„Am avut dreptate când ți-am spus că n-ai instincte bune, altfel nu te-ai fi întors. N-ai să mai pleci niciodată de aici! Gata, băiatule! Ușa s-a închis definitiv în spatele tău. Clanț! Ai auzit zăvorul.” ( Bujor Nedelcovici – Al doilea mesager )
Istoriile și personajele acestei cărți sunt numai rezultatul imaginației autorului, orice asemănare cu realitatea nu poate fi decât întâmplătoare. Chiar și autorul este o ficțiune…
13. La jumătatea lui august fierbeau toate, natura, asfaltul, diminețile, dar și viața oamenilor, iar criza economică pândea dincolo de gardurile înalte ale Casei Albe. Toată lumea pierduse câte ceva și nu era vreo șansă de a regăsi ceea ce dis-păruse definitiv. Radu Cristea presupunea că arșița îi făcuse pe toți atât de rătăciți în propriul trecut. Oamenii își ieșeau din minți, se despărțeau subit de ei înșiși, erau copleșiți de spaimă și trebuiau să inventeze ceva, orice, cât mai repede.
–Azi este ziua cea mare, l-a întâmpinat Ludwig Mc Deal, în laboratorul din clădirea Consiliului.
–Dacă zici tu…
–Și noi avem îndoielile noastre. Nu uita că, adesea, facem lucruri în care nu credem și, uneori, le facem chiar bine.
De fapt, vroia să-i spună, cu cât suntem mai neîncrezători, cu atât iese rezultatul mai bun. Toți patru, în dimineața de august, simțeau nerăbdarea ca pe un obstacol, deveniseră suspecți, devorați până la scheletul viselor de indoieli și suspiciuni.
Radu Cristea, în anexa întunecată de lângă laboratorul fără ferestre, sub lăm-pile incandescente, primise un dosar, avea numai câteva foi. L-au rugat să-l citească cu mare atenție. Erau date, cifre, un întreg istoric al unei bănci fondată în 1850, de frații Lehman, originari din Bavaria. Lehman Brothers… știa despre ea, unii o socoteau perla finanțelor mondiale. Unul dintre băieții doctorului Daniel, din Rochester, lucra chiar acolo. În urmă cu un an, în plimbările prin New York, ajunseseră lângă clădirea celebră a băncii. Profesorul Cristea citea încruntat filele dosarului, e o companie de servicii financiare globale, de investiții bancare și capitalizări de piață, se ocupă cu vânzările de certificate de valoare fixă, cu studierea piețelor financiare și cu managementul investițiilor. Mai scria și că este dealer primar pe piața bonurilor de trezorerie. Cifre, funcții, calcule, estimări, o avalanșă de informații intrau în creierul atent măsurat al cobaiului de lux, ridicat printre armurile groase ale neuronilor rostogoliți în sinapse necunoscute.
După-amiază, în laboratorul cu uși groase, bine păzite, a avut loc prima ședință de hipnoză. Nici despre ea Radu Cristea n-a povestit vreodată ceva, seara a plecat liniștit spre ambasadă, cu mașina parcată în fața Grădinii botanice. Pe locul din spate, unde se așezase, mirosea a liliac, ar fi căutat florile cu cinci foi și le-ar fi îndesat sub cămașa lipită de corp, norocul lui zburase atât de departe încât nu se mai aștepta să-l regăsească. Seara a mâncat bine, a băut o sticlă întreagă cu vin roșu și a dormit apoi vreo zece ore, nu i se mai întâmplase de câțiva ani.
A doua zi, în Biroul Oval, președintele i-a primit pe cei trei savanți de la Consiliul de Genetică Umană. Mai erau acolo Arwin Glass și consilierul Tud Robertson.
–Domnule președinte, dacă ipotezele noastre se vor verifica, ceea ce dorim să aflați este uluitor, poate însemna o minune…
–Vă jucați cu vorbele? i-a întrebat președintele. Vă ascult, a mai zis, invitân-du-i la masa lustruită de curând.
–Avem câteva înregistrări, le veți asculta, oricum, evenimentele pe care profesorul român le-a rostit sub ședința de hipnoză sunt cam așa: pe nouă septembrie acțiunile băncii vor scădea cu 45%, a doua zi pierderea oficială pe al treilea trimestru va fi de 3,9 miliarde dolari, peste încă o zi acțiunile vor scădea cu încă 41,8%, iar pe doisprezece septembrie guvernul va anunța că nu vor fi folosiți bani publici pentru a fi preluată banca.
–Dar e un basm, o fantasmă, a strigat aproape Tud Robertson.
–Ar fi bine, dar noi credem că nu e nicio greșeală în raționamentul pe care-l gândim. Genetic, deocamdată, a mai adăugat Ludwig Mc Deal.
–Altceva? a întrebat nerăbdător președintele.
–Ascultați prima înregistrare, profesorul Cristea vorbește sub hipnoză, dar e perfect coerent și convingător:
Va fi cel mai mare faliment din istorie, după cel al companiei World Com Inc, din 2002. Vine după ce oferta de salvare, din partea băncii britanice Barclays nu s-a realizat, nu e pregătită, au spus ei, să importe cancerul american în Marea Britanie. O eroare catastrofală va cauza pierderea încrederii în autoritățile americane de a gestiona o criză financiară și va costa foarte mulți bani. Vă reamintesc că încă din 2007, instituțiile finaciare britanice au cerut guvernului american să participe la un joc de război, pentru a pregăti eventualele falimente bancare. Pe cincisprezece septembrie, băncile își vor da seama că nu-și vor mai vedea cele 613 miliarde de dolari, iar până joi vor intra într-un joc de domino. Fondurile de investiții americane vor fi la un pas de breaking the buck, adică la un preț de sub un dolar pentru o acțiune, deci oamenii ar primi mai puțin decât au investit. Vă mai spun că falimentul băncii Lehman Brothers va provoca un colaps al economiei mondiale, chiar dacă unii cred că ea trebuie să moară pentru ca ceilalți de pe Wall Street să trăiască. Rețineți, cincisprezece septembrie e ziua în care banca va înainta documentația de protejare în caz de faliment, listând datorii de șase sute treisprezece miliarde dolari.
Vocea profesorului Radu Cristea răsuna calmă, dar sonoră în Biroul Oval, iar președintele celei mai mari puteri din lume rămăsese fără suflare, nici ceilalți nu îndrăzneau să vorbească. El, bărbatul cel mai puternic din lume, îi privea încrâncenat și confuz, nu încerca să judece domnii din jur ca pe o grămadă de carne gata de tocat în marile fabrici ale iadului, dar nu era nici prea departe de asta. Ar fi căutat mărfuri mai ieftine de cumpărat, începând cu imaginea neclară a sufletului, lipită peste cartonul unei fotografii alb-negru.
–Domnilor, vă repet, îmi pare a fi o născocire…
–S-ar putea, domnule președinte, a zis Ludwig Mc Deal, am verificat experimentele noastre, românul are capacitatea să vadă viitorul, n-am reușit să măsurăm intervalul posibil, dar nu ne îndoim de previziuni.
–Ar fi uluitor, a șoptit președintele. Și cazul în sine și, mai ales, implicațiile viitoare… Dumnezeule, mi-e și frică să mă gândesc…
–Ar mai fi ceva, a intervenit și Francis Lewis, mai avem o înregistrare, eroul nostru a fost programat, ca să zic așa, cu alte câteva seturi de informații despre directorul general al băncii. Ascultați:
Directorul va fi pus la pământ și o să devină un fel de țap ispășitor, va fi umilit în fața Congresului și denumit răul din spatele falimentului. Se va retrage la vila lui din Ketchum, în Idaho. Imaginea sa va deveni similară cu aroganța, avariția și eșecul, va pierde și el un miliard din propria avere, va fi nevoit să vândă proprietăți și opere de artă. O să spună că oamenii cred că e un idiot, că s-a trezit cu două luni înainte de faliment și a văzut care sunt problemele. Nu, va striga el într-o audiere la Congres, am văzut semnele cu mult mai înainte…
–Arwin, s-a auzit glasul președintelui, nu pe directorul băncii vroiam să-l numim secretar de stat la finanțe?
–Acum doi ani… Da, a aprobat secretarul președintelui.
–Totuși, e numai o poveste, domnilor. Nimic din ceea ce am primit zilele a-cestea nu anticipează falimentul de care vorbește vraciul vostru. Sper să nu aveți dreptate.
Au ieșit din Biroul Oval, preocupați de soarta omenirii, așa păreau. Dacă ar fi întors capul, l-ar fi văzut pe președinte cedând puțin câte puțin, strângându-și mâinile pe lângă corp și trădând o criză acută de încredere. Se uita la umbra profesorului Radu Cristea, de parcă atunci ar fi remarcat că este prin apropiere. Se prefăcea că este atent la cafeaua din ceașca ovală, ca și biroul său, dar studia cu o privire concisă, răspândită prin marginea ochelarilor, umbra întinsă către fereastră. Bănuia ce avea să urmeze, dacă vocea ar fi avut dreptate.
Ludwig Mc Deal s-a despărțit de colaboratori și s-a îndreptat spre etaj, a intrat în Sala Ovală a Diplomaților, în care era așteptat. Îl cunoștea bine pe noul director adjunct al serviciilor secrete americane, Consiliul colaborase cu el și în anii din urmă, când lucrase la Casa Albă.
–Dacă ar fi adevărat ceea ce i-ați povestit astăzi președintelui, cred că îți dai seama că apar multe probleme, nici nu-mi vine să mă gândesc.
–Îmi dau, a încuviințat Ludwig, dar complicațiile sunt măsurabile. Nu uita că pacientul nostru a fost lucrat sub hipnoză, el nu știe nimic din ceea ce a prevăzut că se va petrece.
–Ești sigur?
–Atât cât poți, într-un experiment cum nu s-a mai făcut. Avem o strategie, toate le alăturăm pas cu pas.
Au hotărât să se întâlnească a doua zi cu profesorul Cristea. Din clipa în care a sosit la sediul de lângă Capitoliu, el le-a dat de înțeles că se simte singur și obosit, se întâmplase ca lucrurile să nu mai fie ca înainte. Dădea senzația clară că aude o picătură care cade în mijlocul deșertului. Ceilalți doi bărbați, din apropierea profesorului, învățau răbdarea, șeful securității avea o față spălăcită, care se pierdea printre dârele de lumină din sala Consiliului de Genetică Umană.
–Domnule profesor, știu că înțelegeți caracterul secret al programului nostru. Ține și de siguranța națională, sunt vorbe cam mari, dar adevărate.
–Înțeleg, a răspuns, am discutat cu prietenii de aici, aveți garanția tăcerii mele de diplomat…
–Suntem siguri, cred că vă e greu, dar nici măcar cu soția dumneavoastră n-ar trebui să vorbiți prea mult despre experiențele din ultima vreme.
–E-n regulă, înțelege și ea, are școala discreției învățată.
Îi venea să zâmbească, mesajele ajungeau la el în fragmente, precum sfărâmăturile unui porțelan scump și rar. Ce sperau oamenii aceia să le aducă el, șoarecele alb devenit prizonierul laboratorului întunecat? Un miracol, o minune, ceva noroc și, poate, un alt adevăr, care să îndrepte nefericirile unor însingurați. Radu Cristea își ascunsese rătăcirile cu demnitate, dar i se făcuse frică, devenise prea greu în mașinăria complicată care-l purta printr-o pădure necunoscută, se izbea de fiecare copac, plezneau crengile uscate în jurul lui.
Pe cincisprezece septembrie evenimentele au năvălit peste America, fiecare dintre previziunile profesorului se împlineau, oră după oră. La Casa Albă era panică, iar președintele umbla agitat prin Biroul Oval. Lehman Brothers devenise istorie în doar câteva ceasuri. La ambasadă, Radu Cristea înțepenise în scaunul moale, nu se mai mișca din fața televizorului, urmărea un film în care jucase un rol principal și își amintea cum intrase în beznă. I se părea că întunericul este ca o apă răcoroasă, peste care pluteau amintirile proaspete. Vecinii biroului său, doi secretari din ambasadă, semănau cu cineva de acasă, prizonieri în albumul cu fotografii de familie. Erau frământări ale unui om încolțit. Americanii aceia credeau că Radu Cristea nu știa ceea ce vorbise sub hipnoza din urmă cu două săptămâni și ceva. Numai că el își amintea totul, fiecare cuvânt, asculta înspăimântat cum se împlineau predicțiile pe care le făcuse. Îl vedea pe directorul băncii, pe ecrane și știa dinainte discursurile lui. Ar fi putut să-l continuie el, chiar de acolo, din biroul de consilier al ambasadei. Petrecea fiecare minut trecând granițele, pe ale lui și pe ale altora, deși unele dintre ele n-ar fi putut fi depășite decât noaptea, mai ales cele dinlăuntrul sufletului rătăcit al omului interior Radu Cristea. Corpul, trupul nici măcar nu-l mai preocupau…
–Trebuie să tac, nu vor afla niciodată că memoria mea e întreagă, analiza lor are și lipsuri, gândea cu voce stinsă, strigându-și dermatoglifele vinovate de situația lui.
Telefonul a sunat de zeci de ori, a vorbit cu toți, cu Ludwig, cu Francis și cu Leonard, i-a păcălit, le-a dat senzația că nu-și amintește nimic. Care director, întreba, care bancă? Apoi și-a anunțat sosirea secretarul președintelui, îl aștepta pe Arwin Glass. Trecuse timpul în care se simțise bine, atunci când nu trebuia să comunice cu ceilalți și să cuprindă cu privirea necunoscutul din viitorul pe care, habar n-avea cum, îl deslușea singur, îl anunța cu amănunte și îl livra, ca pe adevărurile eterne, prietenilor de ocazie.Venise vremea să aleagă la întâmplare unul dintre drumurile ivite în amestecul de străzi al capitalei americane.
Până la jumătatea lui noiembrie nu s-a mai întâmplat nimic, nu l-au mai căutat și nu s-a mai văzut cu ei.
Ca și când înstrăinarea n-ar fi fost de ajuns, spre sfârșitul lui octombrie a sosit într-o vizită oficială în America prim-ministrul. Agitația din ambasadă l-a făcut pe Radu Cristea să se ascundă în biroul lui și să citească, de la o vreme nu mai avea nimic de făcut, chiar și Ioan Aldescu părea să-i ascundă evenimentele obișnuite. Nici ambasadorul nu-l mai invitase la întâlnirile dinainte, auzea cum se șoptește prin spatele lui, atunci când trecea grăbit pe coridoarele clădirii. Înțepenit în scaun, Radu Cristea vorbea cu fetele lui, o făcea des și simțea cum trece dincolo, în starea calmă și răbdătoare, pe care nu înțelegea cine i-o furase. Altfel, învățase să aibă un loc izolat, întunecat în care să se poată retrage când devenea trist și îngândurat. Înțelegea că este privit ca un fel de agent secret, întâlnirile cu americanii importanți de la Casa Albă nu aveau cum să rămână fără efecte pentru angajații ambasadei.
–Prietene, l-a întrebat într-una din zile, pe Ioan Aldescu, eu chiar nu mai exist? N-am nimic de făcut?
–E o perioadă moartă, e sfârșit de vacanță, s-a bâlbâit subalternul abătut. Suntem mai relaxați, nu vezi? În curând sosește Piticul, cred că ai auzit…
L-a văzut cum încerca să dispară, să nu mai dea alte explicații. Radu Cristea plutea, sub cerul de sus nu mai exista decât o piramidă de apă tulbure, cu o geometrie întortocheată și vagă. Nu știa ce-ar trebui să i se mai întâmple, încerca să nu cedeze în fața panicii și să nu iasă la suprafață. Și-a propus să stea cât poate cu fața scufundată în valuri, începuse să-și dorească fraze amețite, prin care să învăluie fiecare zi și care să nu servească nimănui. Întâlnirea cu spălăcitul demnitar din țară, un prim-ministru incolor și fără dimensiuni precise, l-a făcut să-și dorească să se urce în primul avion și să plece acasă, să se ascundă în curtea din spatele casei, să se joace cu câinii, cu pisicile, cu orice alt animal de prin apropiere. S-au adunat în sala mare a ambasadei, în așteptarea înaltului oaspete. Înalt?
–M-am gândit mereu, îi spunea profesorului subalternul său, Ioan Aldescu, de ce guvernul e condus tocmai de el. Se chinuie în fiecare dimineață să se urce pe scaunul de premier, așa îmi închipui.
–E mai rău decât îl credem noi și mai puțin bun decât se crede el, a adăugat Radu Cristea.
–Faptul că nu fură cu mâna lui îl face mai cinstit? a întrebat celălalt, așteptând să le sosească omul mic, foarte mic…
Radu Cristea n-a mai încercat să-i răspundă, l-au văzut intrând, împreună cu suita numeroasă, o doamnă blondă tăia hotărâtă drumul demnitarului preocupat de soarta țării lui. Parcă se rostogolea peste parchet, era ochiul lipsă al președintelui, omul iubit peste măsură de profesor, ochiul cu care se uita nehotărât spre lumea agitată.
–Încă mai țin minte cuvintele unui scriitor bătrân, de acasă, omul acesta a reușit să facă atât de ridicolă până și obediența, este tipul de supra-valet.
Apoi rumoarea a încetat și prim-ministrul a îndrugat verzi și uscate, apuca vorbele cu o lingură ruginită și le molfăia între buzele subțiri, în graiul împiedicat al părții de țară din care venise. Ioan Aldescu i-a strecurat o coală, a citit-o și se stăpânea cu greu să nu râdă. Sună ceasul, scria acolo, cobor de pe scăunelul de lângă pat, mă uit în jos și amețesc. Mă duc la baie, dar nu mă bărbieresc, nici azi nu ajung până la oglindă. Mă urc pe calorifer și mă uit pe geam, azi nu plouă, mă bucur, și așa nu ajungeam să iau umbrela de pe cuier. Îmi pun bretelele la pantaloni, iar nu-mi găsesc cureaua de la ceas. Nu mai port cravata, ieri era să cad pentru că am călcat pe ea. Plec spre guvern, stau în spate, ieri am stat în față și mi-au rămas urme pe obraz, de la centură. Și tot așa…
A obosit repede și-a înfundat urechile și a început să viseze. De dimineață, înainte de ora opt, intrase în basilica din apropierea blocului, îl întâmpinase statuia rece, din stânga ușii. Era o prințesă anonimă, lângă un copil gras, cu un cap uriaș, cu obrajii bucălați și bine lustruiți de vremurile trecute. Semăna cu omul de la tribuna ambasadei. Prințesa avea ochii larg deschiși și buzele strânse, iar părul era împletit sub coroana de piatră așezată pe cap. Există animale care să nu plângă un timp, după ce se nasc?
–Ia-ți hârtia, a zis, întorcându-se spre secretarul său. Din păcate, toate se potrivesc.
Alaiul a trecut prin apropierea scaunului profesorului Cristea. A privit de la înălțime chelia în devenire a prim-ministrului, se strecuraseră spre ochelarii lui câteva urme de mătreață.
–Vrea să vorbească și cu tine, i-a șoptit ambasadorul, oprindu-se puțin. Rămâi în biroul tău, te chemăm noi.
Altul? s-a întrebat Radu Cristea. Îi fusese de ajuns întâlnirea cu președintele, în primăvara pe care încerca să o uite. Era deprimat, condamnat de abisul care plutea deasupra zilei de toamnă, avea un aer de șobolan înfometat. Chiar și lumea alăturată zăcea în agonia unei dimineți pustii, uscată și rece. Umbrele de sub copacii zăriți pe fereastră se lipiseră de pământ, frunzele uscate zăceau nemișcate și senzații multe, otrăvitoare, îi însoțeau așteptarea. O scufundare lentă îl atacase pe profesor, o adiere în amiaza plictisită, adusă de razele încurcate în coama urâtă a străzi-lor din apropierea ambasadei.
–Vă salut, domnule profesor, i-a zis, strângându-i, moale, mâna.
I-a răspuns, aplecându-se către el, i-a fost frică să nu-l doboare cu aripile sacoului.
–Cum a fost la Casa Albă? a vrut să știe.
–Stresant, i-a răspuns.
–Vă cred… Totuși, cum v-a primit președintele?
A povestit ceva, căuta cuvinte neutre, Radu Cristea învățase limbajul diplomației. Celălalt, prim-ministrul, părea să înțeleagă că nu se poate aștepta la mai multe.
–Vă mai întâlniți cu americanii? l-a mai întrebat.
–În ultima vreme, mai puțin…
–Poate că puneți o vorbă bună pentru țară, ne-au promis niște investiții, niște oameni de afaceri care să ne caute… Știți dumneavoastră când, atunci, cu telefonul, ca să vă trimitem în America.
–Le voi reaminti, s-a grăbit să-l întrerupă Radu Cristea.
–Am o listă întreagă, a trecut brusc la altceva… Fetele mele abia mă așteaptă, poate mă duceți diseară prin magazine, mă gândesc că le știți bine.
–Lăsați-ne pe noi, domnule prim-ministru, s-a aplecat spre podea vocea ambasadorului.
Era o tatonare sterilă. Pe profesorul Cristea îl plictiseau lucrurile normale și simple. Ar fi vrut să se furișeze din încăperea aceea, să se strecoare sub umbra copacilor din parcul de dincolo de stradă. Erau copaci crescuți peste măsură de înalți. Fantome, monștri și coșmaruri i-au însoțit plimbarea de după aceea, prim-ministrul plecase la întâlniri importante pentru țară. Și totuși, oamenii pe care-i vedea Radu Cristea păreau fericiți, împăcați cu ziua de toamnă, se salutau discret și nu-și grăbeau pașii, nici măcar atunci când apărea un tânăr rotogolindu-se cu patinele peste asfaltul uscat.
Citește și
4.În CULTURĂ ȘI ISTORIE, o întrebare de actualitate pune domnul doctor în istorie Radu STATE…
6.Radu TECUCEANU vă povestește, din CALGARY ÎN DIRECT, despre „networking” fără prejudecăți…
7.Știți-le de la ora minți, zice Puiu JIPA în rubrica lui AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…
8.În PLIMBĂRI BUCUREȘTENE, Cătălina CRISTACHE scrie, cu grație, despre drumul spre casă…
9.CULTURA ONLINE, rubrica profesorului Daniel TACHE, continuă cu reflecții despre gânduri și cuvinte…
Facebook
WhatsApp
TikTok
