” Am avut dreptate când ți-am spus că n-ai instincte bune, altfel nu te-ai fi întors. N-ai să mai pleci niciodată de aici! Gata, băiatule! Ușa s-a închis definitiv în spatele tău. Clanț! Ai auzit zăvorul.” (Bujor NEDELCOVICI – Al doilea mesager)
Istoriile și personajele acestei cărți sunt numai rezultatul imaginației autorului, orice asemănare cu realitatea nu poate fi decât întâmplătoare. Chiar și autorul este o ficțiune…
4. În casă au ars luminile până dincolo de miezul nopții. Vorbeau amândoi, profesorul și nevasta lui, el cu fata cea mare, la un telefon, iar soția cu fata cea mică, pe skype, la Giessen, acolo unde-și pregătea un doctorat. Să știi să-ți stăpânești sentimentele, striga cu o voce interioară, care-i și arăta, cu gesturi largi și invizibile, cum se face asta. Mai ales expresia feței e importantă, își mai spunea Radu Cristea.
Când a plecat, a doua zi dimineața, spre liceu, încă nu se hotărâse cum să-i răspundă președintelui. Halucinație, derivă, pericol… Erau cuvintele care-i năvăliseră în minte și, la sfârșit, ar fi rostit clar și sonor: mi-a căzut o ramură uscată de copac în cap, s-a înfipt un fluture în ochiul drept, iar o floare s-a așezat peste părul cărunt, așteptând să se ofilească până spre prânz.
–Alo, a sunat el pe la ora zece, profesorul Cristea sunt.
–Vă așteptam, i s-a răspuns de la administrația prezidențială.
–Cred, a mai spus, vă rog să-l anunțați pe domnul președinte că sunt de acord.
–Adică vreți să plecați în America.
–Da, a răspuns scurt și a fost gata să închidă telefonul.
–Bine, până la sfârșitul zilei o să luăm legătura cu dumneavoastră și vă spunem ce este de făcut.
Sta la catedră, se uita lung la elevii săi, care scriau plictisiți în hârtiile rupte din caietele mari, îi întrebase dacă există o vârstă potrivită pentru filosofie. Iar profesorul, cu amăgire în ochi, se întreba de ce căutăm noi întunericul, în timp ce trupurile calde se îndreaptă spre lumina palidă de la ferestrele subsolului? Chipul lui urmărea mișcările amestecate ale adolescenților din jur, semănau cu încercările zbuciumate ale unui chitarist înfuriat, iar stomacul îi bubuia, precum tobele în care un domn gras lovea înnebunit. Pentru profesorul Cristea totul a devenit violet, nu mai era în stare să ascundă nimic. Îi rămăsese să creadă în întâmplare…
Doar cuvintele mergeau mai departe. Să vă citesc, le spunea el elevilor îngrămădiți într-o sală cu tavanul jos, aceste cuvinte: și tânărul și bătrânul trebuie să caute înțelepciunea, cel de-al doilea pentru ca, intrând în bătrânețe, să se simtă tânăr, grație amintirii celor trecute, iar primul ca să fie tânăr și bătrân totodată, prin lipsa de teamă față de cele ce vor veni. Astfel, trebuie să ne îndeletnicim cu lucrurile care ne dau fericirea, căci dacă o dobândim, avem tot ce ne trebuie, iar dacă ne lipsește, toate acțiunile noastre sunt îndreptate spre obținerea ei.
–O să-mi fie dor de voi, le-a spus celor din cancelaria liceului.
–Doar nu te muți la altă școală? l-a întrebat cineva.
–Nu chiar… Mă mut în altă țară…
Îl priveau neîncrezători, cu câțiva dintre colegi se știa de peste treizeci de ani, îmbătrâniseră împreună. Vecina lui, de pildă, era îmbrăcată la fel, n-o văzuse niciodată decât în haina decolorată, cu gulerul jumulit, cu mânecile soioase, era haina ei de tweed, își zicea, zâmbind, profesorul Cristea, urmărind preocuparea cu care femeia își culegea scamele apărute. Ce se citea pe chipurile lor? O inimă precum cenușa, ochii secați, gândurile înghețate și toate resturile amare ale speranțelor trecute… Uite unul care scapă, ne lasă pe noi în iadul cu cazane de smoală care dau pe dinafară, cu generații de flăcăi băloși și domnișoare sulemenite, plictisiți de viață dinainte de a se naște.
L-au sunat imediat după prânz, abia terminase încă o oră de dascăl înfășurat în obiective anticipative și teste inițiale.
–Bună ziua, sunt Victor Anastase, a auzit el în telefonul pe care nu învățase cum să-l așeze la ureche, fiecare voce îi suna de departe, înfundată și neclară.
De fiecare dată îl cuprindea un început de panică, obiectul mic și luminat îl scotea din minți, i se umezeau mâinile, iar vorbele abia reușeau să-i iasă din gură.
–Mă recunoști? a mai fost întrebat.
–Suntem noi bătrâni, dar ne-a mai rămas o urmă de memorie, a glumit Radu Cristea.
–Știi despre ce e vorba…
–Știu? Din păcate, bănuiesc doar în ce m-am băgat.
Cu Victor a fost coleg de facultate, o vreme chiar s-au vizitat, apoi relațiile s-au răcit, nu mai vorbise cu el de peste douăzeci de ani. Era secretar de stat la Ministerul de externe, aflase cândva că lucrează în diplomație.
–Te-am sunat să-ți spun că urmează să mă ocup de tine, avem o săptămână ca să-l fac pe domn profesor un expert în domeniu. Pleci în țara libertății, nu?
Ramurile subțiri, din vârful copacilor, atingeau ferestrele înșirate pe coridorul liceului, iar dincolo de ele se zărea cerul limpede, cu un uriaș soare roșu, care părea foarte aproape, avea senzația că-l poate atinge, dacă ar fi scos brațul prin geamul deschis. A sunat acasă, apoi a vorbit cu fetele lui, mergem în America, a zis de fiecare dată, deși cuvintele îi sunau mai mult ca o întrebare.
Mergea îngândurat către ultima lui oră de profesor. Cel puțin, deocamdată… Erau chiar elevii pe care-i iubea, le-a fost diriginte în ultimii trei ani. Nu știa ce să le spună, a început o poveste, care părea fără rost, ei ascultau totuși cu mare atenție.
–Uitați, a început, un om se așezase pe trotuarul rece ca gheața, pur și simplu stătea jos. A apărut o femeie și au început să se certe unul cu altul. Strigau cât îi ținea gura, iar ceilalți, pietoni întâmplători, întorceau doar capul, nu se opreau să-i asculte. Din mulțime s-a apropiat un bătrân, așa ca mine, gata, a zis, ridică-te și mergi mai departe…
Zeci de ochi se uitau mirați la dirigul lor, ce-o vrea, se întrebau, scârțâiau scaunele și băncile, ca și chipurile colorate de căldură.
–Vă mai spun și că nu e bine să ai idei precise despre viitor, e ca și când ți-ai promite veșnicia. O să-mi fie dor de voi, să-mi scrieți, am să vă răspund de fiecare dată. Poate că am reușit să vă ridic de acolo, de pe trotuarul rece ca gheața…
A plecat încet, se auzeau pantofii alunecând peste parchetul laminat, iar bucata de gumă care i se lipise de talpă scotea un sunet lipicios. De fiecare dată, mai gândea Radu Cristea, viața ne trimite mesaje, le simțim ca pe niște revelații și nu avem puterea să le descifrăm. Încercăm, totuși… Nu le ocolim. Altfel, viața ar deveni amorțită, tăcută, în voia sorții, plutind spre insule părăsite și sălbatice. Câteodată, ne sperie chiar propria noastră judecată, pentru că și cuvintele grele sunt purtate de vânt, precum lumina fulgerelor. De două zile, profesorul trăia într-o lume în care tremurau sute de iluzii. Mai fusese în America, erau doar nouă luni de atunci, și-a vizitat un prieten bun la Rochester, într-un sfârșit de august înăbușitor. Adunase impresii multe, scria chiar o carte, o numise Emo-kids și efectul de lac în America, avea totul în minte, orașe, străzi, cascada Niagara, efectul de lac din apropierea graniței cu Canada.
–Avem puține zile la dispoziție, i-a mai spus Victor Anastase, va trebui să ajungi chiar de mâine aici, la minister. Peste zece zile e plecarea ta în America, cred că vom merge împreună.
La colțul străzii lui se ciocniseră două mașini, un bărbat negricios, slab și deșirat zbiera la celălalt șofer, iar polițistul plictisit aștepta să termine colegul lui măsurătorile pe asfalt. Unde se vor duce toate acestea? se mai întreba Radu Cristea, intrând pe poarta casei. Prietena Norocica se gudura veselă pe lângă pantalonii lui.
–Ce știi tu? O să-mi fie tare dor și de tine, fată! a mai zis, oprindu-se în fața ușii de la garaj.
Citește și Daniel TACHE -CULTURA ONLINE
Pompiliu ALEXANDRU-CULTURA URBANĂ
Dana NEACȘU- AMERICA LA NOI ACASĂ
Bogdan CERNAT- CULTURA ECONOMICĂ
Puiu JIPA- AȘA LIPSĂ DE INCULTURĂ
Facebook
WhatsApp
TikTok
