puteți imagina, striga cu voce lăuntrică, bucuria noastră interioară? Nu călătorim niciodată singuri, ne însoțesc amintiri ciudate, e o comedie întreagă, deși nu râde nimeni, nici măcar un zâmbet nu se vede.

–Bine, a zis Radu Cristea, e timpul să vă opriți. Am înțeles unele lucruri, din ceea ce-mi predați aici, ca unui student mediocru. Pe altele, mai puțin… Să trecem la adevăr, vreau o explicație clară și precisă. Aveți un proiect, înțeleg, e important, mi-ați repetat-o, e secret mare și ține de siguranța voastră națională… Dar, care e rostul meu aici? M-ați adus din liceul meu de provincie, m-a căutat chiar președintele țării mele, pe care eu îl urăsc, el m-a convins că trebuie să ajung în America… Domnilor, e prea mult, sunt un biet om, apăsat de vremurile misterioase… Nu-i așa?

S-a făcut liniște, cei trei bărbați se priveau repetat, ochii lor treceau repede de la o figură la alta. Păreau să spună că lumea se mișcă printre evenimente, se amestecă dragostea cu frica, tristețea din grădină cu prima floare deschisă la soare. Apoi călătorii rătăciți încep să viseze paradisul. Nu era suficient de enervant faptul că se simțeau la fel cu restul lumii? Adică, niște oameni amărâți, liberi să plece și să li se usuce carnea pe ei, puteau să se miște ca niște schelete ambulante printre cei tineri, care i-ar fi privit îngrețoșați?

–Ai dreptate, e timpul să ne lămurim…

Deslușire? Nu prea… Leonard Rici a încercat să aducă istoria mai aproape de  aerul preocupat al celor patru bărbați din sala Consiliului de Genetică Umană. Radu Cristea i-a ascultat în liniște monologul care a urmat, învățase să fie răbdător.

–Cercetările noastre au ajuns într-un punct uluitor. Între mutațiile genetice și amprentele digitale am descoperit o relație nebănuită vreodată de altcineva. Statistic, noi am demonstrat că…

Prețul unui om virtuos, obișnuia să spună un prieten de acasă, întrece    mărgăritarul. Radu Cristea le-ar fi strigat, neliniștit, că imaginația nu înseamnă minciună, nici fabulație stearpă. Este ca o prăbușire a cărnii, în jurul părerii de rău că ai îmbătrânit într-o clipă, dacă îți cauți vigoarea trăită altădată. Vocea savantului tânăr din dreapta lui era ca o cretă care scârțâia pe tablă, iar ecranele calculatoarelor din birou păreau dovada clară că nimic nu se mai întoarce, în lumea de azi, la poveștile de căutat în memorie. I se întâmpla ca și odinioară, uneori gândea urât  despre cineva și, mai târziu, îi părea rău. Citise el într-o carte că un văl opac îți astupă cristalinul și începi să distingi lumea cu dificultate și aproximație. Le-ar fi spus vocilor pe care nu le mai asculta că toate acelea nu erau decât o retragere demnă dintre evenimentele triste ale vieții și o intrare banală într-o lume mai bună, aflată la marginea speranței.

A trecut aproape o oră, continuau să-i vorbească, dar profesorul avea aerul că nu e acolo, se plimbă prin orașul lui, pe străzile posomorâte, salutat de oamenii tineri sau mai bătrâni, care-l cunoșteau, i-a învățat carte, le-a pus note, i-a pus, adesea, să zâmbească.

–Aici este senzaționalul, a ridicat vocea Ludwig Mc Deal, întrerupându-l pe unul dintre colaboratorii lui. Analizele statistice ne-au dus la o ipoteză uimitoare. Sunt aproape o sută de mii de oameni, în toată lumea, care au coincidența genetică dintre dermatoglife și amprente, iar predicția noastră este una epocală…

Amprente, dermatoglife, mutații… Unicitatea amprentei, zburau cuvintele pe lângă urechile profesorului Cristea, este calea prin care Dumnezeu arată că tu ești cineva deosebit. Dumnezeu te-a făcut unicat și te iubește și îți poartă de grijă. Tu ești atât de prețios, încât Isus ar fi venit să moară pentru tine, chiar dacă ai fi fost singurul păcătos din lume. El vrea ca tu să te recunoști ca o persoană deosebită în ochii Lui, ești fiul Lui, pe care El îl iubește. Toate vorbele ieșeau șuierate din gura strâmbă a domnului Francis Lewis, iar neliniștea se oprise, lipită de pereți, într-o culoare pe care Radu Cristea se străduia să o recunoască.

–Francis, l-a întrerupt unul dintre americani, azi nu avem nevoie de El…

–Mereu avem nevoie…

–Fii atent, azi ne trebuie sufletul netulburat al unui om.

Dumnezeule, ce-a fost asta? se întreba profesorul Cristea. Ar fi încercat să spună lucruri la care nu se gândise niciodată, erau atât de multe… Până la urmă, toate înseamnă mai mult decât putem noi să explicăm și atunci, de ce ar fi drept să judecăm ceea ce nu înțelegem?

–De cinci ani, a mai zis Leonard Rici, FBI-ul are o direcție de identificare, se spune că au peste două sute de milioane de amprente digitale înregistrate, multe ale celor care intră în America. După cum se știe, nu există greșeli de identificare, nu sunt două amprente identice.

–Unicitatea amprentei, a continuat celălalt, Francis Lewis. În Biblie scrie că până și perii capului ne sunt numărați.

–Tocmai… Hai să te facem să ne înțelegi până la capăt. Cum ți-am povestit zilele acestea, din cercetările noastre a rezultat, statistic, acea legătură cu mutațiile genetice și cu efectele care pot să facă dintr-un om un fel de divinitate. E teribil, dar noi credem că se poate demonstra.

Li se părea simplu, îi spuneau că acum câteva luni, în august, când vizitase estul Americii amicului său, doctorul Daniel din Rochester, s-a întâmplat miracolul. Amprentele profesorului Radu Cristea au plecat din cușca negrului de la aeroportul J. F. Kennedy direct în arhiva FBI-ului și a urlat un semnal verde, s-au aprins leduri care erau așa, stinse, de peste cinci ani. El este, urlau vocile metalice, a venit, e Creatorul, Necunoscutul, Mirajul și Misterul, Revelația, toate prostiile din lume se prăvăleau peste ființa chinuită a bărbatului de cincizeci și ceva de ani, om cu nevastă, două fete, doi câini, două pisici, un vecin paralizat, un hotel peste drum de casa lui, un director de colegiu fost turnător la securitate și o grămadă de prieteni rămași acasă.

–Înțelegi, amprentele tale ne spun că ești unul dintre cei aproape o sută de mii…

–Bine, și? l-a întrerupt el pe Ludwig Mc Deal.

Nu i-a răspuns niciunul dintre cei trei bărbați. Zburau flori de măr pe deasupra capetelor lor, iar primăvara nu se va mai întoarce niciodată, Amonnaria… Cânta un trubadur zdrențăros, dincolo de geamurile cenușii, gata să ascundă secretele teribile ale Americii, toate visele au rămas goale, iar oamenii pe care Radu Cristea îi mai vedea așteptau un tren care nu se obosea să sosească. Se spune că nu trebuie să amâni niciodată un lucru bun, așa că vocea lui s-a ridicat grea în sala de lângă Grădina botanică a capitalei americane.

–Ce vreți, de fapt, de la mine?

–Să colaborăm, să facem teste pe care noi le-am gândit doar teoretic, să verificăm consecințele formulate statistic, de peste zece ani, spunea în transă Francis Lewis, credinciosul, dascălul de biserică, pastorul libidinos.

–Dar voi cine credeți ca sunt eu? Cobaiul vostru, șoarecele alb închis în cutia transparentă? Obiectul vostru de arătat lui Dumnezeu, cu degetele înfipte în burta mea, privți-L, închinați-vă la El… Ciudaților, americani care credeți că totul vă este permis, mi l-ați arătat pe președintele vostru, mi l-ați dat pe la nas, iar eu ar trebui să cad în fund, să ling pereții Casei Albe, să mă ploconesc în fața stăpânilor de împrumut?

S-a ridicat, hotărât să plece. Toți trei l-au rugat să nu o facă, deveniseră gelatinoși, moi, fleșcăiți, Ludwig Mc Deal se înroșise, pielea feței îi era pătată de picături galbene, arăta ca un hepatic bătrân. Nici ceilalți doi oameni nu-și regăseau cuvintele.

–E o fantasmagorie ceea ce-mi repetați aici și cred că nu sunteți normali, tot mă mai credeți un obiect de prins între lamelele microscoapelor voastre?

Radu Cristea se enervase definitiv. Până la vârsta lui de cincizeci și aproape șase ani nimic nu-l îngrozise mai tare decât premonițiile morții, însă atunci, în clădirea Consiliului, nu mai era așa, probabil că se simțea atât de derutat și de răvășit, încât nici măcar moartea n-ar mai fi schimbat nimic.

–Chiar credeți că voi intra în etuvele voastre, să mă uniți cu substanțe    cleioase, să-mi măsurați creierul, poate și visele, nu-i așa? Domnilor, e timpul să vă treziți, sunt un biet om, dar ochii mei sunt larg deschiși, mă uit la voi, vă spun eu ce să citiți în ei, milă, iertare, îndurare…

A ieșit, nu l-a oprit nimeni, doar paznicul înarmat de la poartă i-a spus ceva, dar Radu Cristea nu l-a auzit, nici nu și-a dorit să-l audă. A plecat pe jos, a făcut peste o oră până la ambasadă, s-a închis în biroul lui și n-a răspuns, până seara, la niciunul dintre telefoanele care sunau fără încetare. Se făcuse întuneric, dar Radu Cristea a rămas în birou, fără să aprindă lumina. Ar mai fi stat, dacă nu ar fi intrat peste el ambasadorul.

–Am început să ne cam îngrijorăm, i-a zis. M-a trimis nevasta să te invit la cină, am un vin de acasă, au sosit ieri socrii mei, din țară.

–Nu deranjez? a încercat el să nu ocolească un refuz.

–Nici vorbă… Haide, plecăm împreună.

Bătrânii socri ai ambasadorului erau fermecători. Despre el, un vestit medic chirurg, căreia o clinică din țară îi purta numele, Radu Cristea auzise încă din tinerețe. Au mâncat, au golit câteva pahare cu un vin negru, gros și parfumat, apoi bărbații s-au retras în biroul de la parter, al casei în care locuiau ambasadorul și soția sa.

–Azi te-ai întâlnit cu americanii, a început șeful lui, are vreo legătură cu starea ta de acum?

–Cu siguranță, a șoptit Radu Cristea, ținând coniacul strălucitor în fața ochilor, fără să îndrăznească să bea.

Le-a spus puțin, nici măcar ceva din ceea ce el înțelesese din istoria de genetică umană care-i învăluise. Era la fel de însingurat, ca și ierburile din ocean, plutind departe de țărm. Ca personaj, el nu apărea în povestea neutră pe care o începuse.

–Dragul meu, i-a spus bătrânul chirurg, eu am o idee vagă despre ceea ce ne povestești. Tu știi că florile albe au un miros mai puternic noaptea? De aceea, plantăm adesea toate florile albe pe care le găsim și rămânem în grădină până târziu, nici nu ne vine să mai intrăm în casă…

–Sunt ca o bălărie ofilită, domnule doctor…

–Ești un om inteligent, aș zice că trebuie că cauți mirosurile potrivite. Pe mine vă rog să mă iertați, m-a năucit zborul de ieri, mi-a intrat fusul vostru orar până în adâncuri.

Cu ambasadorul a vorbit până dincolo de miezul nopții. Au ocolit genetica umană, dar și mutațiile ei, nici Radu Cristea nu a mai simțit nevoia să redescopere înstrăinarea de peste zi.

–Să vedem ce mai urmează, a mai spus, plecând singur, pe jos, spre apartamentul din apropiere.

Citeşte şi

 

1. În AMERICA LA NOI ACASĂ, doamna profesoară Dana NEACȘU scrie că există oameni bolnavi de obsesia adunatului…

 

2.Bogdan CERNAT, în CULTURA ECONOMICĂ, spune că  pe aici, prin regiune, ne merge bine…

 

3.Despre alte păcate ale românilor scrie și Radu STATE, în rubrica lui CULTURĂ ȘI ISTORIE…

 

4.Prejudecăți, poncifuri și idei preconcepute, despre ele scrie doamna profesoară Mihaela MARIN, în rubrica ei CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE…

 

5.Puiu JIPA, în AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ, vă spune ceva despre alergarea singuraticului de cursă lungă…

 

6.O călătorie în Bucureștiul de altădată vă propune Cătălina CRISTACHE, în rubrica ei PLIMBĂRI  BUCUREȘTENE…

 

7.România, dragostea mea… vă declară cu sinceritate Daniel TACHE, în CULTURA ONLINE, rubrica lui de fiecare săptămână…

 

8.Rațiunea lucrului făcut de mântuială , despre ea scrie Pompiliu ALEXANDRU în CULTURA URBANĂ…

 

9.De la LONDRA ( LA  PAS) , prietenul nostru Cristian Gabriel GROMAN scrie despre BIG BEN…

 

10.Revenit printre noi, din CALGARY ÎN DIRECT scrie despre politețea canadiană Radu TECUCEANU…

 

11. Cu câteva impresii turcești revine alături de noi ALEXANDRA  VLADOVICI, în rubrica ei REFLECȚII PEDAGOGICE…

 

12. În CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI, tânărul nostru prieten TEODOR CONSTANTIN BÂRSAN își dorește să nu rămână tăcut și filosof…

 

Distribuie:
corneliu radupopa USRPLUS

Regata Turbnobio

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro