IONUȚ CRISTACHE – ROMAN FOILETON: A DOUA FAȚĂ- Episodul al treilea

3. Miercuri dimineața… Vântul făcea să i se încurce părul alb, încolăcit pe ceafă, în timp ce picioarele se amestecau între ele. L-a prins frigul, îi tremurau obrajii reci, a înțeles abia când a ajuns în fața porților închise ale liceului. Își simțea mâinile ca de gheață și ar fi vrut să doarmă. O agitație ciudată se simțea prin curtea bântuită de elevi amețiți, cărându-și gențile colorate și inutile. Câteva figuri necunoscute păzeau trotuarul din față, chiar și la colțul străzii a văzut două mașini cu geamuri fumurii și antene lungi, bătute de vânt în toate direcțiile.

–Ce se întâmplă pe aici? l-a întrebat pe Niculae, paznicul bătrân și crăcănat, care veghea intrarea, preocupat de soarta planetei și a familiei lui numeroase.

–Să-i ia dracul, domn profesor, a mormăit celălalt, se învârt niște grăsanide la șase dimineața pe strada noastră.

Radu Cristea a dat peste unul dintre străini chiar lângă ușa de la intrarea profesorilor. L-a privit mirat, dădea încet din căpățână de parcă l-ar fi zguduit un Parkinson rebel, își scutura nădragii de care atârnau tot felul de obiecte și cerceta încrâncenat lumea din jur.

–Bună dimineața, i-a zis mecanic, strecurându-se pe lângă el.

Bărbatul care pleznea de la mușchii umflați a îngânat un răspuns. Albul pupilelor i se modificase brusc, căpătase o nuanță cenușie. Dacă cineva ar fiprivit cu atenție, ar fi văzut în ochii lui un număr mare de vase de sânge roșii,sub cornee. Radu Cristea s-a împiedicat de prima treaptă, de sute de ori se lovise de marginea aceea de mochetă, uita mereu, de vreo treizeci de ani, că niște idioți o construiseră mai sus decât pe celelalte.

În cancelarie era liniște, doar câțiva dintre colegi veniseră la timp. Să fie posibil? se întreba el. Nimeni nu observase ceva neobișnuit, câteva doamne bătrâne și revărsate de grăsime șopteau vorbe ascunse, din scaunele rablagite și căscau zgomotos. S-a uitat prin încăperea mare, un timp care părea că nu mai trece se scurgea, totuși, spre ferestrele prăfuite. Nimic din ceea ce-l înconjura nu avea aerul că se mișcă, nici dulapul deschis de lângă perete nu părea să fie adevărat, nici hârtiile lipite peste tot. Își privea mâinile mari, umflate, semănau

cu două lopeți de flori, cum avea acasă, atârnate de ușa garajului. Vor fi fost vreodată altfel? se întreba aiurea. Restul se reducea la sunete și la imagini vagi, fără contur, doar clanța argintie de la ușa cancelariei rămăsese la fel de caraghioasă ca și mai înainte. Dimineața de mai, simțea Radu Cristea, cerea răspunsuri definitive și finale.

Mai erau câteva minute până când se termina prima oră, umpluse tabla cu formule, calculase dobânzi simple și compuse, profituri bancare și alte mărunțișuri asemănătoare, spre disperarea elevilor înțepeniți între scaunele mici și pupitrele pline cu cărți și caiete de tot felul. Învățase, în atâția ani, cum să și-i apropie pe tinerii sictiriți de lumea cenușie în care trăiau, o făcea fără eforturi prea mari, dar și fără entuziasmul înghesuit de regulile strâmbe ale meserie lui de dascăl.

S-a apropiat de fereastră, porțile liceului erau larg deschise, au năvălit câteva mașini negre, iar pe stradă se înșiraseră câteva limuzine ale poliției.Mai mulți bărbați, cu veste negre și bastoane în mâini, își roteau capul ca niște automate defecte, agitați și preocupați de misiuni necunoscute. Radu Cristea a început să bănuiască ceva. Să fie posibil? aproape că a șoptit spre eleva cu ochelari subțiri, din prima bancă. Ceilalți își strângeau deja caietele, pregătiți să atace coridoarele reci. Uite, domnule, își spunea profesorul, te scoli dimineața,intri adormit în baie, îți freci gingiile inflamate, îți ștergi cu prosopul umed obrajii scofâlciți, îți cade, ca de fiecare dată, bucata de bumbac pe care încercisă o sprijini de stativul subțire, din plastic, apoi simți cum ți se frânge speranța,dorința. Așa, ca unui copil supărat de toată cicăleala oamenilor mari… Și te gândești câte drumuri mai ai de făcut. Toate acestea se petrec atât de repede,încât abia dacă ai timp să-ți revii, știi deja cum să privești uimit la agitația de afară, prin geamul unei clase de liceu.

O sirenă a spulberat liniștea străzii și, în curtea mare a intrat o mașină de teren lată, nichelată, cu bare de protecție arcuite peste botul umed. Ce vedea Radu Cristea în curtea liceului, printre obiectele învățate de mai bine de treizeci de ani? Mai multe trupuri, toate pline de milă… Un fir albastru sau roșu, de venă ciudată, pe sub pielea transparentă a mâinilor lui… Dincolo de fereastră,niște vertebre mici, care parcă se agitau într-un joc special, tot acolo, dincolo de geamul clasei golită repede de tinerii morocănoși și încruntați… Șuiera aerul și se făcuse frig, foarte frig.

Nu-i venea să creadă. Din mașină a coborât chiar el, președintele, omul pe care-l ura, îi zgâria retina umezită de lentilele ochelarilor. Radu Cristea învățase în ultimii ani să recunoască duplicitatea cuvintelor, îi descoperea pe toți cei care, în jurul lui, nu se puteau exprima direct. Este o regulă precisă, gândea el în sala de clasă pustie, după care oamenii spun, de cele mai multe ori, mai mult decât înțeleg. Un umflat, cu ceafă groasă, cu priviri crâncene, ținea încă ușa deschisă a mașinii prezidențiale, din care arătarea gheboasă și strâmbă se rostogolise în mijlocul mulțimii adunate de aiurea, se umpluse locul pavat cu dale cenușii de picioarele amestecate și vag tropăitoare. Vedea hărmălaia de afară și, i se părea,se auzea hăhăiala sonoră a personajului înalt, care crăpase deja geamul gros al termopanului maroniu.

Crezuse că e o glumă sau, oricum, o alăturare de evenimente întâmplătoare,din care ar fi putut să scape ușor. Totuși, se frământa profesorul în drum spre cancelarie, gluma se îngroșase de tot. Se clătinau pereții, tavanele, vibrau neoanele, vietăți unsuroase zburau pe coridoare, fluturau hainele de gală ale împăratului gol.

–A venit, a venit… l-a auzit șuierând din capătul coridorului pe directorul gata să se prăbușească peste balustradă.

Se uita din capătul celălalt al vestibulului larg, Vivi, directorul portocaliu,se străduia să ajungă la linia de sosire a unui maraton epuizant, îi sărea osânza peste treptele pe care le ataca, câte două deodată

.–Mai încet, o să pleznești de bucurie, i-a strigat Radu Cristea.

Dar cine să-l audă? Nu putea să-și ascundă uimirea, orice om are crizelelui de independență și se sperie atunci când vede lucruri aflate mai sus de privirea lui. Uneori cedează și se potolește, mai ales dacă simte primejdiile unei captivități impuse de ceilalți. Disprețul pe care-l simțim pentru întâmplările nedorite se dizolvă, de obicei, într-o cedare totală și umilă, ca un fel de speranță ruptă din prima lovitură.

–Ai auzit? l-a întrebat o profesoară cocoșată de emoție, imediat ce a intratîn cancelarie.

–Ce să aud? i-a întors el întrebarea.

–E domnul președinte, e jos, a intrat în biroul… în sala… se bâlbâia, fără să nimerească încăperea.

–Ce vorbești! Minune, domne, chiar el? a mai spus Radu Cristea,așezându-se pe scaunul lui din colțul camerei, de unde vedea lumea turtită și rece.

Și de ce-ar trebui să alerg? s-a mai întrebat fără rost. În președintele de jos, Radu Cristea vedea efemerul mizeriei, un om generos cu propriile instincte,căruia îi pasă chiar dacă nimeni nu-i cere să-i pese. Întotdeauna îl asocia cu o frază din Schiller: unde-i prostie, nici Dumnezeu nu reușește… Era convins că pentru omul acela, din biroul directorului, restul lumii era ca un oraș peste care tropăie, grotesc, lighioane abstracte. Simțea că el îi confiscase iremediabil ziua de azi, o aruncase în minciună și mocirlă.

Le-a spus într-o zi prietenilor, la o bere leșinată, că acest președinte a închis un popor întreg într-un harbuz.

–N-am auzit, i-a zis unul dintre amici… E un pepene sau ce mama naibii?

–Nu, domnule, a râs profesorul Cristea, e un fel de sac în care sunt băgați oamenii și lăsați să moară mișelește de foame, pentru a-și putea răsplăti clica și setea de putere.

Președintele lui? Niciodată… Îl vedea cum vorbește limba inculturii și a mojiciei agresive, vulgar și lipsit de caracter, un om mărunt și o mediocritate nervoasă.

–Dragul meu, i-a mai spus prietenului atunci, președintele ăsta e inevitabilul nostru național, orice sculptor și-ar rupe dalta în aluatul stâncos din care e făcut.

Cum să-ți placă cineva care se mișcă la adăpostul unor echivocuri pe care deliberat le lasă nelimpezite și emite sincerități spurcate, ambalate în cuvinte? Radu Cristea a citit, într-un ziar italian, despre marinarul ajuns în vârful muntelui, că este un bătrân burghez comunist și un politician dispus să facă orice pentru putere, un demagog dotat, care are șansa să practice demagogia care prinde la poporul lui.

A rămas o vreme în scaun, cuvintele năvăliseră peste el, aștepta să fie chemat, își imagina, deja, că povestea trebuie să aibă un început. Sau, poate, un sfârșit… Își spunea, iarăși, că îl urăște pe omul dizgrațios, intrat cu girofaruri și alarme în viața lui. Îl știa, o lume întreagă îl suporta de mulți ani, adică fără respect și simpatie umană pentru ceilalți, mai ales pentru oamenii de carte, în sinea lui avea un hohot de râs atunci când se gândea la băieții aceștia. Intelectualii? Pentru măria sa, o fandoseală…

Și, în sfârșit, a intrat prăbușit directorul…

–Hai, te rog, i-a zis, te așteaptă domnul președinte.

–Pe mine? s-a mirat Radu Cristea, doar așa, ca să mai treacă timpul.

–Mor aici… Da, pe tine, doar știai că e așa.

–Știam? De unde naiba crezi tu că ar fi trebuit să știu?

–Mergem? l-a mai întrebat, gata să cadă peste parchetul murdar a cancelariei.

–Ce atâta grabă? a mai spus Radu Cristea, zâmbind.

S-a ridicat, totuși… Directorul, ca o meduză lipicioasă, închisese ochii speriat, creierul îi trimitea explozii negre și înțepătoare către pleoapele umflate. Părea lipsit de vlagă, șoaptele i se strecurau printre buze și se legănau într-un somn prăbușit. Întotdeauna, cum vedea profesorul, îi era teamă bărbatului cărunt, împiedicat pe lângă picioarele lui, să nu-l răpească, cumva, vorbele celorlalți.

–Hai, i-a zis directorului, ne așteaptă vodă vaporeanul…

L-a văzut din ușă, împins ușor din spate de palidul domn director. Se tolănise într-un fotoliu, își crăcănase picioarele strâmbe într-un fel de dispreț general, iar fălcile i se strânseseră ca o pungă, de parcă ar fi vrut să astupe orice legătură cu miresmele argaților din biroul luminat aiurea de becurile care atârnau pe tavan. Umili, câțiva șefi locali se ghemuiseră pe lângă pereți, se străduiau să intre în tencuială. Fleșcăitul de Vivi, domn director, era umezit tot,din creștet până în vârful pantofilor. Valuri de plecăciuni lipicioase curgeau pe lângă ușa de la intrare, dincolo de care Radu Cristea rămăsese nemișcat,împiedicat în marginea mochetei plină de scame.

S-a oprit acolo, ca la o margine de lume. Avea senzația că freca în liniște petalele unei flori uscate, pe care le așeza între două degete și privea cum se scurg spre podea bucățile mici, tot mai mici. Uneori, ca și atunci, toate lucrurilei se păreau surprinzător de simple, era o curiozitate sfioasă în ochii lui atacați de imaginea bărbatului ghemuit în scobitura pufoasă a fotoliului.

–Ehehe… l-a auzit articulând plictisit, deci matale ești domn profesor care nu vrea să mă vadă.

Se auzea lampa din tavan sfârâind, zgomotul ei tăvălea secundele pe care Radu Cristea începuse să le numere. S-ar fi pregătit să adauge ceva despre iertare, dar fața președintelui trăda o veselie idioată. A văzut clipa aceea ca pe o înșiruire de întâmplări triste și de hotărâri nelămurite. Dimineața de mai aparținea ficțiunii sau realității?

–Cu mine vorbiți? s-a auzit vocea gravă, puternică, de dascăl îmbătrânit prea repede, în lumea nouă pe care o descoperiseră toți, cu uimire.

–Hai, domn profesor, nu vă atacați așa de repede. N-am venit eu aici la voi acasă…

–Se poate, dar nu-mi amintesc să vă fi invitat eu, l-a întrerupt el.

S-a întors brusc și a ieșit pe ușă. Dinspre fotoliu a plecat o tuse cu arome de țigări lungi și subțiri. Cuvintele lăsaseră o vrajă cenușie peste mintea bărbaților înfipți prin colțurile biroului, probabil că mulți dintre ei și-ar fi dorit să adoarmă, să viseze. Priveau obiectele din jur, cu preocupări imprecise, dacă-ar fi fost acolo niște leșuri i-ar fi interesat în aceeași măsură. Se alcătuise o istorie plină de iluzii, îngrămădite de-a valma pe holul cel mare al liceului. Se uitau unii la alții și se simțeau ciudați, falși, de plastic, înfipți în țarcuri de carton.

Pe hol, gealații președintelui sprijineau ușile de la fiecare intrare, atunci când Radu Cristea a pornit fără grabă spre etaj. Au început să se agite, ca într-o declanșare de confruntare militară, cu armele din dotare pregătite. Președintele s-a ridicat din scaunul moale și s-a împiedicat de marginea biroului.

–Băga-mi-aș… s-a auzit un început de înjurătură, prin aerul gata să se umfle și să se spargă de ferestre. Domn profesor, domn profesor…. Stați puțin,nu vă supărați așa de repede, striga el, aruncându-se spre ușa deschisă.

Directorul n-a mai apucat să se miște din locul de la intrare și președintele l-a îmbrâncit cu umărul, celălalt se făcuse mic, intrase în tocul ușii, era un fel de clanță nouă, cu un cui subțire înfipt în palmă. Radu Cristea se oprise în mijlocul coridorului. Pe una dintre ușile din stânga se strecurase, cu catalogul agățat demână, bătrâna profesoară de chimie, mică, pricăjită, cu veșnica ei rochie neagră, creață și decolorată. Când și-a ridicat privirea și l-a văzut pe marele bărbat din fața ei, picioarele i s-au împletit aiurea, iar catalogul i-a zburat dincolo de ea. A început un balet ambalat în mișcări tulburate de emoții.

–Stai pe loc, i-a strigat Radu Cristea, sprijinind-o repede, aproape că a cuprins-o în brațe. Ia-o încet…

A început să râdă domol, nu s-a putut stăpâni, îi vedea ciuful zburlit de pe frunte, se umflase ca o pâlnie peste capul femeii. Președintele, apărut în fața lor,zâmbea și el încurcat. Viața lor? Jumătate furie, jumătate tristețe… Zburau prin aer baloane de săpun colorate, coborau de la etaj, prin dreptul cheliei palide a domnului președinte. Erau zeci de forme umflate, de culoarea liliacului înflorit,gata să dispară în cimentul pardoselei, acoperit cu gresie lucioasă. L-a apucat de braț pe profesor, se uita de jos la privirea înaltă a bărbatului încă furios pe aroganța musafirului neașteptat. Bătrâna doamnă de chimie urca speriată scările, avea lacrimi în ochi, iar geanta îi atârna până spre genunchi, zornăiau în ea cheile numeroase și monedele galbene, singurele rămase din leafa de luna trecută. Pentru câteva pâini…

–Haideți, domn profesor, am glumit și eu… Avem ceva foarte serios de discutat, vă dați seama că nu ajungeam până aici altfel.

Nu-i venea să creadă, vocea președintelui se unduia parfumată, devenise umană și învăluitoare. Totuși, arăta ca și când ar fi ieșit dintr-un adăpost, iar gândul profesorului Radu Cristea era să se întoarcă în peșteră, să audă șuvoiul cum cade în lacul adânc, din mijlocul grotei.

–Vă rog să ne lăsați singuri, le-a spus oamenilor încă îngrămădiți în biroul directorului.

S-au așezat la masa din încăpere, față în față. Povestea care a urmat i s-a părut profesorului halucinantă, rostită de ființe rătăcite dintr-o navă spațială, dintr-o mașinărie misterioasă. Președintele se agita pe scaunul lui, aștepta să se golească biroul, iar Radu Cristea îl privea drept în ochi, uite, își spunea, acesta e omul pe care îl cred vinovat de mizeria în care trăim de câțiva ani. Toți suntem niște amețiți, care n-am învățat să credem în ceva care este greu de văzut sau să-l căutăm mai departe. Numai că, lucrul acesta există! mai gândea el, căutând povestea musafirului neașteptat.

–Domn profesor, a început președintele, știu că nu mă iubiți, cred că vă pot chiar înțelege. N-avem acum timp să vorbim dspre cauze, efecte, există o problemă mult prea importantă între noi, altfel n-aș fi venit aici, în liceul dumneavoastră.

Și iată cum se amestecaseră toate: balenele ajunseseră în mijlocul pădurilor înverzite, rândunelele își clădiseră cuiburile în vârful valurilor, un râu curge aspre piscul muntelui, iar oamenii, cu toții, se schimbaseră într-o masă lichidă, care dispăruse în prima grotă din depărtare. Pentru Radu Cristea se apropiase ora de culcare, luminile se stingeau în liniște, vocile se amestecau răgușite. Urma numai o poveste, despre minuni triste și istorii neauzite.

–Înțelegeți? a încheiat președintele lunga lui desfășurare epică.

–Deloc, i-a răspuns celălalt bărbat din încăpere.

–S-o luăm de la capăt, a oftat domnul pricăjit, din scaunul de dincolo de masă.

Ce aflase Radu Cristea? În urmă cu trei zile președintele Americii l-a sunat pe fostul marinar, l-au chemat consilierii lui dintr-o ședință interminabilă.I s-a promis de peste ocean ajutor pentru mai multe proiecte economice,investiții care așteptau de multe luni să înceapă, a fost anunțat că sosește peste o săptămână o delegație mare, cu oameni de afaceri, care să pornească legături cu noi. Bine, gândea profesorul Cristea, și ce treabă am eu, ce-mi pasă mie? Leafa mea prăpădită va rămâne aceeași. Simțea un gol imens în cap, ca atunci când citea pagini necunoscute și, la sfârșit, se întreba cine este, cum ar putea să fie,unde se duce… Știa că nu va mai regăsi liniștea din tinerețe, iar frigul se strecura printre haine, îl pătrundea până la piele.

–Bănuiți câtă nevoie avem de americani, mai zicea președintele, suntem în rahat până la gât…

Vorbea de parcă s-ar fi aflat într-o conferință cu oameni importanți, care hotărau destine, drumuri, construcții înalte.

-Ei, a făcut el, ridicând vocea, la sfârșitul convorbirii noastre telefonice, președintele SUA a mai spus că are o mare rugăminte la mine. Pe scurt, să-l ajut ca dumneavoastră, profesorul Radu Cristea, să ajungeți acolo, să vă trimitem la ambasada noastră de la Washington pentru o vreme.

–Stați puțin, s-a precipitat profesorul, cum adică? Președintele Americii vrea ca eu să merg acolo, la ambasadă? Pentru mai multe luni?

–Chiar așa…

–Bine, dar e lipsit de orice logică, e fără sens ceea ce-mi spuneți…

–Domnule, așa am crezut și eu, i-a mărturisit președintele. Și totuși, acesta este adevărul. Vă repet, credeți că aș fi venit până aici, dacă lucrurile n-ar sta așa cum vi le-am povestit? De altfel, am tot insistat, l-am întrebat încă odată latelefon, mi s-a răspuns ferm, da, îl vrem pe profesorul Cristea aici, îl aștept la Casa Albă.

Toți oamenii, credea profesorul, au un prieten imaginar, nu-și dau seama de acest lucru întotdeauna, dar este sigur că au. Citise o carte frumoasă despre prietenii imaginari, nu-și mai amintea cum se numește. Privea năucit la țigara din care președintele trăgea cu poftă, nu cred, își spunea, în ceea ce nu se vede. Care prieten? Noi toți suntem adesea nevăzuți și transparenți și străvezii, iar Dumnezeu continuă să creadă în destinul pe care ni l-a hotărât.

–Nu se poate, n-am cum să cred ceea ce-mi spuneți.

–Domn profesor, vă înțeleg foarte bine, dar nu se poate să refuzați, veți pleca la ambasada noastră, veți fi atașatul cultural, postul este liber de aproape un an.

–Nu cred… Nu plec nicăieri, s-a ridicat în birou vocea profesorului.

Celălalt a luat-o de la capăt, a lansat un lung monolog, transpirase, avea picături de sudoare peste fruntea strâmbă și-și frământa buzele groase, lipsite de sânge. Tot ceea ce auzea, i se părea profesorului ca un discurs despre o căutare fără sfârșit, nu avea cum să se ascundă în el, toate ușile și ferestrele erau închise.Nu mai vedea nimic, în jurul său, care să-i aparțină în întregime. Adevărurile aruncate în aerul îmbâcsit de fum nu ieșeau la iveală decât în spații mici,întunecate. Cândva, în tinerețe, el fusese îndrăgostit de fantome, iar trecutul îi era adus în prezent, de toate lucrurile acelea rostite de președintele țării lui. Pe care nu-l iubea…

–Domule Cristea, o să stați un an acolo, vă luați și soția, dacă vreți chiar și fetele dumneavoastră… Trebuie să înțelegeți că vorbim despre lucruri esențiale pentru țară, sunt vorbe cam mari, dar nu am altele.

Pentru țară? Dar ea ce face pentru mine? se întreba profesorul. Ar fi putut să strige cuvintele, dar i-au rămas îngrămădite în gât. La ce bun? Tristețea este o parte importantă din viața noastră. Chiar și atunci când ți se pare că e tandră,altcineva suferă pentru tine. Cum ai putea să-i mai spui celuilalt un cuvânt potrivnic? se frământa Radu Cristea, continuând să nu priceapă în ce lume intrase, amețit, într-o asemenea dimineață de mai friguroasă.

–Bine, a șoptit aproape, o să mă gândesc, trebuie să vorbesc și eu acasă. Mâine dimineață o să vă dau un răspuns.

Președintele i-a strâns mâna și a luat-o repede spre ușă.

–Un consilier de-al meu o să va lase telefonul, aștept să mă sunați…

L-a văzut cum iese, cocoșat, contorsionat, era un bărbat între două vârste,cu un pas rebel și un cap țuguiat, mic, înfășurat de chelie. Gulerul cămășii îi aluneca în toate părțile și el îl sprijinea cu mâna liberă, fiindcă în cealaltă ținea o țigară neaprinsă, cu filtrul în sus, ca pe o unealtă de scris. Probabil că există suficientă viață în orice animal, dar oricât de bine ar fi trăită ea nu poate să justifice o privire precum aceea a președintelui îngrijorat de soarta semenilor săi. Păi, nu? a mai avut puterea să se întrebe Radu Cristea.