„Am avut dreptate când ți-am spus că n-ai instincte bune, altfel nu te-ai fi întors. N-ai să mai pleci niciodată de aici! Gata, băiatule! Ușa s-a închis definitiv în spatele tău. Clanț! Ai auzit zăvorul.”
Istoriile și personajele acestei cărți sunt numai rezultatul imaginației autorului, orice asemănare cu realitatea nu poate fi decât întâmplătoare. Chiar și autorul este o ficțiune…
6. Duminică seara, la aeroport, l-au condus nevasta, fata cea mare, mama lăcrimând fără oprire și prietenul lui de o viață, Vali Cernat. Nu-și alesese starea de spirit, ea îl alesese pe el, după felul în care coborâseră norii peste înserare. Sau, poate, după felul în care se înălțau copacii, unii crescuseră în grupuri libere, alții singuri, la mare distanță unul de altul. Lui Radu Cristea îi sugerau promisiuni și amenințări, totodată, dar și schimbări bruște ale evenimentelor. Era o poveste veche, despre spiritul călătorilor de ocazie.
În seara trecută a ieșit cu prietenii la cârciuma de pe centrul vechi al orașului, mergeau acolo de peste douăzeci de ani, aveau tabieturi comune și lungi conversații lipsite de contradicții. Erau cunoscuți de jumătate din populația din zonă, plimbările lor erau însoțite de saluturile generațiilor de elevi, pe care le-a dat țării și neamului și poporului, patria fiind recunoscătoare.
–Domnule ambasador, o să ne lipsești, a glumit Vali.
–Normal, faceți mișto de mine?
–Nu, au protestat în cor, o să-ți păstrăm scaunul de lângă fereastră…
–Dar și salata mexicană, cu porumb și bucăți de carne friptă, nu-i așa?
Toate sunau ca un sfârșit, păreau îngândurați, iar Radu Cristea, cu ochii tul-buri, nu avea cea mai bună apărare împotriva vântului supărat. Știa că dorințele îi deveniseră o farsă oarecare, semănau cu legăturile de spanac, înșirate pe mesele murdare din piață. Ar fi vrut să adune totul într-o singură plantă parfumată, care să rămână neatinsă de înghețul târziu al sfârșitului de mai. Haitele de rădăcini amestecate dispăruseră în zare, peste cerul întunecat al orașului, plin de ciori uriașe care zburau în cercuri largi și scoteau sunete stridente. Ele, își spunea profesorul Cristea, nu vor învăța niciodată să-i recunoască pe oamenii care călătoresc cu un scop anu-me. Așa ca el… Un guguștiuc rătăcit a trecut ca o săgeată pe lângă fereastra mare a cârciumii cu miros de casă veche, nici n-a apucat măcar să-l zărească bine, i-a auzit doar, fluturând, aripile cenușii.
Victor Anastase a sosit târziu, au făcut printre ultimii călători controlul bagajelor, apoi al pașapoartelor, polițistul i-a salutat clănțănind sonor instrumentele electronice, impresionat de actele lor diplomatice.
–Drum bun, domnule ministru, a mai auzit el vocea omului din cușca de termopan.
–Mulțumim, a mormăit absent Victor Anastase, grăbind pașii către terminalul de îmbarcare pentru avionul de Amsterdam.
Făceau acolo o escală de două ore, în drumul spre New York. Când a decolat avionul, profesorul încă se mai gândea la multe, la fragilitatea unei strângeri de mână, la vecinii de acasă, bătrâni și inutili, la prăjitorul de pâine care s-a ars zilele trecute, dar și la fruntea mamei lui, care se încrețise de la un capăt la altul. Își mișca obrajii, își strângea pumnii, își încleștase degetele și a vrut să tacă, mai ales că vecinul lui adormise repede și șuiera încet, printre buzele pălite de somn.
–Ce citești tu pe chipul meu? l-a întrebat pe Victor Anastase, în aeroportul din Amsterdam, în așteptarea celuilalt avion.
–O mare îngrijorare, i s-a răspuns.
–Și n-am dreptate?
–Sper că nu… Este, însă, o mare necunoscută în situația ta, nu pot să nu recunosc. Să te primească cel mai puternic om din lume, ba, chiar, să te aștepte…
–Vezi? Înseamnă că nu m-am tâmpit de tot, a oftat Radu Cristea, îndesând bagajul în gaura de deasupra fotoliului său.
Își dădea seama că singura lui virtute, în drum spre America, nu putea să fie decât îndoiala de sine, suna cam prețios, dar era adevărul unei nopți de mai. În a-vionul care zbura spre New York a adormit și l-a visat pe bunicul lui.
–Nepoate, îi zicea, ți-am spus cândva că s-ar putea să plec departe, într-o zi…
–Unde? îl întreba el, nevăzut în visul zbuciumat, zgâlțâit de un gol de aer în care intrase avionul.
–La Dumnezeu, îi răspundea bunicul, vezi și tu cât sunt de bătrân și de bolnav.
–Nu ești, aproape că a strigat, ești foarte tânăr și frumos…
–Ar fi bine să te obișnuiești cu plecarea mea.
I-a aruncat privirea aceea caldă, pe care o simțise toată copilăria sa, care i se lipise de frunte, o știa cum îl ardea, îi intra pe sub piele, i se ridicau până și firele din sprâncene.
–Vine haleala, l-a trezit Victor Anastase, împingându-l ușor cu mâna.
Se uita la vecinul din scaunul alăturat, nu se dezmeticise încă, semăna cu bunicul din vis, părea speriat de turbulențele zborului peste ocean, erau la mii de metri deasupra norilor.
–Mereu mi-a fost frică de zborurile lungi. Și am cam avut parte de ele în fiecare lună, a mai zis Victor Anastase.
–Riscurile meseriei, a șoptit profesorul, desfăcând pachetul cu mâncare, pe care îl lăsase o fată înaltă, blondă, mereu zâmbitoare, chiar de la decolarea avionului.
În urmă cu zece luni, zburase tot către marea țară, atunci a mers cu o linie directă spre New York. N-ar fi bănuit că se va întoarce atât de repede. E foarte greu să faci inventarul subtil al întrebărilor care-ți trec prin minte, mai ales atunci când te trezești din somn, cu aerul că lumea se sfârșește, că te-ai oprit din drumul spre El…
Locurile din aeroportul Kennedy îi erau cunoscute, într-un fel, și-a amintit cum a stat, cu nevasta lui, peste douăzeci de ore în scaunele din vinilin ale terminalului Delta, pierduseră legătura cu Rochester, fiindcă plouase peste America și avioanele se încurcaseră între pistele umede.
–Am pățit-o rău de tot toamna trecută, îi povestea tovarășului de călătorie, o negresă grasă de la informații nu ne-a dat niciun fel de explicații, ne-a trântit o foaie și ne-a anunțat că vom pleca a doua zi, fiindcă nu mai sunt alte legături. Toate astea pentru un drum de o jumătate de oră…
Și-a văzut geamantanul mare și, ca de fiecare dată, s-a lovit peste genunchi atunci când l-a ridicat, a simțit o durere ascuțită în picior. O înjurătură rostită în limba maternă s-a lățit peste gura profesorului Cristea. Victor Anastase a zâmbit scurt, bagajele lui nu se vedeau încă.
În drum spre ieșire, după ce polițistul de la frontieră le-a cercetat pașapoartele diplomatice, de loc impresionat, Radu Cristea se gândea că în ultimul timp picioarele i-au slăbit, în fiecare zi mersul i se părea tot mai greu. Umezeala de primăvară avea legătură cu suferințele lui. Totuși, picioarele îl dureau mai puțin și erau mai puțin sensibile la frig decât brațele, dar le simțea ciudat de grele și avea tendința de a se împiedica în ele.
–Uite-te acolo, i-a arătat Victor Anastase, ne așteaptă omul nostru de la ambasadă.
Au traversat podurile mari, nu uitase drumul din toamna trecută, prietenul stabilit de douăzeci de ani în America îl plimbase și prin New York, fragmente de amintiri l-au învăluit în mașina care-i ducea spre sediul Institutului Cultural Român, din 200 East 38th Street.
–Rămânem aici până mâine dimineață, i-a spus Victor Anastase, apoi vom pleca spre ambasadă tot cu mașina, sunt câteva ore bune de mers.
Se simțea, între oamenii necunoscuți și vag curioși, din jurul său, ca și când nu i-ar fi fost foame, nici frig, nici cald, nu prea trist, dar nici fericit. Era doar o neliniște matinală, iar bărbia ascuțită a prietenului secretar de stat apărea des în fotografia din fața sa. Nu înțelegea mare lucru despre agitația din clădirea Institutului, în care se adunase mica și amestecata comunitate de români. În sala de conferințe mirosea a cafea și a parfum, ieșit la intervale rare dintr-un aparat luminos, așezat pe șemineul din colțul camerei.
La hotel, n-a putut să adoarmă, mai trăise o experiență asemănătoare și anul trecut, în august, lovit de fusul orar al Americii. Spre dimineață l-a apucat durerea de spate, a căutat un plic cu prafurile calmante, l-a găsit greu și l-a dizolvat într-un pahar cu apă clocită. Avea energia unei lipitori, pierise din memoria lui o parte serioasă din istoria ultimelor zile.
–Nici tu n-ai dormit bine? l-a întrebat, în drum spre Washington, Victor Anastase.
–Se vede?
–Chiar foarte bine…
Celălalt a clătinat din cap, alergau pe autostrada cu o mulțime de benzi pe cele două sensuri, iar dinspre bordul mașinii se scurgea o muzică lentă, cu sonorități de jazz modern.
–Îmi amintesc ce-am pățit acum câteva luni, a zâmbit profesorul Cristea, prietenul american ne-a dus cu mașina din Rochester spre Boston. Când am ieșit pe autostradă și am văzut cinci camioane atacând sensul opus am scos un strigăt de uimire, mi s-a părut că se prăvălesc toate peste noi, în plus, mai zburau și pe alături alte dihănii metalice.
Victor Anastase a râs încet, l-a zărit în oglindă și pe șoferul de la ambasadă, se străduia să nu facă același lucru. Radu Cristea exersa discreția și moțăia pe scaunul din dreapta. De fiecare dată, gândea el, viața ne trimite mesaje, le simțim ca pe niște revelații. Nu avem puterea să le descifrăm, dar încercăm, supraviețuim. Altfel, zilele devin amorțite și tăcute, în voia sorții, cum se spune, plutind spre insule părăsite. Câteodată, pe profesorul Cristea îl speria chiar propria lui minte, pentru că și cuvintele îi erau purtate de vânt, precum lumina fulgerelor. Trăia, în dimineața de mai, în drum spre capitala Americii, ca într-o lume în care tremurau mii de iluzii.
–Am ajuns, l-a trezit din amorțeală secretarul de stat.
–Am mai fost pe aici, a zis, recunosc clădirea arhivelor, chiar și parcul de pes-te drum.
Erau la 1607 23rd Street, în Washington. Noul consilier cultural al ambasadei, Radu Cristea, se pregătise să-și întâlnească viitorul și pe noii lui colegi. I-a întâmpinat chiar ambasadorul, știa despre el câte ceva, fusese câțiva ani în funcția lui Victor Anastase, apoi ambasador în Germania. Diplomat de carieră, era absolvent de politehnică, cu numeroase experiențe în lumea pe care profesorul Cristea n-o știa altfel decât din cărțile pe care le citise. Șeful ambasadei era mai tânăr decât el, a-vea doi copii mici, iar nevasta lui lucra tot acolo, împreună cu ei.
Seara au mers în Georgetawn, la un restaurant italian.
–Domnule profesor, i-a spus ambasadorul, sunteți așteptat sâmbătă dimineața la Casa Albă, președintele este într-un turneu european și se întoarce vineri.
–Pot să întreb dacă știți ceva despre toată povestea asta?
–Vă răspund direct, avem sursele noastre diplomatice, ne-am interesat, dar n-am aflat absolut nimic, nu avem nicio idee, trebuie să recunosc.
–Aseară, a intervenit și Victor Anastase, m-a sunat din țară președintele nostru, n-am avut ce să-i spun, era curios…
–Te cred, a mormăit profesorul, am devenit un personaj important pentru omul vostru…
–Nu-l iubești de loc, a zâmbit secretarul de stat.
–Nu sunt singurul, a răspuns și s-a făcut o clipă de tăcere la masa lor.
Radu Cristea a apucat o bucată mică de pizza, plină cu mezeluri și legume, nu i-a plăcut, și-a imaginat că se află cu prietenii de fiecare marți seara, la cârciuma de pe centrul vechi al orașului de acasă. A citit cândva o poveste pe care n-a mai putut să o uite. Un om a început să simtă bătrânețea, scria acolo, atunci când a văzut o fată cu cineva de vârsta ei și a observat cât de mult se potriveau. Situația lui nouă, în plină capitală a Americii avea, totuși, un limbaj ascuns, lung, plin de metafore colorate. Se dizolvase trupul lui în agitația străzii, peste care treceau mașini numeroase, dar și în apa limpede a unui canal din apropiere, pe care se târau greu vaporașe pline cu turiști japonezi. Chiar și profesorului i se părea de ajuns, într-un fel, să se piardă în întunericul de dincolo de terasa restaurantului. Aerul nopții cuprinsese totul, vântul cald îi flutura hainele și îi sufla, învălmășit, peste obraji, mirosul de paste asortate, de pe mesele din jurul lui.
Seara târziu a vorbit din camera de la ambasadă cu cei de acasă. Își așezase laptopul pe genunchi și le povestea fetelor și nevestei, într-o conferință pe skype, primele impresii de demnitar cultural, cum glumea el. Apoi a adormit agitat, îl prăbușise oboseala adunată deja. Se uitase minute bune peste desenele atârnate de pereți, ele îi sugerau destine complicate, descifrate diferit de călătorii de ocazie. Suntem aproape nimic, gândea în așteptarea somnului, mergem încoace și încolo la întâmplare, iar alegerile noastre contează foarte puțin.
Citește și
Și CULTURĂ ȘI ISTORIE continuă, Radu STATE vă povestește despre poluare în Târgoviște, pe la 1889…
Facebook
WhatsApp
TikTok
