INTERVIUL SĂPTĂMÂNII: ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU MATEMATICIAN…

Cristinel MORTICI e unul dintre târgoviștenii pe care îl cunoașteți mai puțin decât ar trebui. Profesorul universitar, artistul fotograf, intelectualul distins trece modest pe străzile orașului, îl salută generații de studenți, are o vorbă caldă pentru fiecare și, peste toate acestea, are vocația prieteniei. În ultimii 20 de ani, Târgoviștea a dat matematicieni intrați, cu glorie, în știința lumii. Dintre ei, domnul profesor MORTICI a ales să se întoarcă acasă. Avem, cum se poate constata în interviul care urmează, un om pe care-l admirăm amândoi, cu amintiri din vârste diferite. Este dascălul nostru de filosofie din liceu…

Zece întrebări, așadar, pentru matematician…

I.C. – Am fost, o vreme, vecini de cancelarie. Iubiți meseria de dascăl?

C.M. – Meseria de dascăl o iubesc. O iubesc de mic, de pe vremea când stăteam în bancă şi îmi plăceau mult cele ce vedeam (cei pe care îi vedeam) la tablă. De atunci îmi doream să fiu şi eu în faţa clasei. La mintea de copil de atunci, mă gândeam „ce ca lumea e să ai catalog, să pui note”. Ţin minte că aveam acasă un catalog desenat de mine pe un caiet de matematică (sic!) în care notam elevi închipuiţi; totuşi, unul era real: sora mea cu 8 ani mai mică, pe care o notam după ce o ascultam cu adevărat.
Ceea ce vă spun mai sus reprezintă nivelul meu iniţial de înţelegere a meseriei de dascăl. Acum ştiu că a fi dascăl înseamnă cu mult mai mult. Mai mult decât a preda sau a nota. Am văzut tot la alţii. La aceia care m-au îndrumat şi m-au ajutat până când am putut să merg singur pe picioarele mele, dar şi după aceea.

I.C. – Jucați, ca și mine, un rol pe care-l repetăm de sute de ori. De câte ori la fel?

C.M. – Să facem un calcul. Se împlinesc 20 de ani de când am urcat prima dată la catedră. Un an are două semestre. Într-un semestru predai Analiza Matematică la 2-3 serii. Aşa că „oricare ar fi epsilon mai mare decât zero, există delta, depinzând de epsilon, mai decât zero,­ cu proprietatea că…” este o sintagmă pe care într-adevar, am rostit-o de sute de ori. E aceeaşi, pentru că în manuale rămâne aceeaşi, dar diferită de fiecare dată. La auzul ei, reacţia auditoriului este de fiecare dată alta, iar eu abia aştept să văd. De multe ori stârneşte în acelaşi timp zâmbete, bucurie, iar în a doua fază, teamă! Zâmbete, pentru că citită într-un anume fel, cu o anume intonaţie – gen Grigore Moisil, parcă este o poezie… frumoasă, cu rime îmbrăţişate. Bucurie, pentru că auditorul se întâlneşte cu un prieten pe care nu l-a mai văzut demult; şi-l aminteşte cu greu din clasa a XI-a, dar nu mai ştie exact dacă s-au despărţit prieteni sau la plecare şi-au spus „Bună ziua”, pur şi simplu. De aceea, sentimentul de teamă. Se simte fiorul în sală. E atât de puternic, încât cineva întreabă: „Cum puteţi să ţineţi minte aşa ceva? Noi cum să ţinem minte?” Vin explicaţiile, în special cele legate de caracterul logic al matematicii, iar de aici individualitatea fiecărei lecţii în parte. Aceeaşi, acelaşi nume, însă deosebită de fiecare dată. Firul cursului este condus de acum după bunul plac al auditoriului.

I.C. – Au existat modele în formarea Dumneavoastră?

C.M. – Au existat modele cu siguranţă, chiar de pe vremea când model pentru viitoarea mea alegere însemna orice persoană care purta un catalog. Visam să am catalog. Am descoperit în primul rând profesorii mei de matematică drept modele. De ce de matematică? Pentru că la trecerea de la aritmetică la matematică (trecerea aceasta este momentul când „părinţii nu îşi mai pot ajuta elevii la temă”, conform Acad. Solomon Marcus), am descoperit că puteam să rezolv singur problemele din temă, pe cele din Gazeta Matematică, iar lucrul acesta îmi producea o satisfacţie nemaiîntâlnită până atunci pe băncile şcolii.
Visam să ajung ca ei, pentru că în mintea mea credeam că pot explica şi eu aşa frumos altora, precum dumnealor. De aceea, într-o primă fază, nu mă gândeam să devin un rezolvitor de probleme nerezolvate ale omenirii, un cercetător neapărat, ci un dascăl care să arate altora din experienţa şi cunoştinţele proprii. E adevărat că am ajuns şi cercetător, fapt inevitabil şi mai mult, după o (prea lungă) aşteptare, anul 2012 mi-a adus împlinirea profesională. Am obţinut titlul de profesor universitar, susţinând în prealabil teza de abilitare, susţinere care îţi conferă automat dreptul de a conduce doctorate. Chiar şi la conducerea de doctorate trebuie să ştii să fii dascăl…

Ca elev al Liceului „Ienăchiţă Văcărescu”din Târgovişte, în perioada 1983-1987, am descoperit modele printre profesorii care nu predau neapărat matematica, însă îi îndrăgeam şi simţeam că şi dumnealor ţin la mine. Mă refer în primul rând la domnul profesor de filosofie Eugen Fruchter care, în zilele de sfârşit ale liceului mi-a confirmat dragostea. Pe tradiţionalul jurnal de amintiri care se întocmea, jurnal pe care îl păstrez şi acum, dumnealui mi-a scris pe două rânduri o cugetare datorată dramaturgului latin Terenţiu, menţionând că mi se potriveşte exact.
Modele în cariera mea sunt şi sportivii, leaderii în diverse domenii de activitate. Faptul că văd cântând imnul pentru o persoană, oricare ar fi aceea, mă motivează enorm. Îmi aduc aminte cum am fost primit la o conferinţă internaţională în China, ca urmare a unor rezultate recente în munca mea de cercetare, unde gazdele au afişat un banner de bun venit special adresat mie, alcătuit din numeroase caractere chinezeşti, iar pe la mijloc se puteau citi numai „Cristinel Mortici”şi „Valahia”.

I.C. – Azi facem matematica ce va fi folosită mâine și mai ales poimâine. Dacă n-am face-o azi, poimâine ar trebui să o importăm, spunea Grigore Moisil. Avea dreptate?

C.M. – Pe vremea lui Moisil, era un adevăr pe care numai un geniu ca el putea să îl exprime aşa de bine. În zilele noastre, de unde să importăm? Cine exportă? Internaţionalizarea ştiinţei, existenţa mijloacelor de comunicare rapidă, internetul, fac ca ştiinţa să nu mai fie limitată de bariere geografice, de limbă sau de orice alt fel. Astăzi eşti egal cu orice alt individ de pe Pământ. E adevărat, că vorbim de matematică, unde nu sunt necesare echipamente de laborator costisitoare, locuri de practică şi altele asemenea. În matematică, ai nevoie de un calculator (fără Windows 8, placă grafică Nvidia 2013,…) şi acces la internet, la celelalte reviste de profil din lume. Ai o idee, o trimiţi spre publicare unde doreşti în lume. Beneficiază de aşa numitul „blind review”, adică aceia care judecă nu ştiu cine a scris articolul. Ca să se publice, ideea trebuie să aibă acel ceva să îl facă pe reviewer să o ţină minte detaşat în faţa a altor 1500 de idei venite din toată lumea.
Despre import şi export putem vorbi când ne gândim că statul alocă fonduri pentru şcolarizarea unor studenţi de vârf pentru a-i oferi gata formaţi pentru Oxford, Cambridge, Michigan sau aiurea. Locuri unde valoarea este singura care primează. Şi respectul. Aşteptăm să fie şi la noi aşa.

I.C. – Nu vă faceți griji cu dificultățile voastre la matematică, vă asigur că ale mele sunt chiar mai mari! Einstein… Le-ați spune astfel studenților Dumneavoastră?

C.M. – Da, voi reţine replica aceasta, e bună ca o glumă pe care să o spui studenţilor. Sunt convins că se vor amuza. Le voi spune după aceea că indiferent cu ce greutăţi te vei întâlni în matematică sau în viaţă în general, trebuie să te ambiţionezi să le rezolvi, să treci peste ele, pentru că alţi semeni au trecut cu bine şi peste altele mai importante. Şi să ştii să treci peste momente grele, conştient de faptul că în anturajul tău greutăţile tale sunt numai ale tale şi eventual ale prietenilor apropiaţi, nu ale tuturor.
Altfel, ştim amândoi că Einstein se adresa colegilor- genii din matematică…

I.C. – Un filosof afirma că matematica este limba cu care Dumnezeu a scris universul. Ce-ar mai fi de spus?

C.M.- Aşa este, „Dumnezeu a creat numerele naturale, restul este opera omului”, cum spunea şi matematicianul german Leopold Kronecker. Ne gândim că matematica este în toată ştiinţa, începând cu ingineria şi terminând cu medicina sau alte ramuri pe care nu le bănuim la prima vedere. Această idee a fost utilizată în matematică pentru exprimarea a cât mai multor noţiuni folosind numai numere. X=0 este nu numai o ecuaţie, ci şi o dreaptă. Cercul, figurile geometrice, funcţiile şi multe altele sunt numere.

 I.C. – Iubesc acest gând al lui Lucian Blaga: matematicianul este îmblânzitorul ce a domesticit infinitul. În ce relație mai sunteți cu infinitul, domnule Profesor?

C.M. – Întrebarea Dumneavoastră mă face să mă gândesc mai profund la acest gând al lui Blaga şi constat că începe să îmi placă mai mult. „Când Dumnezeu a creat lumea, El a creat si numerele”, dar ce greu i-a fost omului să le descopere. Omul primitiv ştia să numere vitele dintr-o turmă pe cele 10 degete de la mâini. Ceea ce trecea de 10, le crea mari probleme de înţelegere. El spunea despre o mulţime cu mai mult de 10 elemente, că are… „multe elemente”şi atât. În cărţile de istoria matematicii se menţionează faptul că algebra dezvoltată în baza 10 este o consecinţă directă a faptului că avem 10 degete la mâini, folosite de omul primitiv pentru numărare. Dacă eram păienjeni (cu 8 picioare), lucram în baza 8. Mult timp după introducerea lui 1,2,3,… a trebuit să trecă până când s-a conştientizat necesitatea considerării nimicului: numărul zero. Aşa cum în timpuri străvechi, ceea ce trece peste 10 se considera „mult”şi atât, fără putinţa de comparaţie a două astfel de „mult”, până în secolul al XVIII-lea s-a considerat că infinitul înseamnă mult şi mai mult nu se poate spune. Matematicianul german Georg Cantor a venit cu o idee genială pentru a compara mulţimile infinite. Idee extrem de simplă, aşa cum sunt ideile geniale. Putem vedea dacă într-o sală sunt mai multe scaune sau mai multe persoane, numărând scaunele şi persoanele, apoi comparând rezultatele. E bine, dar când sunt 1500 de scaune şi 1515 persoane, avem ceva de numărat. Cantor şi-a dat seama că putem ruga persoanele să se aşeze pe scaune. Concluzia: dacă sunt persoane fără scaun, sunt mai multe persoane; dacă rămân scaune libere, sunt mai multe scaune. Ce idee! Să compari două mulţimi fără să pierzi timp să numeri elementele lor. Ce înseamnă de fapt că am aşezat persoanele pe scaune? Înseamnă că fiecărui element din mulţimea persoanelor i-am asociat un singur element din mulţimea cealaltă, a scaunelor, anume scaunul pe care stă. Nu este natural ca atunci când putem ca, după o anumită regulă, fiecărui element dintr-o mulţime, fie ea şi infinită, să facem să îi corespundă un element şi numai unul dintr-o altă mulţime, să spunem că mulţimile acelea sunt la fel de bogate în elemente? Aşa este, iar „primele”mulţimi infinite sunt aşa- numitele mulţimi numărabile, ca de exemplu mulţimea numerelor naturale. Alte mulţimi infinite sunt superioare din punctul de vedere al numărului de elemente, de exemplu mulţimea punctelor unei drepte şi se numesc mulţimi de puterea continuului. Le spun studenţilor de fiecare dată că mulţimea planetelor din Univers formează o mulţime numărabilă, adică o mulţime infinită, însă este „primul infinit”, existând mulţimi mult mai bogate în elemente decât aceasta. Domnule profesor, îmi permit să vă pun acum şi Dumneavoastră întrebarea pe care o pun anual studenţilor mei, anume: faptul că Omul percepe Universul ca o mulţime numărabilă de planete şi corpuri cereşti şi s-a demonstrat că există mulţimi mult mai bogate în elemente decât aceasta, nu este o dovadă că dincolo de percepţia noastră mai există ceva? Matematic, se pare că răspunsul este afirmativ.

I.C. – Am înțeles, cu infinitul stați mai bine ca oricând… Să trecem la altceva, ce înseamnă Târgoviștea pentru Dumneavoastră?

C.M. – Târgoviștea este locul unde m-am născut, am crescut, am învăţat şi îmi desfăşor activitatea. Îl iubesc mai mult decât oricând, acum când pentru mine amintirile sunt singurul mod de a evoca persoane dragi din viaţa mea. Aceasta este tot ceea ce contează…

I.C. – Dă profesorul ceva lumii sau ia ceva de la lume?

C.M. – Profesorul? Profesorul în general dă lumii enorm. Aşa cum îmi doresc să dau şi eu din experienţa şi cunoştinţele mele. Ca şi un actor, pentru că aţi spus că „ne jucăm rolul”, profesorul aşteaptă numai recunoştinţă şi respect. Personal sunt preocupat permanent de aceste aspecte, îmi modelez activitatea în funcţie de acestea. Mai ales pentru că simt că ar fi fost loc de mai multă recunoştinţă decât am primit până acum: un „Bună ziua” sau un „La Mulţi Ani”…

I.C. – De ce iubiți arta fotografiei? Am văzut imagini de o mare frumusețe în expozițiile Dumneavoastră…

C.M. – De ce iubesc fotografia? Un motiv cred că este faptul că nu puteam să desenez sau să pictez frumos la orele de desen, mai ales că aveam în clasă colegi care excelau în domeniul acesta. Şi îmi doream să descriu plastic un peisaj, o fază dintr-un meci de fotbal sau un documentar care să transmită un mesaj anume şi nu îmi ieşea bine.
Mai târziu, mi-am dat seama că îmi face plăcere să mă joc cu imaginile, folosind geometria; geometria proiectivă, curs din anul al doilea de facultate. Neriguros, ştiţi ce înseamnă? Ceea ce fac turiştii la Pisa, când se fotografiază sprijinind turnul. Dacă ne referim riguros la geometrie proiectivă, descoperim frumuseţi nebănuite. Ştiţi ce frumos arată un cub în spaţiul cu patru dimensiuni? Ştiţi că o consecinţă directă a acestui fapt este o posibilă explicaţie a apariţiei de nicăieri şi apoi a dispariţiei de pe cer a OZN-urilor?
Am început să fotografiez după cum simţeam eu, dar la scurt timp am participat la cursuri de fotografie şi am citit cărţi de specialitate. Fără a fi acuzat de lipsă de modestie, vă mărturisesc că regulile clasice din cărţi le respectam şi eu din instinct. Satisfacţia mea a fost și mai mare atunci când am văzut în manuale de fotografie vorbindu-se despre regula treimilor, raportul de aur, şirul lui Fibonacci, spirala lui Arhimede, ca să nu mai vorbesc de simetrii, translaţii, omotetii. Acestea te învaţă să te mişti în spaţiu, pentru a obţine unghiurile optime, repartizări judicioase în cadru şi toate celelalte.
Vă mulţumesc pentru aprecierea lucrărilor mele de fotografie. Mulţumirile prietenilor mă fac să continui, pe lângă faptul că fotografia îmi creează mie însumi o stare de mulţumire şi satisfacţie. Mai mult, semnul că sunt pe un drum bun sunt rezultatele pe care le-am obţinut în cadrul concursurilor de gen. Numai din anul 2010 de când am început, am obţinut trei menţiuni ale Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România şi 28 de lucrări acceptate la saloane internaţionale din România, Ungaria, Serbia, Slovenia, Slovacia, Egipt.

Citeşte şi

Episodul opt din NERO, BRAC GERMAN, romanul foileton al suplimentului nostru…

PICĂTURA CHINEZEASCĂ cu transparență românească…

Constantin VAENI, un mare regizor al cinematografiei naționale și ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI, într-o poveste duioasă…

STRATEGII DE DEPĂRTARE, cu un prieten nou, domnul Petrică STOICA…

CULTURĂ ȘI ISTORIE, cu doctorul în istorie Radu STATE…

MELANCOLII, cu doamna Constanța POPESCU…

Teodor Constantin BÂRSAN și rubrica lui CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI…

Cătălina CRISTACHE și PLIMBĂRI BUCUREȘTENE în deplasare, la Băile Herculane…

LECȚIA  DE ZBOR, cu Ioana PIOARU…

O poveste cu marele actor Puiu JIPA, în rubrica lui AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…

CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE, cu doamna profesoară Mihaela MARIN…

STUDENȚEȘTI, cu domnișoara Alexandra MOCANU…

CULTURA ONLINE, cu doctorul în filologie Daniel TACHE…

CULTURA URBANĂ, cu doctorul în filosofie Pompiliu  ALEXANDRU…

Doamna Mariana OPREA STATE și ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI…

JUNIOR DE WORCESTER, adică Mihai Bogdan VLĂDUCĂ…

CULTURA  ECONOMICĂ și doctorul în economie Bogdan CERNAT…

AMERICA LA NOI ACASĂ, cu domana Dana NEACȘU, doctor în filosofie…

 POEMELE SĂPTĂMÂNII, cu doamna Constanța POPESCU și domnul Vali NIȚU…

EVENIMENT, revine domnul Radu PETRESCU – MUSCEL…

 REFLECȚII  PEDAGOGICE, cu doamna profesoară Alexandra VLADOVICI BÂRSAN…