INTERVIUL DE OCTOMBRIE – Gabriel ENACHE – Față în față…

Cu Michaela Platon…

 

Șapte întrebări despre și împreună cu acele cuvinte care „scriu” și construiesc imaginea, poveștile și fiecare dintre „mișcările” lor

 

Unu: Într-o improvizație muzicală dintr-un solo de jazz se poate simți la propriu fiorul zgomotos al libertății, al puterii ființei de a-și găsi astfel posibilități și căi de evadare, și cred că aceste simțiri se pot transfera cu ușurință și în imaginile care însoțesc povestea spusă  de un film. Câtă libertate credeți că poate să încapă în acele imagini, în acelea pe care ni le face vizibile, ni le arată și le propune firilor noastre un film?

 

Michaela Platon:…ca în orice lucru făcut cu și din iubire… sky is the limit! Cel mai important (și nu doar în film, în orice altceva) este mesajul, ceea ce creatorul vrea să transmită și să ajungă la mintea, inima și sufletul celui căruia i se adresează publicul. În lipsa lui totul devine o formă fara fond care se autodesființeaza. Eu spun poveștile din spatele imaginilor, devoalez amănunte care nu sunt la vedere și întregesc cumva sfera a ceea ce reprezintă un film. E ca în medicina holistică – privesc filmele global și îndată ce le aflu dedesubturile – percepția aceasta completează „mozaicul” filmic. Și pentru că dincolo de demersul în sine (care este unul laborios), rezultatul vine cu bucurii nebănuite – vreau sa împart asta cu cât mai mulți iubitori ai cinema-ului.  

 

Doi: Sunteți de ceva timp continuatoarea neobosită a poveștii care întregește un film, sunteți păstrătoarea și cea care divulgă acele relics necesare refacerii realității din care povestea s-a desprins și s-a mutat mai departe în stările (i)realității pe care le face cunoscute și pe care le aprofundează filmul. Este firesc acest efort de salvare, de păstrare a acestor fragmente necesare întregirii, extinderii domeniului luptei și continuării astfel a unei noi și inedite vizionări?

 

Michaela Platon: Pentru mine este firesc, deoarece cu cât știi mai multe lucruri despre ceva – acel ceva (film, carte…) îți devine mai accesibil, mai apropiat, îi poți integra mesajul într-un mod fluid, iar odată devenit al tău – îl poți plimba prin toate grădinile ființei tale, bucurându-te. Când devii conștient de munca, obstacolele, întâmplările de tot felul, tribulațiile, schimbările si efortul facerii unui film – povestea lui capătă noi dimensiuni și uneori chiar vezi diferit personajele, plotul, legăturile a ceea ce e pe ecran cu întâmplări pe care le-ai experimentat tu însuți. Devii cumva parte din poveste chiar tu. Asta, evident, păstrând distincția clară între realitate și ficțiune! Altminteri, filmele despre apocalipse, cataclisme, istorii si personaje terifiante ne-ar îngrozi definitiv!

 

Trei: Filmul permite privitorului, spectatorului său multe și diversificate apropieri și înțelegeri, dar și multe închideri sau criptări lăsând pentru totdeauna porți deschise pentru adăugări sau simplificări necesare ale lor. Cât de privilegiată credeți că sunteți simțind și reușind să valorificați multe dintre aceste desprinderi de realitate și lăsându-vă purtată de ușurința înțelegerii și asumării lor?

 

Michaela Platon: Am doar privilegiul cercetătorului, al celui care explorează și revelează. Magia însă e în film – e filmul însuși uneori – așa că transfer acest beneficiu ascultătorilor Cine-Fascinației, pe care îi provoc să descopere și din această perspectivă filme alese cu grijă.  Cred că nu e un prerogativ, ci mai degrabă un avantaj pe care îl transfer ascultătorilor mei, cu care sunt într-un parteneriat al dragostei pentru cinema.

 

Patru: Filmul este construit în jurul unui scenariu, scenariul vine dintr-o poveste și mai departe ele sunt continuu și mereu completate cu celelalte elemente necesare creșterii lui: cu actorii care interpretează, cu muzica ce înscrie tot acest tot în acest sclipitor univers al comunicării, al mișcării, al ascultării, al contemplării și al tuturor lecturilor îngăduite de ele. Unde și cât de departe credeți că se pot duce și păstra toate acestea?

 

Michaela Platon: Mai întâi este ideea, care expandează în scenariu. Când acesta este creionat îndeajuns sau terminat, se adaugă straturile celelalte: fiecare rol își găsește interpretul, fiecare personaj costumele, fiecare scenă cadrul și fiecare emoție muzica potrivită. E vorba de un sincretism, de o juxtapunere și o amalgamare în același timp, care ajung să fie creația finită. Și cum totul ține de inspirație, imaginație si gândire creativă, cred că nu există limite. Un creator de geniu va găsi întotdeauna ceva care nu a fost spus încă, ori un fel în care acel ceva să fie dezvăluit privitorului. Dar talentul este una, iar geniul este cu totul altceva. Unicitatea este apanajul genialității. Oameni talentați (cineaști sau creatori din diverse alte domenii) sunt mulți, geniile însă se nasc destul de rar. 

 

Cinci: În corpul unui film își fac loc destule tăceri (și parcă niciodată nu sunt destule…), atâtea câte se pot așeza într-o lume și în fiecare dintre împrejurimile ei. Credeți că lumea s-ar putea vreodată exprima mai bine decât o face în film, adică fără ajutorul imaginii care îi însoțește astfel oricare gest al expunerii?

 

Michaela Platon: Dacă ne referim la „tăcerile vorbitoare” ale cinemaului – clar, sunt fără egal. Chiar în absența comunicării verbale ne rămâne atmosfera pe care o creează cadrul, muzica, povestea care a crescut pe ecran și mesajul. Și da, cred că filmul, alături de teatru, fiind receptacole ale acestora au șansa de a putea fi considerate  forme superioare de exprimare artistică. Nu aș absolutiza, dar mijloacele actuale ale filmului au ridicat ștacheta comunicării într-un mod în care pare sa fie de neegalat. Teatrul însa păstrează emoția partajată în același habitaclu, răsuflarea la unison a sălii cu actorii și irepetabilitatea actului creator, unic la fiecare reprezentație. Filmul însă poate fi polisat îndelung până la forma finită, care însă apoi nu mai poate fi modificată. Da, este o temă foarte ofertantă de dezbatere întrebarea ta…

 

Șase: Se pare că de ceva timp trăiți, vă mișcați într-un film al cărui generic de final nu se întrevede, iar această mutare pe care (ne-)o faceți cunoscută în Cinefascinație, această mutare în acest luminiș artistic vă încarcă cu necesarele exuberanțele care îl prind și îl păstrează și pe ascultător în povestea care se derulează prin/pe undele radioului amplificând mult și până departe povestea ascultată, auzită. Mai sunt păstrate șanse în firea dumneavoastră care ar mai putea încuraja ieșirea din aceste lumi, părăsirea teritoriului propice lor?

 

Michaela Platon: Sunt într-adevăr pasionată de cinema și radio, iar Cine-Fascinația este acest spațiu sonor în care pot să vorbesc ascultătorilor despre filme antologice cu poveştile lor fascinante, cu muzica, actorii, regizorii lor şi cu istoriile care le-au înconjurat – ale epocii sau ale felului în care au ieşit în lume, dar și despre sincronicităţi şi soarta unora dintre aceste creații memorabile. Arealul acesta este imens și nu știu dacă o viață ar fi suficientă pentru a-l explora îndeajuns. Dar este cu atât mai incitantă provocarea de a o face, cu cât trebuie să împac demersul cu celelalte „iubiri” ale mele, scrisul și designul de bijuterie. Căci pasiunile vin din nevoia noastră de a ne întregi. Faci o meserie pe care o iubeşti, dar rămâne undeva o aripă a ta care vrea şi poate să zboare, așa că trebuie sa îi dai această libertate și să te bucuri atunci când vezi în ceilalți un reverb care te motivează să mergi mai departe. Orice aș face însă, trebuie să se schimbe la un moment dat, căci ciclic simt nevoia să mă reinventez și să modific ceva. Așa se întâmplă și cu acest format radiofonic unic, Cine-Fascinația, pe care l-am upgradat deja ca formulă de abordare de câteva ori de la debut, și am încă idei despre cum să evolueze, în așa fel încât emisiunea să își păstreze prospețimea, dar și publicul. 

 

Șapte: Mai departe de film, de imagine, de imaginile lui și oarecum în completarea lui este privirea și desfășurările ei, sunt aceste pătrunderi și atingeri ale unui interior care se schimbă și se adaptează mereu stărilor celui/celei care vine, așteaptă și zăbovește aici. Rămân undeva urmele pătrunderii noastre, ale trecerii noastre prin aceste secvențe mai mult sau mai puțin disponibilizate pentru fiecare dintre noi? 

 

Michaela Platon:  Evident că cinemaul are o capacitate inegalabilă de a ne atinge sufletul și de a lăsa urme.  Ne pasionează și ne înflăcărează imaginația cu poveștile lui minunate care ne urmăresc recurent. Ajungem să ne îndrăgostim de actori, să le căutăm filmele, de regizori – cărora vrem să le vedem toate creațiile, de compozitorii coloanelor sonore pe care dorim să le reascultăm, ca să retrăim la auzul lor emoțiile… Căci dacă ai această disponibilitate, te descoperi îndrăgostit în corpore, de fenomenul cinema, de lecturile cinematografice, de magia ecranului și ajungi să fii „dependent” în cel mai minunat mod posibil de poveştile lor speciale, care fie au o încărcătură emoţională aparte, fie ne provoacă, fie ne dăruiesc lumi noi care ne aduc în vieţi fabulosul, în care re-creează povestea, acordă şanse şi ne reamintesc un postulat universal: iubirea este totul. Așa că, DA!