INTERVIUL DE OCTOMBRIE – Gabriel ENACHE – Ochi în ochi… interviul de octombrie, cu Diana Iepure…

Despre căldură, despre modurile ei de așezare în cuvinte, în cuvintele poeziei care coboară firesc în toate modurile de scriere și în toate aceste așteptări ale lor

Diana,

Unu: Ai o deosebită desfășurare de empatie și de exuberanță în fiecare apariție a ta, în aproape oricare mod în care te lași dominată de vizibilitate și nu lași să transpară nicio fragilitate, nicio nesiguranță sau vreo urmă de neîncredere în aceste capacități senzoriale ale tale. Crezi în puterea empatiei de a se colora oarecum strident, de a se așeza astfel în zonele cât mai vizibile ale scrisului tău?

Diana Iepure: Dragă Gabriel, e doar o iluzie. Nu neg că, odată cu trecerea anilor, am mai multă încredere în mine și în ceea ce îmi propun să fac, iar asta datorită oamenilor care m-au susținut și mi-au confirmat că sunt pe drumul cel bun. M-am schimbat foarte puțin, neîncrederea și nesiguranța au căsuța lor, bine îngrijită, spațioasă și confortabilă, în capul meu. Pe de altă parte, o minimă doză de îndoială nu strică nimănui, ea poate fi și constructivă, doar să nu depășească granița, să nu tragă mai greu la cântar decât încrederea. În rest, eu sunt cum sunt și așa defilez, acolo unde am norocul să fiu invitată. În ceea ce privește empatia, empatizezi, de regulă, cu zone (nu doar literare) care îți sunt familiare, iar stările pe care ți le declanșează, brusc, un poem, o carte, un film țin de construcția ta interioară, de ceea ce ai avut norocul sau nenorocul să trăiești. Dacă e să vorbim despre poezie, cu cât e mai bună, cu atât mai multă lume ar putea empatiza cu ea.

Doi: Scrii și spui foarte mult(e) despre tine, despre fiecare alcătuire pe care reușești să o identifici, iar în continuare croșetezi povești disponibile să se așeze în desenul îngăduit de poezie, în suprafața disponibilizată de această epidermă transformată de tine în etamina pregătită să îi țină cusătura. Te-ai gândit la desfășurări mai ample (să zicem), la mutarea scrisului tău în formele și întinderile prozei, la punerea tuturor acestor creșteri ale poemelor tale în povestiri, într-un roman?

Diana Iepure: Păi, așa e, scriem despre noi mereu. Cât despre croșetat, nu știu ce să zic. Nu am avut niciodată răbdare, nici măcar n-am încercat. Am împletit o singură chestie în viață, pentru fetița mea, când era mică de tot. Și cu asta, basta. Sper că sunt mai bună la croșetare literară. M-am gândit și la povestiri, și la roman, dar nu am suficient timp pentru asta. Sper să ajung să îmi îndeplinesc și acest vis. Până acum, ce mi-am dorit s-a împlinit. Sunt optimistă.

Trei: Ești o scriitoare care trăiește în două limbi destul de distincte, dar cu multe împărtășiri comune care le îmbogățesc și care le înrudesc oarecum (cum se întâmplă cu toate limbile, de fapt…). Poți să faci cu ușurință necesarele distincții, separările lumilor care le asigură identitatea necesară spunerii despre tine, despre pașii tăi în lume și despre trăirile tale în hainele lor?

Diana Iepure: Bineînțeles, altfel, fără o identitate clară, fără o doză absolut necesară de autenticitate, nu ar ieși nimic demn de luat în seamă.

Patru: Poezia pe care o scrii are uneori înfățișări de matrioșka, are posibilitatea de a lăsa să iasă la vedere imagini din alte imagini, poveste din precedenta poveste și tot așa pe destul de multe suprafețe ale poemelor tale. Te împaci bine cu ele și te regăsești în aceste continue și permanente amplificări, cu și în aceste revărsări și afluențe pe care le găsesc și se disting în poezia ta?

Diana Iepure: Putem numi înfățișarea asta ,,de matrioșkă”, dar cred că orice text bun are proprietatea de a-ți oferi noi și noi povești, mai lungi, mai scurte, mai vesele sau mai triste, în tot cazul, diferite, povești care ies unele din altele, dacă cititorul e suficient de deschis, pregătit, implicat. Mă împac, da.

Cinci: Traduci literatură, faci acest switch al cuvintelor dintr-o limbă în alta, dintr-un limbaj în altul (în celălalt?!) chiar. Traducând și susținând aceste schimburi, aceste transmutări, plimbări etc., trădezi?

Diana Iepure: Nu, nicidecum, dimpotrivă. Nu te poți trăda pe tine, cunoscându-i mai bine pe alții.

Șase: Sunt multe imagini în poemele tale, imagini pe care le lași să plutească mult în alcătuirile spațiului care le prinde în atmosferele lui, pe care le uiți acolo și le lași într-o subtilă aquaplanare sugerată de anumite încercuiri și mișcări difuze, diafane, calde, iar concluzia ar fi că ești destul de prinsă și rămasă în aceste stări ale lumii pe care o parcurgi și în care te (tot) miști. Care este adevărata evadare în care te recunoști, în care te simți (mai) acasă. În cea a cuvintelor sau în aceasta a lumii care te înconjoară și pe care o traversezi?

Diana Iepure: Din fericire, nu e necesar să evadez de niciunde. Lumea mea e una singură. Nu există un ,,acasă” separat de ceea ce sunt.

Șapte: Ai scris așa: … mi-e în continuare frică să pierd/ pentru că mereu am vrut să fiu ca toată lumea … Cât  mai crezi că, în rest, viața e frumoasă și până când crezi că o să mai îndrăznești să scrii despre toate acestea?

Diana Iepure: Nu mai sunt atât de naivă, sper. Nu știu cât voi mai scrie. În rest, viața e frumoasă și sper că îmi va mai aduce multe bucurii.