„Am avut dreptate când ți-am spus că n-ai instincte bune, altfel nu te-ai fi întors. N-ai să mai pleci niciodată de aici! Gata, băiatule! Ușa s-a închis definitiv în spatele tău. Clanț! Ai auzit zăvorul.” ( Bujor Nedelcovici – Al doilea mesager )
Istoriile și personajele acestei cărți sunt numai rezultatul imaginației autorului, orice asemănare cu realitatea nu poate fi decât întâmplătoare. Chiar și autorul este o ficțiune…
14. S-au întâlnit iarăși la început de decembrie. Căzuse prima zăpadă la Washington, iar Radu Cristea s-a bucurat să vadă că și americanii au probleme, circulația a fost blocată două ore. Uite, domnule, și-a zis, pot fi luați și ei pe nepregătite…
Încă mai avea în minte întâlnirea din urmă cu două zile, îi vizitase la ambasadă un cunoscut istoric, academician, din țară. Au stat câteva ore, seara, într-un restaurant din apropierea clădirii uriașe a Arhivelor, cum scria pe un perete de deasupra intrării.
–Domnilor, zicea bătrânul academician, de douăzeci de ani și ceva trăim vremuri pretins istorice. De fapt, în acest timp noi am fost aproape scoși din istorie.
–Aveți dreptate, l-a aprobat ambasadorul, era și el prezent la masa plină cu bucate italienești. Ne-ați spus anul trecut, la conferința din New York că, ajunși la putere, politicienii au scos istoria pe tușă.
–Exact, a făcut scurt oaspetele lor. Globalismul întâmpină un obstacol: identitatea națională a popoarelor. Ne îndreptăm spre o sărăcire intelectuală, spre un deșert cultural…
Radu Cristea i-a ascultat, o vreme, jucându-se instinctiv cu pachetul de șervețele. Apoi a vorbit și el despre școala de acasă, dădea impresia vagă de nostalgie față de meseria pe care, forțe reunite, îl făcuseră să o părăsească. Școala românească, încerca el să le spună, a fost pusă la pământ de coaliția dintre elevii leneși, bolnavi de socializare pe net. Părinții au ajuns isterizați de odraslele lor, nemulțumite că trebuie să-și facă temele.
–Conducătorii? a zâmbit Radu Cristea. Ei sunt plafonați, grijulii cu scaunele lor, nu cu educația.
Trei bărbați puși pe vorbă se mișcau printre amintiri și evenimente. Omoruri, criminali în serie, copii agresați sexual, otrăvirea râurilor, ploi acide, tsunami, cutremure mari, perversiuni de tot felul și misiuni umanitare, de toate acestea atârna soarta unei nopți americane.
–Ne mirăm, i-a mai întrebat academicianul, de ce clipele noastre de trezire sunt pline de disperare?
I-a întrerupt domnișoara în uniformă violetă, le-a adus desertul, ceva mare, înfășurat în frișcă, umpluse aerul cu arome de vanilie.
–Până la urmă, ce preferă conducătorii noștri? Niște adolescenți ignoranți, incapabili să depășească limbajul mișto și nașpa.
–Cretinizarea elevilor am simțit-o pe pielea mea, a adăugat Radu Cristea.
–Ce gând unic a avut clasa politică de la noi? Căpătuire… Ați văzut vreo urmă de proiect național? Turcii, nemții, rușii nu au făcut românilor atâta rău cât au făcut oamenii politici de azi.
Radu Cristea știa, de mult timp, că atunci când oamenii simt că nu mai au altă ieșire, încearcă să spună povești complicate și imprevizibile, li se pare că ar trebui să știe ce motive au ceilalți pentru a trăi, cunoscuți sau nu. Totuși, uneori este destul să găsești oameni care să te asculte, pentru a scăpa de griji și de necazuri.
–De fapt, a continuat invitatul, noi am rămas un popor de țărani, o turmă de oi, care se lasă exploatată, batjocorită, fără tresăriri de revoltă sau de demnitate. Clasa politică este întocmai ca un răufăcător sigur de impunitate, dacă nu are a se teme de nimic, atunci de ce n-ar jefui mai departe?
Vinul era bun, bătrânul domn avea școala veche, a unei aristocrații autentice, era fermecător.
–Am nimerit acum câteva luni la o întâlnire cu românii din diaspora, a venit acolo și domn președinte. După ce l-am lăsat să rânjească de câteva ori, i-am povestit despre Constantin Argentoianu. Într-o zi, exasperat de măsurile de austeritate, un colonel a venit la el și l-a întrebat: din soldați am făcut hoți, din ofițeri, pești, dar cu caii ce să fac, domnule ministru?
Au râs, el și ambasadorul, s-au întors spre ei câteva priviri ușor mustrătoare.
–Domnilor, a încheiat academicianul, înainte de a se ridica de la masă, e foarte sigur că, după șaptezeci de ani, oamenii se întreabă ce motive de a trăi au mai rămas?
A doua zi, zăpada acoperise intrarea la Grădina botanică, arbuștii de lângă aleea centrală aveau înfățișarea unor bătrâni gârboviți, gata să alunece peste primul obstacol întâlnit.
–Azi despre ce este vorba? l-a întrebat pe Leonard Rici, de îndată ce ușa laboratorului s-a închis în spatele său.
Din anexă, pe ușa deschisă, a apărut un bărbat pe care nu-l cunoștea, nu-l mai văzuse, s-a apropiat și a rămas câteva secunde cu ochii fixați pe figura îmbujorată, de la iarna de afară, a profesorului Cristea.
–Am auzit multe despre dumneavoastră, mă bucur să vă cunosc.
–Și eu, a rostit rar profesorul, politețea convențională a americanilor nu mai era o noutate pentru el.
–Ți-l prezint pe secretarul Departamentului de Stat pentru Securitate, a zis Leonard.
Îl privea cu aerul de dascăl bătrân, avea impresia că trăiește una dintre zilele sale obișnuite, din urmă cu câteva luni. Se uita la amândoi, așa cum o făcea cu elevii săi, înșirați în băncile cam mici, acolo se simțea moștenitorul primejdios al viitorului lor, se întreba, adesea, cum vor supraviețui și cum vor trăi într-o lume cenușie, care se apropiase de fețele pline de cearcăne matinale. S-au așezat în fotoliile care înconjurau masa de sticlă sau plastic gros, plină cu cești de cafea și pahare goale.
–Uitați ce se întâmplă, a început Frank, secretarul Departamentului, datele pe care le veți primi astăzi sunt, ca să spun direct, ultrasecrete de stat. Contăm pe toată confidențialitatea posibilă în această situație.
–Nu-i nevoie să repetați, am deja experiență pe aici, știu în ce m-am băgat. Adică, în ce m-ați băgat, a adăugat zâmbind.
–Cu atât mai bine, a rămas sobru și scorțos americanul.
Au semnat chiar și un fel de înțelegere, i s-a spus că acelea sunt regulile, Radu Cristea n-a pus alte întrebări. Oamenii cei mai subtili, știa profesorul, au mutre de ipocriți, au gânduri ascunse și niciodată convingerile lor nu sunt înfrânte de apariția vreunui sentiment. În fața lor îți vine să te scarpini în cur și să scoți limba, dar cu delicatețe… Profesorul l-a citat, în gând, pe un clasic în viață, prietenul Vali Cernat, abandonat în orașul de provincie îngropat, probabil, în zăpada de decembrie. Uitase să o întrebe pe mama lui, vorbise cu ea, cu o seară mai înainte, pe skype. A rugat-o să o aducă pe Norocica în biroul de la mansardă, a lipit-o de ecranul calculatorului, i-a văzut urechile mari, țipa, scâncea, auzindu-i vocea de atât de departe, din America. Vocea stăpânului, pe care n-o uitase… Vocea șefului cel mare al securității americane era mai rezervată, omul se mulțumea să spună ceva despre zăpada de afară.
A rămas acolo aproape cinci ore, era deja întuneric dincolo de fereastra sălii mari a Consiliului de Genetică Umană. Era năucit de tot ceea ce citise, cum i s-a cerut, rar, concentrat și încordat ca un arc cu sfoară tăioasă.
–Mâine o să facem și ceva nou, problema e serioasă și gravă, cum ai putut să-ți dai seama, i-a zis Leonard Rici.
–Am văzut, a mormăit Radu Cristea, îmbrăcându-și haina groasă. Am chemat mașina, cred că mă așteaptă.
Noaptea care a urmat l-a istovit peste măsură. A fixat tavanul casei americane și, pentru prima dată a început să fie cuprins de spaimă. O frică uriașă i-a pătruns în suflet, în oase, în minte, peste tot. Devenise o parte a unui mecanism înfricoșător. În cele câteva minute de moțăială aparentă, a visat monștrii intrați prin acoperiș, teroriștii sinucigași care-i ocupaseră dormitorul și îi crestau pielea cu obiecte ascuțite. Îndesau spre patul său grenade pline cu explozibile puternice și aveau puștile îndreptate spre pieptul lui. S-a trezit lac de sudoare și, aproape o oră întreagă, n-a îndrăznit să se ridice și să intre în baie. Până când prostata a ignorat frica de bandiții cu cagule pe nas, pe gât și urechi… Doar spre dimineață l-a cuprins oboseala, deși încă își mai dorea să rămână treaz, să audă, să vadă, să nu-și risipească puțina energie, numai că toate se rostogoleau. A aprins, a stins lumina de lângă pat, avea ochii umflați de nesomn și simțea cum îl strângea pielea de pe umeri.
Avea în cap fiecare rând din dosarul morții pe care-l primise. De un deceniu, scria acolo, era urmărit teroristul numărul unu al planetei. El spulberase mitul invulnerabilității americane, conducând o nebuloasă teroristă, Al-Qaida, baza, cum se traducea în limba de acasă a profesorului Cristea. Încă din anii’80, sprijinită de americani, organizația luptase în Afganistan, împotriva rușilor. Apoi i-a atacat pe sponsorii ei, cu armele lor, cu rachetele Stinger, care s-au întors împotriva celor care le fabricaseră. Ore întregi, în mintea profesorului se înțepenise o singură fotografie. Bin Laden, răsuna în urechile lui, auzea strigături într-o limbă necunoscută, care-l făceau să se ascundă prin unghere anonime. Un șuvoi de rugăciuni se scurgea peste rațiunea rătăcită a unui biet om, căzut în prăpastia unei nopți de iarnă americană. A adormit, totuși, atunci când se făcuse dimineață, s-a plimbat aproape o oră prin orașul din Pakistan, s-a întâlnit cu două dintre soțiile lui bin Laden, erau însoțite de fiul cel mare al soțului lor, au băut un ceai ciudat, într-o cafenea jegoasă din apropierea unei cazarme militare, pe geam se vedea vila mare, înconjurată de sârmă ghimpată și de ziduri groase, dincolo de care teroristul numărul unu al lumii juca șah pe calculator și naviga pe internet, căuta ultimele modele de mașini, iubea viteza, condusese, în tinerețe, ca un nebun, prin deșertul de acasă. Radu Cristea ar mai fi continuat să viseze, dacă nu l-ar fi trezit nevasta, scuturându-l zdravăn de umărul drept.
–E nouă și jumătate, i-a zis, azi nu te duci la ambasadă?
L-a căutat, spre amiază, Ioan Aldescu. Ca de obicei, profesorul Cristea se străduia să-i înțeleagă pe ceilalți, dar începea, de fiecare dată, fără chef, cu o superficialitate intensă, pe care nici nu se obosea să o evite. De fapt, mai mult de jumătate din viață fusese o închipuire vagă, dar furtunoasă, iar cea de-a doua, care-i mai rămăsese, nu credea că-i mai aparține cu adevărat.
–De luni, i-a zis secretarul ambasadei, mergem pentru cinci zile la New York, este o sesiune extraordinară la ONU și facem parte din delegația noastră oficială.
–Am ajuns mare, persoană importantă, domnule, a zâmbit profesorul.
–Ne-a sunat Victor Anastase, el conduce trupa… Ministrul e bolnav, mi se pare că s-a internat pe la Viena sau pe-acolo pe undeva.
Ce-ar fi putut spune despre el, omul care zăcea, amorțit, în biroul de la ambasadă? Era trist, pesimist, speriat de bombe și nebun de frică, încât avea senzația că trupul lui devenise un amestec de gelatină fleșcăită și simțea cum îi picurau șiroaiele de transpirație. Devenise dependent de propria teamă, alerga rătăcit printr-un labirint complicat și nu găsea nicăieri un capăt de ieșire.
După ora unu a sunat Ludwig Mc Deal, n-a ridicat receptorul decât foarte târziu, a lăsat melodia domoală să pornească de mai multe ori, până când a intrat, mirată, secretara.
–Credeam că nu sunteți aici, a zis.
–Răspund imediat, s-a apărat Radu Cristea, de parcă l-ar fi surprins cineva ascuns în spatele dulapului din încăpere.
–Ne vedem peste două ore? l-a întrebat, în telefon, americanul.
–Bine, a mormăit profesorul, închizându-l repede, nu avea resursele pentru o convorbire mai lungă, apoi s-a grăbit să-și tragă scaunul lângă fereastră.
S-a așezat, singur, încercând doar să-și amintească, pur și simplu, avea să-și spună mai târziu, și-a mobilizat trecutul, cu speranța că va putea astupa umbra domnului Osama bin Laden, care-i încurca fiecare gând din mintea rătăcită. Mai întâi, a vrut să înțeleagă cum ar fi putut arăta lucrurile, într-o iarnă normală, trăită în patria lui îndepărtată. Se strânsese praful peste ochii lui, istoriile cu teroriști dispăruseră dintr-o dată, trecuse peste frontierele confuze și înghețate bocnă. Înțelegea că e singur, ca avea deasupra ramurile subțiri ale unui copac ciudat, crengile lui nu făceau umbră, nu aveau flori, nu semănau deloc cu salcâmul din copilărie, cu ghemotoace albe, înmiresmate, dispuse sub formă de spic.
A ajuns în sediul Consiliului cu câteva minute înainte de ora patru, pe drum a început iarăși să ningă, iar șoferul mașinii de la ambasadă avea chef de vorbă, se întâmpla foarte rar acel lucru.
–Sunt cam supărat, i-a spus, ieri a născut fata mea, e primul nepot… N-au vrut să mă lase să plec acasă, o săptămână, atât le-am cerut.
–De ce n-ai vorbit cu ambasadorul? l-a întrebat. E un tip de treabă.
–Este, a admis celălalt, dar nu e ușor să ajungi la el. Șeful de la administrație, un bou de securist, moștenire de la vechiul regim, are tot felul de regulamente. E ca la armată, nu te poți adresa decât superiorului tău. Ascultați-mă, nu s-a schimbat mai nimic, eu am lucrat prin ambasade și înainte…
Din fericire, mașina oprise deja în fața Grădinii botanice, întotdeauna Radu Cristea cobora acolo, iar șoferul se mira, de fiecare dată, ce naiba, își zicea, caută omul acela între florile și copacii pe care-i bănuia. N-a fost niciodată curios să intre în mijlocul grădinii. În laborator erau toți trei, Francis avea un plasture mare pe obraz și îi atârnau cearcăne vineții sub ochi.
–L-a pocnit nevasta, a zis vesel Ludwig Mc Deal.
–Oho, a făcut Radu Cristea, dar știu că se pricepe…
Au intrat în anexă, erau acolo alte aparate, pe care nu le mai văzuse, l-au conectat la o mașinărie albă, un fel de detector, așa i se părea profesorului Cristea. Experimentele s-au întins până târziu, a plecat din clădirea Consiliului spre ora zece. Aparatele din laborator fabricau informații spontane, iar produsul nou al acelor afaceri se îngrămădea în mintea specială a pacientului venit dintr-un alt continent, cu mutațiile lui genetice cu tot. Instrumentele din jur le vedea precum cutiile unor televizoare vechi, cu butoane groase și leduri umflate. Figurile celor trei bărbați semănau cu mutrele zburlite ale inamicilor agitați din băncile șubrede, călcate de fundurile în creștere ale generațiilor repetate. Învălmășeala din mintea profesorului Cristea a început, apoi, să fie ordonată de acțiunile pașnice ale domnilor geneticieni, iar frazele lui curgeau liniștite în aparatele de înregistrat.
Citeşte şi
Hubris sau idioțenie, se întreabă în AMERICA LA NOI ACASĂ doamna profesoară Dana NEACȘU…
Despre solidaritatea româno-slavă scrie Radu STATE în rubrica lui CULTURĂ ȘI ISTORIE…
Despre grabă sau respect în PLIMBĂRI BUCUREȘTENE, cu Cătălina CRISTACHE…
Pompiliu ALEXANDRU scrie despre imaginea fotografică (frânturi de realitate) în CULTURA URBANĂ…
Despre prima slujbă, bănoasă, în LONDRA (LA PAS) scrie Cristian Gabriel GROMAN…
Un fel de iluzii pierdute sunt invocate de Daniel Tache în rubrica lui CULTURA ONLINE…
Facebook
WhatsApp
TikTok
