Gabriel Enache: Dragă Bogdan, cred că ești poetul care și-a dorit și a vrut să rămână (cu)prins într-un fel personalizat și intimizat de contemplare a lumii și ale mișcărilor ei, de conservare a lor în firea ta primitoare și dornică să își adauge senzațiile ei, iar mai departe, în urma acestor adulmecări, a privirii și asumării calme ale lumii, ale poveștilor și întâmplărilor ei să ne propui acest mod al tău covârșitor și invaziv de a (ne) scrie despre ele, de a ne așeza și pe noi în aceste cuvinte, în cuvintele aduse și rămase ca martore în poezia ta. Ai avut la îndemână și ai cultivat semințele bune ale tăcerii, ale cuvintelor care inculcă și impun un fel de liniște și în continuare lectura lor, lectură care își mută firesc cititorul în această contemplare invazivă pe care o (tot) construiești. Te-ai putea vedea altfel, te-ai putea citi, privi și înțelege folosind alte moduri de lectură ale vieții, ale poeziei și ale invaziilor ei?
Bogdan O. Popescu: Dragul meu Gabriel, mai întâi îți mulțumesc pentru atenția ta aparte și pentru cuvintele frumoase, cu înțelegeri și îmbrățișări pe alocuri. Pentru mine a scrie astfel poezie înseamnă a face ceva frumos și neașteptat, a mă descoperi pe mine și a descoperi lumea. Eu nu inventez nimic, scriu doar despre lucruri pe care eu astfel le simt, care în același timp mă dor cumplit și mă fac fericit. Cred că aș putea folosi și alte moduri de lectură ale vieții, ale poeziei, dar cu ce scop? Timp nu este mult în față și atunci aleg drumul cel mai drept, cel mai expresiv, atâta tot.
Gabriel Enache: Poemele tale sunt definiții extinse și amplificate mult ale dragostei, ale iubirii și ale modurilor de a (le) spune, de a (le) așeza în cât mai multe dintre neliniștile și tulburările lor care te adăpostesc, care te păstrează în fragmente așezate la rândul lor în aceste spații vaste, înalte, bine alese pentru a (le) umple cu ecouri, dar și pentru a le asigura vizibilitatea, apropierea, înțelegerea. Cum vezi acum aceste scene poetice pe care le-ai construit cu tot cu decorurile lor, scene din care timpul și trăirile momentelor lui nu a plecat, în care prezentul se simte, se citește, se trăiește continuu, permanent și se lasă înțeles atât de clar, de calm și de confortabil?
Bogdan O. Popescu: Țin la toate cărțile mele, de altfel m-am hotărât să reeditez anul acesta primul meu volum de versuri – “La revedere prințesă” (Editura Vinea, 1995), la 30 de ani de la apariție, vechea ediție nemaiexistând fizic pe niciunde, nici măcar în anticariate. Însă lumea mea a evoluat de-a lungul timpului și cumva a ajuns la profunzimea întrevăzută de abia în trilogia poeziei temelor mari – “Cartea dragostei” (Editura Humanitas, 2014), “Cartea războiului” (Editura Vellant, 2022) “Cartea despărțirii”, pe care am terminat-o ca număr de poeme dar trebuie să o asamblez (ceea ce nu e deloc simplu). Un tip nou, cred eu, de relatare căreia i-am dat viață în trilogie este poemul cinematic, așa i-am spus, pentru că sunt acțiuni care pot fi văzute prin versuri ca un film și m-am bucurat pentru această tehnică întrucât astăzi suntem dominați de vizual și poezia este în competiție cu artele vizuale, cu cinematografia, riscând să piardă teren. Alt lucru comun spațiilor mele este o anume raportare personală la ceea ce se întâmplă – regretatul Traian T. Coșovei îmi spunea: “Bătrâne, ce îmi place la tine este că te sinucizi în fiecare poem”.
Gabriel Enache: Ești poet și îți construiești lumea cu mișcările ei fără să mai cauți sau să alegi rețete ale facerii, propunându-ne și atașându-ne de acest stil personal, delicat de a o (re)face care se bazează și care se așază foarte mult pe forme intensificate subtil în poemele tale ale trăirii și pe lectura ei empatică, indusă și intensă a ceea ce tu ne arăți mai departe. Cât crezi că mai poate fi făcută cunoscută și scrisă această metodă de interpretare a lumii pe care ne-o propui, această stare prelungită de explicare împreună cu discursul poetic care conține și amplifică dens stările lui?
Bogdan O. Popescu: Cred că lectura este foarte importantă. Eu am dezvoltat modul în care recit poezie plecând de la modul în care citea și vorbea tatăl meu, care avea atât dicție impecabilă cât și retorică relevantă. El a murit când aveam 15 ani. Apoi m-a modulat modul în care recitau Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Traian T. Coșovei. Probabil că și alții, dar în primul rând cei pomeniți. Cuvintele și rostirea lor merg mână în mână, se întrepătrund, precum trupul cu sufletul. Cât se mai poate continua? Nu știu, cât am zile și stare poetică. Aș vrea după ce public “Cartea despărțirii” să duc la bun sfârșit romanul pe care l-am început, “Vera”, unde să dezvolt altfel lumea mea, cu alte geografii și istorii.
Gabriel Enache: Ai fost mereu aproape, în cele mai calde vecinătăți, de scena (in)vizibilă a lumii și tot (foarte) aproape de aceea vizibilă a poeziei, a poeziei care se întâmplă tot timpul în spațiul făcut vizibil și credibil de coerența, de intensitatea privirilor, a trăirilor și simțurilor tale disponibilizate pentru a le putea cuprinde, pentru a le putea ancora și adăuga intimităților tale. Unde te situezi, ce loc ți-ar plăcea să alegi, dacă s-ar putea, pentru a te bucura de acest REM neobosit al visării ale cărui imagini și mișcări ale lor le muți, tot neobosit, în alcătuirile (noi) ale vieții pe care o (de)scrii și o (re)definești în cuvinte?
Bogdan O. Popescu: Mi-ar plăcea să mă situez în corabia mare a poeziei mișcătoare, care poate aduce freamăt sau nostalgie în oricine, care poate nu este condusă de Odiseu însuși dar care îi are la vâsle pe Jack Kerouac, Allen Ginsberg, William S. Boroughs, Bob Dylan, Charles Bukowski pe o parte iar pe partea cealaltă pe Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru, mulți alții… marinari destoinici, ce să mai. Acolo aș vrea să mă pot situa. Mi-ar plăcea să aleg pupa, să văd cum se readună valuri pe urma corabiei, în murmurul ademenitor al sirenelor…
Gabriel Enache: Rămâi și stai pe locul de spectator (privilegiat) mereu cu ochii larg deschiși, fiind un atent privitor al efectelor poeziei în și pe scenele lumii, ale vieții și poți să observi iar mai departe să simți mișcările aduse în lume de cuvintele mai noi sau mai vechi ale ei asupra celorlați participanți apropiindu-te cât poți de mult (și) de cuvintele lor. Crezi că se poate vorbi, că ne putem aștepta la un fel de posibilă ascundere a poeziei în decorurile realității, crezi că se poate ea distanța de aceste stări poate obositoare ale privirii, ale apropierii, ale lecturii și ale înțelegerii?
Bogdan O. Popescu: Am mai spus-o și au spus-o, în diferite forme, și alții – formal poezia este o modalitate a literaturii, a genului liric, ținând de cuvinte – eu cred că este mult mai mult. Astrele pe cer au poezie, biologia are multă poezie, am și scris un poem de biologie celulară, modul în care interacționează animalele are poezie. Adică frumos, nou, seducător, neașteptat, și crud uneori. Cuvintele sunt un instrument, pe care îl învățăm, îl perfecționăm, dezvoltăm tehnici pentru a ajunge la esența poeziei. Eu nu fac decât să percep spectacolul universal și să redau, după puterile mele, cuvinte comprehensive în ordine.
Gabriel Enache: Rămâi așa cum cred eu: poetul poemului covârșitor, ești acel fel de poet care își asumă, amplifică și își alimentează continuu fiecare dintre înfățișările pe care (și) le-a făcut cunoscute lumii odată cu cuvintele poeziei lui fiind și poetul care s-a lăsat întotdeauna înfășurat firesc în stările propice atingerilor și ale invaziilor lor. Vrei să păstrezi, să porți firesc stările acestor calamități poetice sau vei căuta metode de a le muta în spații ale tăcerii, ale conservării lor într-o posibilă și uneori necesară viață de aruncat, ori ești pregătit să le (men)ții mai departe în aceste cele mai strălucitoare lumini și în spațiile pe care le construiești, le descoperi, le aduci și le păstrezi mereu în cuvinte?
Bogdan O. Popescu: Mulțumesc frumos, mă regăsesc în modul în care mă identifici, rămân cât mai pot. Nu știu ce voi face. În arta mea nu am avut niciodată planuri pe termen lung. Viața m-a dus, mă duce mereu în necunoscut, eu rămân autentic, atâta tot. Adică scriu despre ce văd, ce simt, ce înțeleg că se întâmplă, despre cât de mult mă apasă pe umeri greutatea uriașei atmosfere terestre și umane. Cu alte cuvinte, scap și eu pe unde pot, pe unde găsesc o ușă, o fereastră de cuvinte aranjate cu dragoste și suferință. Poate va fi în continuare despre calamitate și tsunami, poate voi emigra în tăceri vibrând în cuvinte puține dar voi regiza același spectacol, pe care am libertatea să îl organizez în acte și momente.
Gabriel Enache: Ai scris așa: …adesea mi-am privit inima scoțând fum pe grătarul zilelor fără sens/ am simțit cărbunii încinși mușcând din tălpile mele care pășesc ușor/ să nu deranjeze pe nimeni/ căpșunile speranțelor mele, culese cu grijă/ au fost trecute fără milă printr-o mașină de tocat.// eroul meu alchimist, iluzionist, spiritist/ recompune-mă în întregul vieții tale,/ adună-mă în căușul palmelor tale.… Până unde, cât de departe ai (mai) merge ca să înțelegi, să vezi, să asculți, să simți și să scrii despre fiecare dintre aceste întâmplări, întâlniri, absențe, îndepărtări, întârzieri, melancolii și îndrăgostiri?
Bogdan O. Popescu: Aș merge în cuvinte până la Capul Bunei Speranțe, dragul meu Gabriel. Cu iluzia că atunci când voi reuși, în fine, să ajung, o bună speranță mă va mai aștepta și mă va recunoaște.
28 septembrie 2025, Göteborg, Suedia
Facebook
WhatsApp
TikTok
