„ Am avut dreptate când ți-am spus că n-ai instincte bune, altfel nu te-ai fi întors. N-ai să mai pleci niciodată de aici! Gata, băiatule! Ușa s-a închis definitiv în spatele tău. Clanț! Ai auzit zăvorul.” ( Bujor Nedelcovici – Al doilea mesager)
„Istoriile și personajele acestei cărți sunt numai rezultatul imaginației autorului, orice asemănare cu realitatea nu poate fi decât întâmplătoare. Chiar și autorul este o ficțiune…”
5. La șapte și jumătate, când abia se luminase de ziuă, o mașină trimisă de Victor Anastase îl aștepta la poartă. Cei doi câini ai familiei, Norocica și bătrânul Blaky, simțiseră că se petrece ceva neobișnuit, se uitau abătuți din colțurile curții și așteptau un semn de la stăpânul lor, care nu i-a băgat în seamă. Nu se întâmpla niciodată așa… Pentru cei mai mulți oameni, cenușa e un semn de pieire, iar tainele ascunse sunt greșeli amestecate, rămâne doar să le așezi pe o tavă imaginară, care stă, de obicei, sub semnul jalnic al disprețului de sine. Cine, însă, ne-ar putea împiedica să le scormonim pe toate, pătimași și răbdători? Pentru Radu Cristea, adormit în scaunul mașinii care gonea spre capitală, toate semănau cu o intuiție de copil, deși nu era altceva decât libertatea unor cuvinte. Avem deseori o incapacitate de a răspunde provocărilor din afară, aduce cu o amețeală ușoară și se întâmplă, de cele mai multe ori, la repezeală.
Judeca astfel, împins de mirosul de plastic, încins al mașinii, șoferul avea un aer de diplomat bătrân, cravata îi atârna impecabil peste gulerul apretat al cămășii, iar parfumul discret se lipise de toate colțurile autoturismului cu roți mari și lustruite. Își mai dădea seama de toate acestea și după valurile de răcoare care ieșeau din bordul mașinii, alături de care Radu Cristea trăgea în piept și adierea de primăvară timpurie, ca o exaltare aspră de iarbă tunsă cu forța și umedă.
Portarul i-a cerut un act de identitate, așa a zis, apoi i-a întins un ecuson, pregătit dinainte, cu numele lui și l-a salutat cu respect matinal. Radu Cristea, scria pe folia lucioasă, iar dedesupt cuvintele înșirate îl anunțau că este deja angajat al ministerului afacerilor externe…
–Domnule consilier, bine-ai venit în lumea diplomației, l-a întâmpinat vesel Victor Anastase.
Citise pe ușă că fostul lui coleg era secretar de stat pentru afaceri globale, iar în biroul lui mirosea a cafea proaspăt râșnită. Profesorul uitase să se mai întrebe ce-i cu el, ce caută acolo, ar fi trebuit să se afle între elevii lui, să pună note, să se mai certe cu directorul portocaliu și, mai ales, să nu uite să cumpere pâine pentru prânz, pentru el și pentru animalele aflate în așteptare. Prietenul diplomat avea gesturile unui vâslaș și se apleca asupra corabiei închipuite, care gonea peste apele secate de mult. Oboseala de pe chipul celuilalt și, apoi, lumina neașteptată l-au făcut să tresară, fiecare cuvânt pe care-l auzea i se părea cam dulceag, făcea eforturi mari să le înțeleagă. Gesturile repetate mecanic, încordate și rigide, îl nelinișteau ca de fiecare dată.
–Bănuiesc că ți-e greu să-ți schimbi peste noapte meseria, îi spunea Victor Anastase, dar n-avem de ales… Sunt doar câteva zile în care trebuie să înveți de toate despre protocolul diplomatic, reguli, legi, coduri, povești de-astea numeroase.
–Doamne, a oftat profesorul Cristea, cu ce-am greșit? Spune tu, l-a întrebat pe prietenul de altădată, nu e o utopie toată povestea asta? Ce să caut eu în America?
–Sigur că ai dreptate, îți mărturisesc că nu înțeleg mare lucru… Problema este că ne vom face lecțiile… Te dau pe mâna unui meseriaș bătrân, e moștenit în minister de vreo sută de ani, e enervant, dar e cel mai priceput.
Bătrânul consilier al ministrului a intrat pe ușă, abia l-au auzit cum s-a strecurat pe lângă pereți, cu aptitudinile învățate de o viață.
–Vă salut, domnule profesor, i-a zis.
–Cred că vă trimit la muncă, a zâmbit Victor Anastase.
Există întotdeauna o consolare naturală pentru lucrurile care nu merg bine, chiar dacă e însoțită, adesea, de o eliberare a oboselii provocate de prea multă așteptare.Viața, ne spunem atunci, merge mai departe și după ce norocul ne părăsește. Este o amăgire, desigur, să credem că am învățat să evităm întâmplările și ciudățeniile care ne înconjoară.
Până spre seară, bătrânul consilier i-a vorbit despre convenții legate de formulele de adresare, despre regulile vestimentare și limbajul non-verbal și scris, i-a umplut capul cu political correctness, se amestecau toate, acum îi înțeleg eu, își zicea Radu Cristea, pe elevii mei care sunt atacați în fiecare zi de dascălii lor, înfometați și plictisiți, gata să instruiască, să educe, să… mama dracului de treabă sulemenită!
–Domn profesor, îi șoptea activistul gălbejit, în SUA există chiar un departament special pentru regulile de protocol diplomatic.
–Cred că știu, i-a răspuns, am citit pe undeva că regulile ar data chiar din perioada babilonienilor, primii care au stabilit relații diplomatice cu alte popoare.
Și-a impresionat educatorul… O trăncăneală veche s-a apropiat de ei, în biroul din minister, omul de alături părea sătul și treaz și nu-l durea mai nimic. Totuși, refuza să deschidă ochii mai mult decât era cazul, ca și cum corpul i se mișca în gol, buimăcit de căldura caloriferelor înșirate peste pereții colorați.
–Să țineți minte un principiu, cel puternic cere cât vrea, iar cel slab dă cât poate.
Începuse să numere cuvintele: profesionalism, competență, loialitate, corectitudine, aptitudini, pasiune… Radu Cristea se plictisise, s-ar fi ridicat din scaunul înalt și ar fi plecat spre casă, numai ochii i-au rămas lipiți de hârtiile înșirate pe birou. Citea despre Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice, din 1961 și tot felul de obligații ale unui angajat al serviciilor diplomatice. Afară începuse să plouă, vedea șiroaiele de apă, prin fereastra mare, iar orizontul era impins de clădirea urâtă a parlamentului, lăsată moștenire de dictatorul de altădată.
–M-am plictisit, a oftat profesorul, dați-mi hârtiile, le citesc acasă și vorbim mâine despre ele. Dumneavoastră înțelegeți ceva? Eu am întrebat pe cine-am putut.
–Despre ce? i-a întors celălalt mirarea.
–Toată povestea asta… Ce vor? De ce merg eu în America? M-am băgat cu capul înainte și încep acum să caut explicații.
–Adevărul este că n-am mai întâlnit o asemenea situație și lucrez în domeniu de aproape patruzeci de ani. Eu am învățat că în lumea asta nu trebuie să căutăm prea multe explicații.
–Văd… a mormăit Radu Cristea, apucând dosarul gros, cu temele pentru acasă.
În mașină, spre orașul lui abandonat în ploaia rece de mai, încă mai auzea: onestitate față de țară, apărarea intereselor cetățenilor, acțiuni imparțiale și altele asemănătoare. Încă mai repeta, în minte, când intrase deja pe strada din apropierea casei, despre costumele noi, cravatele decente, cămășile elegante, pantofii moderni… Când a coborât, a ridicat privirea, s-a benoclat la șofer, ca la un străin, a înghițit toate cuvintele și a salutat fără grabă. De câteva ori a mai întors capul din mijlocul trotuarului, spre mașina care întorcea în parcarea hotelului de peste drum, i s-au împleticit pașii, părea un animal lovit de boală, căutând un loc în care să zacă. O lume grăbită i se arătase și făcea toate eforturile să o cunoască, într-o singură zi, cu o curiozitate excentrică și fără temei.
–Cum e? l-a întrebat soția, punându-i farfuria albastră, cu mâncarea fierbinte pe masă.
–Ca dracu… Mereu îmi vine să mă întreb în ce ne-am băgat noi, domnule?
–Bravo, Moromete, a zâmbit femeia, închipuie-ți că pleci într-o vacanță mai lungă. Ce-ar putea să fie rău?
–Tâmpită vacanță… Noroc că am fost în ultimii ani prin lume, m-aș fi speriat prin aeroporturi și avioane…
Au vorbit până târziu, coborâse noaptea peste strada luminată de neoanele hotelului de peste drum. Radu Cristea urma să plece peste opt zile, într-o duminică, iar nevasta lui rămânea încă două luni în țară, până când se termina anul școlar. Vorbiseră cu mama, se va muta în casa din oraș, s-a lăsat cu greu convinsă să plece din gospodăria ei, cu găini, pui, rațe și alte animale. Toate aranjamentele i se păreau învălmășite și artificiale, încă se mai credea într-o poveste cu subiectul doar bănuit și vag. Cum simțea toate lucrurile? Ca și când s-ar fi rătăcit în letargie, cu mâinile așezate în poală, epuizat, incapabil să gândească dincolo de clipa prezentă… Nevasta îl privea mirată, îi observase buzele lăsate, cu urmă de salivă pe la colțuri. Bărbatul ei avea sentimentul rece de amețeală și lehamite.
Săptămâna a trecut monotonă, mașina l-a așteptat în fiecare dimnineață, iar bătrânul consilier i-a dat teme pentru acasă, l-a și ascultat, învăța greu limbajul noii meserii, dar se străduia să privească dincolo de ferestre, spre lumea intrată brusc într-o primăvară aburită. În ultima zi s-a întâlnit cu ministrul, era acolo și Victor Anastase.
–E bine? l-a întrebat șeful cel mare.
–Nu știu… E cam ciudat…
–Victor vă însoțește, duminică, spre America. Ambasadorul ne-a anunțat că e programată o întâlnire la Casa Albă.
–Cu cine?
–Cu președintele, vedeți, e treabă serioasă…
Se uita, probabil cu gura căscată, cel puțin așa se simțea în cabinetul minis-trului. Și-ar fi dorit să le poată povesti celor doi despre oamenii din satul mamei lui, în care Radu Cristea se ducea des, căutând un fel de miracol, nu l-a înțeles decât foarte rar cu adevărat. Satul era înconjurat de dealuri, înghesuit între ele, iar oamenii trăiau foarte mulți ani. Când mureau, rar, se spunea că o făceau de tristețe și de singurătate. Îi lăsa vederea, picioarele nu-i mai ajutau, degetele înțepeneau între palmele zbârcite și nu mai aveau niciun motiv ca să mai trăiască. Slăbeau mult, zi după zi, deveneau mai subțiri, refuzau să mai mănânce, într-o mizerabilă confuzie a cauzelor și a efectelor și, în cele din urmă, se târau într-un ungher întunecat al casei și mureau. Le-ar fi spus povestea satului natal, doar ca ei să înțeleagă starea în care se afla acolo, în cabinetul demnitarului scorțos, care-l privea pe sub ochelarii subțiri, ca și când devenise obiectul unui studiu intens și mișcător. Radu Cristea citise cărțile omului din fața sa, era un cunoscut istoric al religiilor, ce-o căuta, se întreba el, în funcția de șef al diplomației? Era șeful lui, s-a mai gândit profesorul, ridicându-se din scaunul moale.
–O să vă descurcați, aveți funcția de consilier pe probleme de cultură, ambasadorul nostru e un om deosebit, ținem legătura…
–Ne vedem dumnică seara, la aeroport, i-a zis Victor Anastase, e gata și pa-șaportul diplomatic.
Când a ieșit afară a avut impresia ciudată că ar trebui să devină mai interesat de soarta familiei, fetele rămâneau cu treburile lor, una aici, alta la Giessen. Ar trebui să renunț, a mai gândit inutil, știa că nu se mai poate, șoferul l-a claxonat scurt, Radu Cristea adormise la jumătatea scărilor de la intrarea în minister. Sunetul acela a semănat cu zgomotul pe care-l face ceainicul din bucătărie, iar el se repezea să stingă focul, lovindu-se de colțul dulapului plin cu vase și tacâmuri. Era bolnav de îngrijorare și devenise transparent. Plapuma pe care o numim înserare învelise de tot strada și copacii și acoperișurile caselor, iar Radu Cristea ar fi vrut să fluiere, ca în tinerețe, pe dealurile din spatele casei părinților săi. Numai că, a înțeles dintr-un foc, trebuia să devină un alt fel de om, ca să îi poată auzi pe ceilalți. Respira greu, ca un ibric așezat pe aragaz.
Citeşte în suplimentul cultural Gazeta Dâmboviţei
8.Dintre documentele de arhivă, Radu STATE își continuă rubrica sa CULTURĂ ȘI ISTORIE…
Facebook
WhatsApp
TikTok
