„Am avut dreptate când ți-am spus că n-ai instincte bune, altfel nu te-ai fi întors. N-ai să mai pleci niciodată de aici! Gata, băiatule! Ușa s-a închis definitiv în spatele tău. Clanț! Ai auzit zăvorul.” ( Bujor Nedelcovici- Al doilea mesager)
Istoriile și personajele acestei cărți sunt numai rezultatul imaginației autorului, orice asemănare cu realitatea nu poate fi decât întâmplătoare. Chiar și autorul este o ficțiune…
7. A intrat direct în noua ordine a vieții lui marți spre amiază. Avea doi colaboratori direcți, secretarul II al ambasadei și directoarea Institutului Cultural, din New York, el un critic literar tânăr, al cărui nume îi era cunoscut, iar doamna o scriitoare de mare talent, cum i-a spus ambasadorul în seara trecută, la restaurant.
–Am mare nevoie de ajutor, le-a recunoscut profesorul, apoi le-a povestit pe scurt aventura lui neobișnuită.
–Nu vor fi probleme, l-a liniștit Ioan Aldescu, subalternul lui din ambasadă.
Ochii doamnei directoare erau de un albastru perfect, ca un cristal, avea un ten pufos și nasul mic părea lipit de obraji. Bărbatul, în schimb, privea prin ochii foarte mari, care străluceau ca două leduri groase, cu dese întreruperi și avea un fel ciudat de a deschide gura, sub acoperișul unei mustăți înfoiate, încât Radu Cristea se întreba cum de pot să iasă, pe acolo, vorbe de auzit și de înțeles. I-a rugat să-i spună Radu, a și rostit ceva despre misiunea lui temporară în America. I-au lăsat mai multe dosare, pline toate cu proiecte, programe și obiective. Le-a frunzărit până seara târziu, când s-a întâlnit iarăși cu Victor Anastase.
–Mâine dimineață voi pleca acasă, i-a spus el.
–Nu mă iei și pe mine? a glumit profesorul.
–Stai aici, că stai bine… Te așteaptă Casa Albă, am aflat că vei lua chiar cina cu președintele…
–Sper că glumești…
–Nici vorbă… Toți au admirat engleza pe care o vorbești, șeful de la Casa Albă e și el un om, să nu-ți faci probleme…
Secretarul de stat a zâmbit și au schimbat subiectul. Profesorului i se părea că citește o pagină dintr-o carte, iar subiectul era despre el, devenise real, cobora din fila gălbuie, ca un personaj înstrăinat. Ceilalți îl trăgeau de guler, unul se pregătea să-i tragă un șut în fund, fiindcă îl privise urât, așa i se năzărise… Toate gândurile îl însoțeau prin clădirea ambasadei, Radu Cristea rămăsese dezarmat în fața paginii din care ieșise, arăta ca un rând neterminat, suspendat de mai multe puncte negre. Chiar și povestea se oprise aiurea, până la urmă, a înțeles el, nu era vorba despre un vis, nici despre o fabulă cu animale bizare. Aceasta este, îi venea să strige din mijlocul paginii, realitatea…
–Mâine dimineață, i-a mai spus și ambasadorul, o să ți se predea apartamentul. L-ai primit chiar de la serviciul special al Casei Albe.
–Vorbești serios? l-a întrebat, se înțeleseseră să-și spună pe nume.
A urmat prima zi de miercuri, din șirul de săptămâni ale diplomatului de împrumut, cum își spunea adesea. Unul dintre secretarii ambasadei l-a condus pe o stradă din apropiere.
–Aici este, i-a arătat el un bloc mic, cu trei etaje, de pe Massachusetts Avenue NW, lângă un parc închis între garduri metalice, proaspăt vopsite.
–Ai mai fost în locul ăsta? l-a întrebat pe celălalt.
–Acum două zile, am fost însoțit de un funcționar american, din serviciul de protocol. În mapa pe care-am luat-o cu noi sunt niște acte, un fel de contract și aceste două cartele magnetice.
Au intrat, portarul din hol, un negru gras, cu chelie și o barbă mică peste o-braji, i-a salutat, preocupat de misiunea lui zilnică, a zâmbit profesional și le-a arătat, întinzând brațul, locul de unde puteau lua liftul.
–O să mergem pe jos, sunt doar două etaje, a zis în engleza lui de manual profesorul Cristea.
Dacă cineva i-ar fi spus, în urmă cu vreo două săptămâni, că va intra într-un bloc din Washington, chiar în mijlocul capitalei americane, într-o casă nouă și, mai ales, că se va simți oarecum firesc și curios, ar fi zâmbit acru, îndoindu-se de inteligența oamenilor din apropiere. Instantanee de nostalgie, așa simțea fiecare dintre clipele acelea, urcând treptele largi, lustruite și pline de ghivece cu flori. Apartamentul în care a intrat îi părea un cadou neîndemânatic al vieții, un decor pentru emoții rătăcite. Era, însă, un decor pentru nopțile de insomnie care urmau să vină.
–Uimitor, a șoptit el…
–Treabă americană, i-a zâmbit secretarul ambasadei. Vă las să vedeți totul, știți drumul spre noi.
–Bine, i-a răspuns și a luat cartelele de la ușă și de la intrarea în bloc. Mă întorc după prânz.
A rămas singur în casa lui. Îi putea spune astfel? Avea un living uriaș, de vreo șaizeci de metri pătrați, era mobilat elegant, cu un fel de bar în partea stângă și o bucătărie lucitoare dincolo de chestia înaltă, cu blat colorat și aparate de tot felul. A deschis dulapurile, erau pline cu vase, pahare, căni, tacâmuri, s-a uitat la mașina de spălat vesela, apoi în frigiderul masiv, era plin cu bidoane, pachete, cutii, fructe.
–Dumnezeule, ce se petrece aici, a vorbit de unul singur, în mijlocul sufrageriei.
A intrat pe o ușă, în dreapta, într-o cameră îngustă, a găsit o canapea din piele, calculatorul așezat pe lemnul masiv al biroului, câteva rafturi suspendate, cu de toate, cărți, hârtii, instrumente de scris, o imprimantă mare și un laptop subțire, cum nu mai văzuse niciodată. Când a urcat pe scara interioară, către etaj, picioarele nu-l mai ascultau, tremurau, fluturându-i pantalonii dungați. Trei dormitoare, mobilate, două băi, o terasă largă, plină cu flori și ghivece imense, cu arbuști pe care nu-i putea recunoaște, pe toate le cerceta apatic, îngrijorat, speriat, în spirit, de rumoarea încălzită a lunii mai. Și-a turnat nectar, dintr-o cutie de carton, pe care a scos-o din frigider și s-a așezat pe unul dintre fotoliile albastre din living. I s-a întâmplat, ca și altădată, să devină lucid numai prin intuiție.
A repetat, de unul singur, aceleași întrebări: cine sunt, unde sunt, ce e cu mine? Citise de curând despre o nouă teorie, aflase de acolo că mintea omului funcționează cel mai bine în jurul vârstei de cincizeci și ceva de ani. Corpul și creierul nu îmbătrânesc în același ritm, puterea minții crește odată cu vârsta. Nu-și mai amintea cu precizie titlul cărții, era ceva despre viața secretă a creierului adulților, parcă… Niște cercetători au folosit rezonanța magnetică, pentru a analiza efectele îmbătrânirii și au constatat că celulele creierului nu se împuținează subit. Dimpotrivă, creierul se adaptează și le permite persoanelor trecute de cincizeci de ani să-l folosească mai eficient. Astfel, citise acolo profesorul Cristea, dacă tinerii folosesc pe rând cele două emisfere ale creierului, persoanele în vârstă reușesc să le utilizeze simultan.
Aproape că adormise în noua casă… Partea creierului responsabilă cu emoțiile umane se micșorează mai lent decât celelalte zone. Radu Cristea a mai gândit, din sufrageria luminoasă, cu draperiile trase, cu mijloacele înstrăinării lui de primăvară ciudată: pe măsură ce îmbătrânim, reacționăm altfel la necazuri, creierul nostru reușește să se programeze și să accelereze virtuțile și nu defectele. A intrat în biroul de alături și a pornit calculatorul, în țară era cinci dimineața, iar semnul verde, al skype-ului, i-a arătat că poate vorbi cu nevasta.
–N-ai somn? a întrebat-o, de îndată ce a apăsat pe apelul cu video, umplân- du-se ecranul cu imaginea mansardei de acasă.
–Cum știi, i s-a răspuns. Unde ești?
–În noua noastră locuință, nici nu poți să-ți imaginezi ce te așteaptă.
I-a povestit aproape o oră, a desenat fiecare încăpere și, deja bătrân și înțelept, simțea că-i vine să plângă. Chestiile care n-au existat niciodată, nu au cum să moară. După ce a închis calculatorul, a rămas cu urechile ciulite ca un câine de vânătoare, cu limba atârnată în afară, chiar și ochii erau ciudați, colorați într-un fel de verde cu albastru pe margini.
Când a coborât, în holul de la intrare era alt paznic, un alb tânăr și zâmbitor, îmbrăcat în haine de gală, cu fireturi și cămașă colorată.
–Bună ziua, i-a spus, apropiindu-se de ușă.
–Salut prietene, i-a răspuns profesorul, parcă uimit de aptitudinea nouă, do-bândită repede în capitala Americii. Cum e? a mai continuat, ca un diplomat autentic, în căutare de formule protocolare.
–Bine, bine…
Pe stradă, în cele câteva minute până la ambasadă, încă mai avea în urechi binele paznicului tânăr. Cum arătau, de fapt, locurile acelea: o stradă largă, cu mașini multe, cu trotuar pavat în două culori și cu oameni puțini întâlniți în după-amiaza de mai… Într-un loc a văzut o grămadă de acareturi și mașini vechi aliniate aproape perfect pe lângă garduri. În zare, vârful unui monument înțepa cerul coborât peste oraș. Era o vreme frumoasă, senină, dar se făcuse frig afară, pentru acel început de mai. Singurătatea coborâse peste el, ca o ceață rece, își vedea picioarele cocoțate peste canapeaua din sufrageria de acasă, precum două păsări tăcute, dar nu era decât iluzia unei depărtări cunoscute. Apoi au scârțâit balamalele unui dulap și s-a mai auzit o voce groasă, strigând ceva sau pe cineva, n-a putut să-și dea seama prea bine.
–Peste o oră, l-a anunțat secretara, vine Arwin Glass…
Nici măcar nu se obișnuise cu doamna din camera alăturată biroului său de consilier al ambasadei, o cunoscuse doar cu o zi mai înainte.
–Arwin și mai cum? a făcut el nedumerit. Cine mai e și acest domn?
–Iertați-mă, i s-a răspuns, e unul dintre secretarii președintelui SUA, a mai fost pe la noi în ultima vreme. Știți, el a vorbit de mai multe ori cu domnul ambasador despre venirea dumneavostră, a continuat femeia.
–Și vine aici?
–Cred că e deja pe drum…
A închis ochii și a mers mai departe. Avea grijă să nu se lovească de aerul din încăpere, e foarte ușor să trăiești, își zicea, dar respirația nu i se potrivea cu seninătatea din privire.
Peste noapte, în apartamentul de pe Massachusetts Ave NW, după ce și-a aranjat hainele în dormitorul cel mai mic, de la etaj, pe care l-a ales, fără să poată dormi s-a gândit îndelung la discuția cu bărbatul de vârsta lui, care-l vizitase în biroul de la ambasadă.
–Domnule consilier, i-a zis de la intrare, ne bucurăm că ați sosit aici, la Washington.
I-a mulțumit, aplecându-și capul aiurea, ca un robot programat să fie politicos, era una dintre lecțiile de protocol pe care și le însușise înainte de plecare.
–În sfârșit, povestea ar putea să se scrie cumva…
–Poftim? a întrebat nedumerit Arwin Glass.
–E simplu, a continuat profesorul Cristea. Vă puteți imagina că tot nu înțeleg nimic din ceea ce mi se întâmplă, repet asta de mai multe zile. M-ați adus în America, aud că sâmbătă mă primește chiar președintele… Ce-ar trebui să priceapă biata mea minte, spuneți și dumneavoastră?
Omul de la Casa Albă își potrivea, preocupat brusc de dialogul din birou, cravata cam lată, după gustul profesorului. Orizontul se mișca și se ridica până la nivelul privirii lui, iar umbrele norilor se agitau dincolo de fereastră deschisă. Pentru Radu Cristea era prima dată când a simțit mirosul dinspre grădina parcului, lipită de clădirea ambasadei, era un amestec de pământ răscolit, sufocat cumva de un astm rebel și împiedicat.
–Credeți-mă, i-a răspuns americanul, nu știu nici eu mare lucru. Pot să-mi închipui, însă, că nu e o întâmplare această întâlnire cu președintele, la Casa Albă. Să mai așteptăm, mai sunt doar trei zile…
–Așa credeți? a mai întrebat Radu Cristea, fără să mai aștepte răspunsul celuilalt.
–V-am adus câteva reguli de protocol, nu e o întâlnire oficială, dar trebuie să știți câteva dintre ele. De fapt, președintele nu e un fan al normelor de care vă vorbeam, dar …
N-a mai terminat povestea începută. Au trecut la criza mondială, au vorbit despre turneul președintelui prin capitalele europene, despre deprecierea monedei, au trecut și la conflictele noi din Orientul Mijlociu. Radu Cristea își descoperea, la fața locului, aptitudini adevărate de analist politic, uite domnule, părea să spună, am devenit expert în problemele globale ale omenirii… O făcea, desigur, cu umorul vechi, atât de folosit în lungile întâlniri cu amicii din orașul lui, atunci cufundat în noapte.
Arwin Glass îl privea cu simpatie și cuvintele lor se amestecau între pereții proaspăt zugrăviți ai biroului din ambasadă. A înțeles repede că ar fi trebuit să își țină în frâu sentimentele, dar prinsese puțină viteză, semnaliza oprirea pe dreapta. Privirile deveniseră vorbele lui… Îl atrăgea un anumit fel de a judeca lucrurile în care, prin impresia liberă a viselor, putea să lege întâmplările atât de noi ale vieții lui.
A adormit greu, era prima noapte în blocul cu pereți groși și vecini necunoscuți. S-a sculat devreme, a găsit de toate în bucătăria de jos, cafeau sfârâia în filtrul pe care abia dacă a știut cum să-l pornească, iar mezelul și cașcavalul scos pe masă nu-i plăceau de loc.
–Ce faci diseară? l-a întrebat mai târziu, ambasadorul.
Se întâlniseră în sala de ședințe de la subsolul clădirii, Radu Cristea era în căutarea secretarului tânăr, colaboratorul direct, primise o scrisoare din care nu înțelesese mai nimic.
–Diseară? Habar n-am, nu m-am gândit…
–Perfect, putem să ieșim la un restaurant, știu unul turcesc pe o stradă apropiată, au chiar și ciorbă de burtă.
–Mi-ar prinde bine, a mai spus profesorul Cristea.
Se spune despre unii oameni că se pot vindeca de agoniile lungi cu prețul unei convalescențe scurte. De aici, probabil, simpatia prietenilor pentru profesorul Cristea, una veche și temeinică, probată în ani îndelungați și monotoni. Cina a durat mult, până spre miezul nopții, ambasadorul venise împreună cu soția sa. Formau o pereche interesantă, Radu Cristea a admirat ținuta doamnei și, mai ales, discreția ei. După câteva pahare cu vin, el le-a povestit întâlnirea de la liceu, cu președintele dizgrațios și bădăran.
–Să mă iertați că o spun, dar pentru mine e un om care-mi face rău și atunci când îl văd pe ecranul unui televizor.
–Nu ești singurul, a zâmbit doamna.
Radu Cristea își încleștase pumnii în buzunar, aștepta să-l vadă intrând pe ușa rotundă din fața lor, să-i audă grohăiturile sonore, a tresărit atunci când chelnerul s-a apropiat de masă, semăna cu stafia președintelui de acasă. Stafiile agasează întotdeauna, declanșează catastrofe, dărâmă barajele, se revarsă, prin ele, durerea, curg șiroaie de lacrimi.
–Ciudată mai este și suferința, a rostit încet profesorul, e ca o tăcere, ca un aer încremenit.
–Nu știu de ce, dar ai dreptate, a mai auzit-o pe doamnă, în timp ce gusta delicat din vinul roșu pe care îl avea pe fundul paharului.
–Să-ți povestesc și eu ceva, l-a auzit pe ambasador că spune. Acum câteva luni a fost aici, invitat la Casa Albă, a venit și la noi, la ambasadă.
–El? a făcut repede Radu Cristea.
–Măria sa… Ne-a privit de pe un munte, nici nu părea că ne recunoaște. Eram ca niște pete mici, câțiva viermi încolăciți la picioarele lui. Nu m-ar fi mirat să ne încoloneze în sala de ședințe și să ne trimită să frecăm puntea.
–Pe mine, a zis doamna, m-a întrebat chiar așa, tu cine ești, cucoană?
Se mai spune, uneori, că nu contează detaliul, ci eternitatea. Avem toată veșnicia la dispoziție, toată viața o întindem în fața celorlalți. N-ar mai rămâne decât să învățăm cum să facem să nu ne împiedicăm de cocoașa umflată drept în ușa de la intrare. Toate privirile, toate trei, au înghețat la masa târzie, într-un local din capitala Americii.
–Din fericire, peste un an scăpăm de el, a continuat ambasadorul.
–Nu se știe, a râs încet profesorul.
–Ei, nu! Umilința e o boală rapidă, dar se mai și vindecă uneori.
–Soțul meu nu ți-a spus, acum câțiva ani, când președintele era un simplu deputat, ne-a vizitat în Germania, lucram acolo, la ambasadă. S-a îmbătat, a golit o sticlă cu whisky. Nu mint, a făcut pe el, avea pantalonii umezi în față. Așa e cu gloria efemeră…
Profesorul Cristea și-a amintit și în noaptea care a urmat lunga discuție cu familia ambasadorului său, s-a trezit cu un gust de fiere stătută, pe care nu-l mai cunoscuse, nu-l mai simțise până atunci. Cam așa își imagina, de la o vreme, gustul vieții lui rătăcite. Își simțea capul umflat, urechile înroșite brusc, ochii umezi și fața aprinsă, ca o flacără de grătar îndopat cu cărbuni. De acasă a aflat o mulțime de lucruri, cei doi câini erau în mare suferință și nici pisicile din curtea din spate nu se simțeau prea bine.
–Norocica, i-a spus nevasta în microfonul laptopului, umblă toată ziua cu un papuc de-al tău, îl cară peste tot și doarme cu el, în cușca din garaj.
Așa a și adormit, o lumină de felinar american intra prin fereastra dormitorului și proiecta peste pereți mișcarea castanului uriaș, de pe trotuar. O avalanșă de fantome se agita, într-o liniște deplină, peste patul în care Radu Cristea încerca să trăiască. Se apropia ziua de sâmbătă și întâlnirea cu președintele, la Casa Albă. Poate că enigmele se vor desface, în sfârșit, una câte una, a mai sperat el, închizând ochii.
CULTURA ECONOMICĂ, propusă săptămânal de Bogdan CERNAT, ne vorbește despre tradiție…
Radu STATE, în CULTURĂ ȘI ISTORIE, ne aduce secole trecute în prezentul moale și tulbure…
CULTURA URBANĂ, scrisă de Pompiliu ALEXANDRU, intră în filosofie, cu resemnare și îndoială…
Din Calgary, Radu TECUCEANU vă mai povestește câte ceva despre Canada lui, de azi…
LONDRA LA PAS e străbătută și azi de Cristian Gabriel GROMAN, cu aceeași nostalgie târgovișteană…
Din capitală, Cătălina CRISTACHE ne propune o plimbare lirică prin Cotrocenii de mai…
Facebook
WhatsApp
TikTok
