INTERVIUL DE OCTOMBRIE – Gabriel ENACHE – FAȚĂ ÎN FAȚĂ – Cu Flaviu Câmpean…

Introspecții, melancolie și mereu necesarele intensificări ale căutării

 

   Unu: Căutarea, apropierea, introspecția sunt gesturile care treptat, treptat se adaugă firii și felului de a fi ale unui invadator, ale persoanei care privește și prospectează pentru a putea să vadă în adâncimile, prin mișcările și activitățile prinse în ele ale lumii iar din această așezare care îl completează și îl distinge pe căutător se disting și în continuarea lor refulează multe dintre momentele vieții, ale vieții personale și profesionale. Cam cât de departe te poți așeza și  privi, înțelege și căuta odată prins în această înfășurare indusă și impusă de lumea pe care o contempli, pe care cauți să o înțelegi și mai departe ți-o adaugi (intenționat) continuu?

   Flaviu Câmpean: Îți mulțumesc mult, dragă Gabriel, pentru oportunitatea și provocarea acestui interviu atipic și complex. Fără prea multe ocolișuri, am tendința să-ți răspund că subiectul nu poate exista în afara vreunei lumi, ba mai mult, în mai multe lumi ce se conțin reciproc precum cutiile chinezești (limba franceză are de altfel frumosul cuvânt emboîtement, complet intraductibil): lumi fizice, o lume fenomenologic-perceptivă, lumi imaginare, în fine lumea limbajului și a Inconștientului, unică pentru fiecare. Așadar, nu cred că este atât o dialectică de distanță și apropiere, cât de existență și trăire efectivă a omului în raport cu ceea ce îl integrează și îl alienează totodată, mai mult, îl traumatizează; iar provocarea este fără îndoială păstrarea singularității, în creație, în contemplare, în căutările personale… Mai precis, noi spunem în psihanaliză că subiectul om este în exil încă de la naștere. Nu este vorba despre un exil autoimpus, ci de determinările care vin de la început dinspre familie și dinspre limbaj, chiar dinspre limba maternă. Așadar, paradoxul constă în faptul că „lumea” cea mai intimă a subiectului e în același timp cea care îl împiedică de multe ori să trăiască doar conform voinței sale, ba mai mult, îl angoasează inclusiv în protecția pe care i-o oferă. Dacă mai adăugăm și problema foarte complexă a asumării corpului propriu, care este al subiectului dar nu se identifică niciodată completamente cu el, având o viabilitate proprie, putem spune că subiectul este ab initio înăuntru și în afară (ek-sistentia de aici și vine), iar în experiența sa se suprapun interioritatea și exterioritatea exact ca într-o bandă a lui Möbius. « Je est un autre », spunea tânărul Rimbaud, ca să fiu ușor ironic, suntem impuri aici, ca ființe-în-lume – pentru a-l parafraza pe Heidegger, care a încercat totuși, inițial, să ancoreze subiectul într-o ontologie mult mai fundamentală decât cea a metafizicii, pentru a ajunge spre sfârșitul vieții la poezie și la misterul limbii…

   Doi: Melancolia și felurile ei de a se manifesta într-o fire este o însușire – ca să zicem așa – care trebuie să rămână definitiv în stările și în împrejurimile unui contemplator, ale unui privitor care caută și tot el își scrie și își definește frecvent cele mai multe dintre activități, hotărâri, poziții pe care le ia uneori pe moment dislocându-și astfel cât mai multe dintre puterile neștiute până atunci reușind să facă față sau să ducă la capăt stări, extensii ale lor și situații pe care nu credea că le va putea stăpâni. Cât din aceste momente alimentate de melancolie, de reveriile din mișcările ei care te însoțesc pot să rămână și să adauge următoarele gesturi pe care trebuie să le faci în diversificatele și consumatoarele momente ale vieții, ale activității de psihanalist?

   Flaviu Câmpean: Noi, în psihanaliză, considerăm că melancolia ca atare este o psihoză, adică atunci când vorbim de melancolie, ne gândim la anumite simptome și, în definitiv, la o anumită structură, care desigur că din punctul de vedere al medicinei contemporane este acoperită mai mult sau mai puțin de depresie, de bipolaritate și uneori chiar de așa-zisul „borderline”. Melancolicul recunoaște prin excelență greutatea lipsei, a faptului că existența nu se susține pe nicio bază reală, dincolo de misteriosul mecanism biologic care ne face doar să trăim, nu să și existăm. El o „știe” însă atât de bine – de aceea și vorbim uneori de o paradoxală „luciditate melancolică” – încât se identifică cu vidul existenței, cu prețul unor suferințe psihice atroce în delirul său. Atenție, delirul nu este ceva derogatoriu sau fals, fiind uneori mult mai aproape de „adevăr” decât simptomul nevrozatului, care își acoperă lipsa de sens (nu non-sensul, care este altceva) cu diferite simptome, imaginare, simbolice, și mai ales cu ceea ce de la Freud încoace, numim fantasmă, care este o realitate structurală a vieții psihice. Delirul este, dacă vrei, un fel de monolog ce denotă un raport nud, nemediat cu sălbăticia realului la care nu avem acces și care este cu totul în afara sensului, lăsând însă urme în psihic și în corp și deschizând rana lipsei în chiar inima subiectului, metaforic și puțin pompos spus, dacă mi se permite. De aceea, am punctat tot timpul că acest « hors-sense » – „în afara sensului”, un termen neortodox lacanian, nu este deloc sinonim cu non-sensul (a se vedea și distincțiile lui Wittgenstein dintre propozițiile fără sens și cele non-sens, care se situează pe un teren similar ce ține de logica ființei umane și a limbajului). În termeni psihanalitici, definim lipsa în raport cu castrarea, cea metaforică, evident, prin care subiectul trebuie să treacă pentru a-și crea o identitate. Or, melancolicul, mai mult chiar ca alți psihotici, se identifică cu castrarea ca atare, fără a o surmonta sau să găsească vreuna artificiu simptomatic prin care să-i deturneze efectele traumatice.

   În această ordine de idei, melancolicul este cumva mai aproape de „adevărul” acesta al lipsei, care prinde consistență în propria-i identitate. Continui să scriu adevăr în ghilimele, deoarece Lacan ne avertizează că psihicul nu poate articula adevăruri absolute, metafizice ș.a.m.d., mai mult că adevărul nu poate fi decât semi-spus (« mi-dite »), altfel am avea soluțiile de-a gata, completez eu, vizavi de misterele Universului, ale ființei, ale omului… De altminteri, fizica și matematica actuală au asumat de mult această obscuritate a adevărului, de la mecanica cuantică, la relațiile de indeterminare, teorema incompletitudinii a lui Gödel etc. Ei bine, melancolicul o resimte corporal și dureros, situându-se cumva de la început într-un fel de excepționalitate față de alte structuri. Anticii, de la Aristotel la Galenus și Hipocrate, renascentiștii (Dürer bunăoară, Robert Burton cu a sa monumentală Anatomie a melancoliei sau Marsilio Ficino), de asemenea romanticii au scris și arătat mult despre această paradigmă rizomatică a geniului melancolic, ce ne duce de la medicina umorală, ocultism (semnul lui Saturn/Cronos), până la matematică și arhitectură. Ca să concluzionez, momentele alimentate de melancolie produc efecte în psihanaliză mai degrabă pe divan decât în travaliul psihanalistului, cu care melancolia ar fi, zic eu, incompatibilă. Cum să absorbi și să deviezi simptomele altora, ghidându-i spre un final al analizei, când te identifici cu prăpastia sau golul propriei castrări, mai mult, cu această vacuolă care este obiectul pierdut, respectiv « objet a » inventat de Lacan? Desigur, putem vorbi la limită și despre o melancolie originară, primordială, sau despre o interioritate non-melancolică, cum este stadiul religios la Kierkegaard ; sau, cine știe, unele experiențe mistice, despre care însă de cele mai multe ori nici misticii nu prea au nimic de spus pentru că ele nu pot fi articulate în limbaj, nici nu se prea poate filosofa asupra lor. Pe de altă parte însă, melancolicul ne învață multe despre clinica noastră, despre Inconștient, castrare și, în fond, despre identitatea subiectului. Și mai ales despre creativitatea remarcabilă și geniul suferind cărora nouă nevrozaților nu ne este dat să le trăim (spun nevrozați în sensul psihanalitic al „normalității”, care are întotdeauna un dram de nevroză). Este un proces continuu, ca un șantier în psihanaliză, de evoluție a clinicii și a teoriilor, cu atât mai mult a celor privitoare la enigmatica și excepționala melancolie.

   Trei: Privirea acoperă deseori necesarul care te ajută să conservi anumite atmosfere, care te îndeamnă să păstrezi și să folosești în cercetare așezarea unor teme împreună cu imaginile și reflexiile lor în peisaj, priviri și imagini de care este nevoie pentru a putea începe și continua un articol, un studiu, o analiză în definitiv. Cum se pot toate care rămân memorate în cuprinderea privirii, în imagini detașa una de alta și să asigure mai departe în povestea aceasta a căutării desprinderea și așezarea astfel încât să permită cuprinderea și înțelegerea și de către cititor?

   Flaviu Câmpean: Nu știu dacă sunt foarte în măsură de a răspunde la această întrebare, având în vedere că ceea ce scriu eu nu este tocmai „devorat”, uneori nici măcar receptat de către un public foarte larg. Voi încerca însă să îți spun cum privesc (apropo de privire) legătura dintre scriitură, transmisiune și toate rezonanțele care apar, considerând că este vorba despre un proces viu și care nu poate fi controlat sau programat. Pornesc de la „atmosferă”, pe care nu o văd de fapt ca pe un Stimmung romantic literar, ci ca pe o „dispoziție afectivă” în sens heideggerian, adică o situare afectivă existențială într-un fel de inter-subiectivitate de corespondență, ca și cum am trimite mai multe șiruri de sticle în largul mării fără a le mai controla destinul, lăsând astfel scriitura să prindă propriul corp și să poată constitui chiar o comunitate, ideatică, însă vie. Bineînțeles că aceasta înseamnă să asumi că nu vei stăpâni niciodată ce transmiți, și că o presupusă moștenire implică inclusiv ce nu lași în urma ta, ceea ce ne duce la problema contingenței în existența de scriitor, la fel ca în cea corporală.

   Desigur, dorința de a transmite ceva filosofic sau chiar psihanalitic nu este chiar totuna cu cea de a transmite ceva literar, iar în fiecare domeniu este un echilibru fin al transmisiunii, dar ca psihanalist îți pot spune că toate tradițiile sunt marcate de erori, neînțelegeri sau pur și simplu accidente istorice – istoriile mici, nu este un secret, se reflectă în istoria așa-zis mare a ideilor care se rescrie încontinuu. Ceea ce nu înseamnă că nimic nu va fi înțeles, recepționat undeva sau că transmisiunea, respectiv tradiția unei gândiri, nu mai are rost, ci doar că aceasta va fi marcată de contingența… privirii, ca să ajung iar la termenul tău. Pentru noi, psihanaliștii, privirea este unul din obiectele esențiale ce joacă rolul separării și al „comunicării” subiectului cu lumea, alături de voce, falus, fecale și sâni; ea nu se reduce în niciun caz la ochiul biologic și presupune tot timpul – după cum Lacan afirmă foarte judicios – că nu putem vedea decât dintr-un punct, dar în același moment suntem priviți de peste tot, de ce nu, dintr-o infinitate de ochi, am putea zice. Este o figură foarte simpatică a călugăriței (insecta femelă ce devorează masculii) în Seminarul al zecelea al lui Lacan, dedicat angoasei, cu ochii ei enormi în care subiectul se reflectă. Tot acolo, el afirmă că ceea ce ne privește (incluzând echivocul de a fi vizat, nu doar văzut) este albul din ochiul orbului. Privirea creează astfel o stranietate, căci este angoasant să fii privit, aceasta se poate constata și la nivelul cel mai elementar, și totodată o fascinație, o atracție, așadar are ceva haotic și de hău, de prăpastie, precum albul unui ochi care nu vede sau ochii imenși ai călugăriței care sfârșește prin a-și devora orice partener.

   De aceea, cred că scriitura nu trebuie să ne privească direct, mai ales cea filosofică, ci doar să ne facă eventual cu ochiul, ca în expresia pentru cei ce au ochi să vadă, urechi să audă sau pur și simplu receptivitatea ce se impune pentru a moșteni o operă și pentru a comunica cu ea. Ceea ce denotă o practică etică care să deschidă un spațiu nedeterminat, de „corespondență” cu cititorii, cum am punctat mai sus. Spațiul de joc devine atunci fundamental pentru a nu ne devora cititorii actuali sau viitori și ca nici ei să nu ne devoreze scriitura ca pe un odor, cum o spun mulți sau să-i desființeze trăirea și viul pe care îl transmite, mai cu seamă în cazul filosofiei, mai precis a ceea ce a rămas din ea.

 

   Patru: Alegerea unei teme, a subiectului despre care trebuie scris nu este întotdeauna o treabă ușoară, la îndemână și nici nu se poate încadra în acea stare de ușurătate (a ființei) așa cum poate să pară uneori. Ce te convinge, ce te face să te pui în forma, în starea de siguranță dată, asigurată de încrederea că subiectul sau tema alese sunt cele care trebuie spuse, scrise și menținute astfel în această fragilă actualitate?

   Flaviu Câmpean: Of, nu cred că există alegeri care să nu fie dificile, dar aceasta nu înseamnă că toate sunt de ori/ori, ca să o spun kierkegaardian. Existența este prea marcată de contradicții și idiosincrazii, mai ales în identitatea scriitoricească, ca treaba să fie ușoară. Desigur, ușurătatea Ființei este cu totul altceva, conceptual marcată de ambiguitatea dintre lipsa de profunzime sau esențialitate și o experiență trăită a delestării, a apropierii de propria singularitate. Nu cred că am ajuns încă să ating trăiri deosebite prin scriitură, doar că am intuit pe ici, pe colo unele ocurențe, rezonanțe care m-au putut învăța câte ceva despre psihicul uman și despre identitate, dincolo de istoria filosofiei și a ideilor. Actualitatea unui simptom sau a unor structuri psihice despre care se depune mărturie în practica noastră de mai bine de 130 de ani, de la Freud încoace, nu dispare. La fel cum filosofia va rămâne actuală până când va dispărea cu totul, în pofida scăderii drastice a importanței ei în societate. Iar a scrie implică limbajul și o literatură, o artă a literei, un savoir mai special ce nu se reduce la meșteșug. Nefiind literat, nici poet, nu cred că sunt în postura cea mai potrivită de a vorbi de așa ceva. Însă în alegerea temei, eu personal am înotat tot timpul în nesiguranță, ceea ce mă readuce la problema contingenței. Așadar, încrederea a venit doar pe final, la început fiind intuițiile, poate chiar niște mici revelații, iar încrederea se confirmă în timp. Uneori nu este atât de ușor suportabil, dar din fericire pentru mine, nu scriu atât de mult încât să mă identific cu scriitura mea și să sufăr strict în funcție de ritmul și de „respirația” ei.

   În ceea ce privește tema melancoliei, pe care am abordat-o timp de vreo 10 ani, așadar nu doar pe parcursul doctoratului, ea a fost adusă de tema angoasei, pe care am descoperit-o la Heidegger și Freud. Ceea ce numim chemare (singura ce poate marca încrederea de care vorbești) are întotdeauna ceva misterios: nu aș avea cum să spun de ce am fost interesat din adolescență de partea misterioasă sau chiar insondabilă a durerii, de posibilele sale funcții și efecte. Și totul are continuitate, legându-se și de practica mea psihanalitică acum, apropo de o actualitate ce se cere împrospătată. Nici măcar acum nu știu chiar mare lucru, dar nu mă pot plânge, căci este un work in progress ce îmi angajează dorința. Așadar, va tot urma…

 

   Cinci: Studiile tale se pot citi sau privi ca fiind desfășurări oarecum cinematografice ale stărilor prezentului care se mută firesc din acest prezent în prezentul continuu nefiresc dar neobosit al permanentei (in)actualități, în starea în care i se pot găsi mereu prospețimi, adicții și arome plăcute odată cu fiecare lectură a lor, odată cu întoarcerea la text pentru a revizita unele detalii care reușesc să nu se piardă din memoria cititorului. Ți se par firești, îți sunt la îndemână aceste desfășurări de forțe, de stări și de cuvinte care le pot face vizibile și mai departe le dau aceste puteri atât de necesare pentru a putea să rămână, să se amplifice, pentru a se putea păstra aici/acum pentru cât mai mult timp?

   Flaviu Câmpean: Chiar mă măgulesc vorbele tale. Eu nu m-aș fi gândit la o dimensiune cinematografică. Să zicem că această corespondență e și cu mine însumi, fără a cădea în vreo schizoidie patologică, ci pur și simplu deoarece consider că devenirea mea este rapidă și perpetuă, iar de publicat, public puțin. Cât despre memoria cititorului, bineînțeles că nu o pot și nici nu aș vrea să o pot controla. Nu pot decât să mă bucur că la tine au rămas aceste urme, în fond, doar urme lăsăm, și uneori nici măcar nu sunt vizibile, precum un tip special de poezie chinezească scrisă cu apă pe nisip, care se evaporă sub soare la scurt timp după ce este produsă. Urma totuși rămâne undeva, chiar și când este refulată, produce efecte, reapare uneori ca gând subit, alteori în vis sau în reverie și, că tot vorbim fundamental de scriitură, în discurs, în text. La aceasta cred că se referă Lacan atunci când spune „sunt un poem”. Suntem toți poeme scrise de Inconștient, singurul poet, nu fără o doză de ironie. Iar ceea ce producem este o gramatologie în sensul lui Derrida, oricât de vastă ar fi opera în cauză. Sigur că unele mari spirite reușesc să impregneze textele de puterea lor proprie, și de memoria lor, nu în sensul tehnicist al stocării, ci în cel al ocurențelor ce se repetă, aducând totodată, cum zicea Kierkegaard, noul. Aici este de altfel subtila dimensiune a repetiției creatoare, dincolo de orice automatism (de care până la urmă suferim cu toții, căci acesta este la nivel pulsional).

Nu știu ce am reușit, poate e totuși prea devreme să o spun, poate nu eu ar trebui să mă pronunț asupra (in)actualității a ceea ce am scris sau asupra prospețimii ideilor mele ce se revizuiesc uneori drastic – sunt, o spun din nou, un work in progress, marcat de amănunte și mici revelații. Prefer să-mi păstrez totuși smerenia față de mine însumi și să mă raportez inclusiv la multele eșecuri sau defecte care sigur că au rolul lor, nu doar tehnic, în această progresie. Însă da, toate aceste mi se par firești și nu forțez niciodată o ipoteză sau un text mai mult decât este cazul. Pe de altă parte, nici nu vreau să le păstrez într-un panteon, căci, încă o dată, nici memoria lor, nici puterea de a se așeza sau reașeza în viitor cine știe unde sau la cine, nu depinde de noi. Ne întoarcem, iată, pe alte cale, la sticluțele lăsată în mare… prin poemele care suntem.

 

   Șase: Melancolia, intensitățile, introspecțiile și acceptările trăirilor ei presupune a hălădui, a privi, a asculta împreună cu tot efortul de a înțelege și interpreta fiecare semn pe care lumea îl lasă pentru a fi la rândul ei descoperită și a-i fi înțelese situațiile în care este pusă de fiecare dintre noi, de fiecare acțiune a noastră care necesită acele disponibilități de a fi tot timpul atent, de a  avea întotdeauna ochii deschiși și posibilități de a le muta pe toate în cuvinte, în acelea care se impun și reușesc să spună despre toate aceste simțuri și simțiri covârșitoare. Cât din toate aceste intense stări de fapt ale fiecărei zile reușești să le păstrezi și să le duci la capăt, în forma care îți convine pentru a le (de)scrie, pentru a le păstra și arăta în fiecare poveste a lor, poveste/scriere/analiză despre ele și toate aceste mișcări ale lor în țesătura lumii?

   Flaviu Câmpean: Eu nu sunt melancolic, iar melancolia este totuși o maladie, oricum am lua-o și chiar dacă este foarte des însoțită de geniu. Cum afirmam mai sus, ea implică un soi de luciditate vizavi de lipsă, de castrare, și totodată o hipersensibilitate în ceea ce privește condiția existențială a omului, marcat de o solitudine originară în lume și de ceea ce Freud numea narcisism primar. Sigur că putem vorbi la limită, o repet, despre o „melancolie” prin care toți trecem, originară, care ar preceda cumva limbajul, dar nu putem decât specula, căci o asemenea experiență ar fi prin excelență intransmisibilă, imposibil de articulat în limbaj. Or, în afara limbajului cu limbajul nu putem ieși, căci tot ce ne înconjoară este lanț semnificant. În ceea ce mă privește, încerc să găsesc acele fenomene care pot indica unele urme ale Realului imposibil de articulat prin natura sa. Acestea nu pot veni decât pe filiera simptomelor, adică a ceea ce pacientul/ analizantul suferă, pătimește și elaborează mai apoi în limbaj. Rămânem în această privință destul de clasici ca psihanaliști… Cum elaborez eu însumi toate acestea cred că nici nu aș prea ști să spun, fiindcă nu există un rețetar tehnic sau secrete profesionale în acest sens.

   Cred că foarte important în decantarea scriiturii, mai ales în acest chiasm pe care încerc de mult să-l susțin dintre psihanaliză și o anumită filosofie a subiectului (Kierkegaard, Heidegger ș.a.m.d.), este și ce omitem, de aceea nu strică să revenim asupra textelor, a ipotezelor și a aranjării lor. Un jurnal de „nimicuri” cred că este cea mai eficientă idee. Kierkegaard obișnuia să revină asupra conspectelor, să marcheze cu NB unele fragmente, legându-le de altele, un fel de post-it la post-it și tot așa, obositor și potențial infinit. Desigur că geniul îi conferea o capacitate de sinteză formidabilă, dar putem încerca și noi să creăm o asemenea dezordine personală organizată. Eu nu știu când voi folosi o anumită idee sau când pot dezvolta ceva ce nu este momentul să aprofundez acum, nu-i așa? De asemenea, nu cred că putem fixa capete (sau „puncte de capiton”, cum le numim noi, psihanaliștii) a priori, în pofida a ceea ce discursul universitar cere la o teză sau la un proiect. Măcar prin aceste notițe ce merită reținute, nimic nu este neapărat „căpătuit”. Ceea ce nu înseamnă că unele teme, în anumite contexte, nu se pot epuiza firesc sau nu pot fi lăsate deoparte. Oricum ar fi, a păstra înseamnă a marca, a pierde și a regăsi, iar experiența este de fiecare dată unică. Una este o idee trăită, cu totul altceva articularea, scrijelirea ei – ca să fiu plastic. Apoi, de fiecare dată este altfel și în interiorul scriiturii, însă este limpede pentru mine că ce se păstrează se alege pe parcurs, fără obiective rigide și limitative, fixate ca într-o evaluare tehnic-școlărească.

   Interesant este că atât intelectul, cât și celelalte facultăți se adaptează totuși și cererii, lăsând loc pentru dorința personală. Eu mă surprind uneori fiind mult mai concis decât mă știam de dinainte. Să fie doar adaptabilitate biologică? Nu aș zice, deoarece totul trece prin psihic, prin Inconștient și prin încercarea punerii în travaliu a unei dorințe. Bineînțeles că nu este neapărat o plăcere să scriu despre Kierkegaard, Lacan sau cinematografia japoneză, ba uneori poate fi o corvoadă pentru corp și psihic, însă mi-o doresc, iar dorința, ne avertizează Freud, este indestructibilă, indiferent de numărul de caractere cerute, ca să ne amuzăm puțin. Joc subtil, chestiune de vocație și de angajare personală, cert este că doar așa se poate păstra ceva din unicitatea unei experiențe vaste, marcate de idiosincrazie, între clinica cea vie și filosofia așa-zis moartă, rupturi, rezonanțe mai puternice sau mai slabe și începuturi de idei noi. De aceea nici nu se poate absolutiza dorința, nici nu are cum să se fixeze asupra vreunui obiect, pentru că se aleargă încontinuu pe sine, e precum Ahile care încearcă să depășească broasca țestoasă în pofida imposibilității logice de a o face.

 

   Șapte: Ai scris în Identitatea melancolică la Søren Kierkegaard: „… Putem spune că melancolicul e astfel capabil să (re)scrie absența ca identitate în răspăr față de negativismul său discursiv, conform unei ciudate dialectici ce reia dimensiunea autopatică a melancoliei kierkegaardiene, însă cu plusul creației, al noului ce vine să se suprapună peste orice automatism homeopatic prin sublimare; survenirea prin sublimare a noului fiind de altfel în registru freudian un fel de domolire a Supraeului crud…”. Simt că sunt puse aici mult din toate aceste realități prin ale căror evenimente se mișcă istoriile mici sau mari ale persoanei, ale personajului și ale autorului lor iar toate au loc întotdeauna în imediatele noastre vecinătăți, la îndemâna simțurilor și lecturilor noastre. De unde această putere de a merge și de a te pune, de a te așeza în peisajul interiorizat, intensificat și continuu amplificat de înfrigurarea din stările introspecției, ale căutării și contemplării acestor lumi, ale adâncimilor din cuprinderea lor și a miezului încăput și rămas mai departe în corpul istoriilor lor?      

   Flaviu Câmpean: Din nou nu prea știu ce să răspund, deși mă făleam deja în gând cu o încheiere mai… monumentală. Bravo totuși că lași întrebările să fie sâcâitoare, să interogheze efectiv. Evident că miza mea este să vorbesc despre experiențe trăite la firul ierbii al psihicului (nu la cel al politicului, atenție!). Mă încântă faptul că găsești la mine atâtea „realități” pulsatile. Probabil experiența analizei personale durabile ajută la așa ceva, apoi desigur, dorința, despre care am vorbit deja destul, și, în fine, o anumită privire de la ansamblu la parte, ce se poate extinde și restrânge. Putem face, dacă îmi permiți, o analogie cu sinecdoca și litota, fără a postula vreo simetrie. Este similar inclusiv cu yin și yang, unde orice element conține o doză mică din contrariul său și invers. Or, privirea aceasta cumva miraculoasă de care vorbesc poate să țină de talent dar și de noi descoperiri care îi alimentează ochiul interior. Este implicată aici și o anumită fugă a ideilor, dar fără versantul maniacal pe care îl întâlnim în unele patologii. Nu este deloc ușor să capturezi ideile și să nu le sufoci întinzându-le sau restrângându-le, sau să nu te pierzi printre ele – ceea ce, sincer, ni se întâmplă uneori tuturor. O spui de altfel mult mai frumos decât mine, e vorba de a te situa ca autor în acest peisaj, a-ți marca niște poziții și o prezență – Seinsverständnis, spunea Heidegger, o „înțelegere a Ființei” care nu este nici un a priori, nici ceva conceptual sau social determinat. Puțini pot accepta însă posibilitatea unei asemenea situări sau dispoziții și a unei priviri ce te situează, iar pentru alții, geniali dar hipersensibili, ea este insuportabilă existențial, căci ființa este lanț de semnificanți, limbaj care nu va fi niciodată continuu sau compact, iar hăurile și prăpăstiile nu pot fi decât amenințătoare. Însă, cum nu există căi care să nu fie înguste – de unde vine și etimologia angoasei, și periculoase, nici istoriile mici și nici cele mari nu au cum să ne protejeze, doar să ne ofere sensuri și capacitatea de a asimila ce este în afara acestora. Nu avem de-a face cu altceva decât cu un peisaj suprarealist, care ne amenință și ne atrage și unde fascinația privirii ne servește drept ghid pentru situarea interioară pe care o menționezi; cred că ea este uneori foarte aproape, mult mai la îndemână, din nou te parafrazez, decât ne poate arăta rațiunea singură.

   Mulțumesc mult pentru oportunitate și sper să fie un început viu de schimburi, între noi, între cititori și să se păstreze „corespondența”!