„Am avut dreptate când ți-am spus că n-ai instincte bune, altfel nu te-ai fi întors. N-ai să mai pleci niciodată de aici! Gata, băiatule! Ușa s-a închis definitiv în spatele tău. Clanț! Ai auzit zăvorul.” (Bujor Nedelcovici – Al doilea mesager)
„Istoriile și personajele acestei cărți sunt numai rezultatul imaginației autorului, orice asemănare cu realitatea nu poate fi decât întâmplătoare. Chiar și autorul este o ficțiune…”
9. A avut un sfârșit de săptămână agitat, era primul din noua existență americană. Împreună cu Ioan Aldescu, secretarul II al ambasadei și colaboratorul lui direct au fost invitați la o întâlnire cu o asociație a românilor din statul New York, într-o stațiune din apropierea capitalei Americii.
–Sunt cam ciudați, i-a spus Aldescu, înainte de plecare, dar fac gălăgie mare dacă nu-i băgăm în seamă. Se adună de două ori pe ani și țin discursuri, e o mare plictiseală…
–Dacă trebuie, ne supunem, a răspuns profesorul.
Au făcut o oră, au greșit drumul de câteva ori, unealta electronică de la bordul mașinii i-a trimis prin tot felul de exituri, dar au reușit să ajungă la timp.
–Domnule ministru, l-a avansat bătrânul bărbat de la intrarea în sala de conferințe a hotelului, ne bucurăm că ne-ați onorat cu prezența și vă dorim bun venit în țara noastră…
I-a mulțumit, a intrat, erau vreo cincizeci de oameni, toți pensionari, care vorbeau o limbă română încărcată de expresiile unei engleze dobândită cu mare greutate. Se chinuia să nu adoarmă în scaunul moale, din centrul mesei rotunde la care l-au așezat.
–Așadar, l-a trezit vocea răgușită a domnului care părea să fie șeful Asociației românilor de pretutindeni, Ungaria Mare n-a existat… A fost un artificiu administrativ, o găselniță birocratică și nu o realitate istorică…
Unde ajunsese oare? s-a întrebat Radu Cristea. Celălalt, secretarul ambasadei, îi făcea semne discrete, nu te agita, lasă-i să-și epuizeze entuziasmul, încerca el să-i sugereze.
–Domnilor, a continuat să strige de la pupitrul transparent, numai prin jertfă se consolidează tot ceea ce este trainic în istorie. După un veac și jumătate de ocupație turcească totală, Budapesta a fost eliberată de armatele imperiale austriece? Domnilor, nu armata i-a alungat pe otomani din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur. Nu întâmplător, regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într-o jumătate de mileniu…
Cum ar fi putut să descrie mulțimea de pacienți din fața sa? Le-ar fi spus să nu vorbească prea tare, să nu asculte pe la uși, să nu se uite fix în ochii fetelor întâlnite pe stradă și, mai ales, să nu privească pe gaura cheii. Cel mai complicat lucru era uimirea și nu renunțarea. O armată mică de bătrânei zbârciți, cu pensii în dolari și locuințe din plastic și lemn, se pregătea de război, sub privirile profesorului Cristea, consilier cultural al ambasadei țării lor natale. Integritatea națiunii era rezolvată, oastea de răzeși și daci liberi sta la pândă. Peste toate acestea, simțea cum se sufocă, respira greu, i se umflaseră mâinile, nici măcar o gură de apă leșinată nu putea să bea din paharul de pe masă.
–Domnilor, mai striga moșulică, aproape gata să-i pleznească o arteră, momentele în care să-ți fie rușine de tine că ești maghiar sunt mult mai numeroase și mai jenante dect cele care i-ar îndreptăți cât de cât pe români să trăiască acest sentiment dureros.
Plin de indignare, domnul avocat pensionar Chivulete John, cum aflase că se numea, a mai apucat să întrebe în aplauzele asistenței:
–Câți sunt românii care au făcut istorie pentru Budapesta și câți sunt maghiarii care au făcut istorie pentru români?
Ar trebui să ne coborâm la nivelul cerebral al celor care ne agresează? Era întrebarea căreia Radu Cristea i-ar fi căutat un răspuns, dacă aerul cald și umed al sfârșitului de mai l-ar fi lăsat să judece pentru alții. Câțiva dintre oamenii din sală dădeau impresia că sunt pe picior de plecare și mai vorbeau încă despre avantajele cremei împotriva reumatismului. Era ca atunci când ți se pare că fiecare om are încă cinci persoane cu el, deși este singur și năuc. Unii oameni își poartă fantomele cu ei, mai mulți chiar decât poate sufletul să ducă.
La tribuna sălii a mai apărut un vorbitor, un bătrân cu părul alb, cu o față ofilită și cu sprâncenele atât de stufoase, încât profesorului Cristea i se părea că vede un zmoc de iarbă uscată și prăfuită. Nu avea mai mult de un metru și jumătate și capul abia dacă i se zărea de dincolo de stativul cu plastic decolorat.
–Prieteni, a încheiat el lungul discurs, care a durat mai bine de patruzeci de minute, abnegația ungurească de a lovi și calomnia tot ceea ce este românesc, ne obligă să părăsim îndatinata noastră atitudine de a-i lăsa pe neprieteni în plata Domnului. Această impertinență trebuie să capete răspunsul cuvenit. Îl avem de partea noastră pe bunul Dumnezeu, care este, de fapt, alt nume al adevărului.
Îndatinata atitudine? Radu Cristea a mai aflat ceva, deși formele și criteriile adevărului erau ultimele lui preocupări, într-o asemenea zi, gata ofilită. Au rămas și la prânzul de după întâlnire, la un moment dat i-au pus în față o farfurie cu un wrap uriaș, cu tocătură de curcan. Radu Cristea a înțepenit pe scaunul lui. În vizita de anul trecut se păcălise cu umplutura aceea grețoasă. Își va aminti mereu ziua în care, împreună cu prietenul american au ajuns lângă coada lacului Seneca, la restaurantul frumos, suspendat peste un ponton din lemn masiv.
–Vrei să mănânci ceva de curcan? l-a întrebat doctorul Daniel.
–Slavă Domnului, i-a răspuns, obosit de rahaturile din plastic, fără gust, care-l chinuiseră de mai multe zile.
A mușcat numai o bucată din ghemotocul înfășurat în brânză mucegăită și s-a repezit spre toaletă, i s-a părut că gura i s-a umplut cu o borâtură amestecată și chinuitoare. Tot așa, când a văzut oferta culinară a bătrânilor patrioți, a retrăit amintirile nu foarte îndepărtate. I-a mai rămas ceva în memorie, dintr-o lectură mai veche: am pornit singur, zicea un înțelept, am călătorit fericit sub stele și am ajuns la vârful cel mai înalt al munților albi. Am stat acolo și am contemplat propria mea viață, o vedeam întreagă, nestinsă și adevărată.
–Uimitor, i-a spus la întoarcere vecinului din mașină, m-am simțit ca la o adunare de naționaliști idioți.
–O să mai vezi și altele. În general, românii plecați de foarte mulți ani din țară au nostalgia patriei lor dragi, cu sclipici și artificii.
–Știu eu pe cineva, la noi acasă, care s-ar bucura să-i asculte.
–Sunt convins, a zâmbit Ioan Aldescu.
–Unul dintre ei m-a vizitat acum vreo două săptămâni la liceul meu. Acasă… a mai șoptit abătut Radu Cristea.
A fost prima duminică a noului diplomat, învăluit de genetica modernă și de istoria maghiarilor din toate timpurile. În apartamentul mare și călduros, dăruit de administrația prezidențială, Radu Cristea încerca, singur, să-și pună întrebări interesante, să vorbească cu pereții, să descopere vase noi prin dulapurile din bucătărie și să nu se lase derutat mai mult decât ajunsese. Spera să fie crezut și pregătea o imagine de sine falsificată cu grație. Un prieten îi spusese, cândva, că vorbește prea amănunțit despre sine, dar o face cu un aer distrat și întâmplător, cu scopuri imprecise și confuze.
–Mi-am luat biletele de avion, i-a zis soția, ajung pe zece iunie la New York.
–E foarte bine, a atacat el microfonul laptopului, abandonat în mijlocul patului. O să ai multe rufe de spălat, e o mașină cât bucătăria noastră la subsolul clădirii.
–Mă gândeam eu că e nevoie de mine pe acolo, i s-a răspuns din ecranul luminat cu mesaje de departe.
–Diplomatul cu straie alese se ține, a mai glumit Radu Cristea.
–Să trăiți, domnule ambasador, a încheiat nevasta, din sufrageria lor, din orașul părăsit atât de neașteptat.
Îi povestise câte ceva, prima săptămână se încheiase așa cum a început, cu mirări și ascunderi. Încă i se părea că trăiește într-o lume fictivă, aglomerată și ocupată de holograme stufoase. Devenise laconic și tăcut, mai ales când venea vorba despre peisajul prezentului său. Înainte să adoarmă s-a refugiat în trecut, era soluția unui somn liniștit și lung, primul de la sosirea în America. Televizorul a rămas aprins până spre dimineață.
Citeşte şi
În AMERICA LA NOI ACASĂ, doamna Dana NEACȘU vă povestește despre un tatuaj pe gleznă…
Bogdan CERNAT se întreabă, în CULTURA ECONOMICĂ, cine plătește…
În CULTURA ONLINE, Daniel TACHE vă propune amintiri din Țara de Carton…
Puiu JIPA ne aduce dincolo și dincoace de teatru, în AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…
Cătălina CRISTACHE, în PLIMBĂRI BUCUREȘTENE, vă propune un drum cu tramvaiul…
O rubrică nouă, REFLECȚII PEDAGOGICE, a doamnei Alexandra Rusalia VLADOVICI ne propune ZOO-EDUCAȚIA…
Facebook
WhatsApp
TikTok
