Despre căldură, despre modurile ei de așezare în cuvinte, în cuvintele poeziei care coboară firesc în toate modurile de scriere și în toate aceste așteptări ale lor
Diana,
Unu: Ai o deosebită desfășurare de empatie și de exuberanță în fiecare apariție a ta, în aproape oricare mod în care te lași dominată de vizibilitate și nu lași să transpară nicio fragilitate, nicio nesiguranță sau vreo urmă de neîncredere în aceste capacități senzoriale ale tale. Crezi în puterea empatiei de a se colora oarecum strident, de a se așeza astfel în zonele cât mai vizibile ale scrisului tău?
Diana Iepure: Dragă Gabriel, e doar o iluzie. Nu neg că, odată cu trecerea anilor, am mai multă încredere în mine și în ceea ce îmi propun să fac, iar asta datorită oamenilor care m-au susținut și mi-au confirmat că sunt pe drumul cel bun. M-am schimbat foarte puțin, neîncrederea și nesiguranța au căsuța lor, bine îngrijită, spațioasă și confortabilă, în capul meu. Pe de altă parte, o minimă doză de îndoială nu strică nimănui, ea poate fi și constructivă, doar să nu depășească granița, să nu tragă mai greu la cântar decât încrederea. În rest, eu sunt cum sunt și așa defilez, acolo unde am norocul să fiu invitată. În ceea ce privește empatia, empatizezi, de regulă, cu zone (nu doar literare) care îți sunt familiare, iar stările pe care ți le declanșează, brusc, un poem, o carte, un film țin de construcția ta interioară, de ceea ce ai avut norocul sau nenorocul să trăiești. Dacă e să vorbim despre poezie, cu cât e mai bună, cu atât mai multă lume ar putea empatiza cu ea.
Doi: Scrii și spui foarte mult(e) despre tine, despre fiecare alcătuire pe care reușești să o identifici, iar în continuare croșetezi povești disponibile să se așeze în desenul îngăduit de poezie, în suprafața disponibilizată de această epidermă transformată de tine în etamina pregătită să îi țină cusătura. Te-ai gândit la desfășurări mai ample (să zicem), la mutarea scrisului tău în formele și întinderile prozei, la punerea tuturor acestor creșteri ale poemelor tale în povestiri, într-un roman?
Diana Iepure: Păi, așa e, scriem despre noi mereu. Cât despre croșetat, nu știu ce să zic. Nu am avut niciodată răbdare, nici măcar n-am încercat. Am împletit o singură chestie în viață, pentru fetița mea, când era mică de tot. Și cu asta, basta. Sper că sunt mai bună la croșetare literară. M-am gândit și la povestiri, și la roman, dar nu am suficient timp pentru asta. Sper să ajung să îmi îndeplinesc și acest vis. Până acum, ce mi-am dorit s-a împlinit. Sunt optimistă.
Trei: Ești o scriitoare care trăiește în două limbi destul de distincte, dar cu multe împărtășiri comune care le îmbogățesc și care le înrudesc oarecum (cum se întâmplă cu toate limbile, de fapt…). Poți să faci cu ușurință necesarele distincții, separările lumilor care le asigură identitatea necesară spunerii despre tine, despre pașii tăi în lume și despre trăirile tale în hainele lor?
Diana Iepure: Bineînțeles, altfel, fără o identitate clară, fără o doză absolut necesară de autenticitate, nu ar ieși nimic demn de luat în seamă. În acest moment, trăiesc în limba română, dar, da, au existat și timpuri, niște zeci de ani, vreo treizeci, în care chiar am trăit în două limbi.
Patru: Poezia pe care o scrii are uneori înfățișări de matrioșka, are posibilitatea de a lăsa să iasă la vedere imagini din alte imagini, poveste din precedenta poveste și tot așa pe destul de multe suprafețe ale poemelor tale. Te împaci bine cu ele și te regăsești în aceste continue și permanente amplificări, cu și în aceste revărsări și afluențe pe care le găsesc și se disting în poezia ta?
Diana Iepure: Putem numi înfățișarea asta ,,de matrioșkă”, dar cred că orice text bun are proprietatea de a-ți oferi noi și noi povești, mai lungi, mai scurte, mai vesele sau mai triste, în tot cazul, diferite, povești care ies unele din altele, dacă cititorul e suficient de deschis, pregătit, implicat. Mă împac, da.
Cinci: Traduci literatură, faci acest switch al cuvintelor dintr-o limbă în alta, dintr-un limbaj în altul (în celălalt?!) chiar. Traducând și susținând aceste schimburi, aceste transmutări, plimbări etc., trădezi?
Diana Iepure: Nu, nicidecum, dimpotrivă. Traducerea înseamnă înțelegere, cunoaștere, empatie, deschidere, toleranță, prietenie. Nu te poți trăda pe tine, cunoscându-i mai bine pe alții. În orice caz, nu am tradus niciodată ceva ce ar fi presupus un compromis cu valorile și principiile mele. Dacă te referi la renumitul traduttore, traditore, m-am străduit și mă străduiesc, atunci când traduc, să fiu onestă și să-mi asum alegerile pe care le fac, după destule căutări și încercări. Mă bucur enorm de fiecare dată când găsesc o variantă care mi se pare ideală. Găsisem cândva, undeva, spusele lui Wolfgang Menzel, scriitor și poet german din secolul al XIX-lea, care afirma că traducerile sunt niște flori sub sticlă. Iar sticla aceea trebuie să fie transparentă. Să te bucuri de florile acelea, chiar dacă nu le poți atinge, mirosi.
Șase: Sunt multe imagini în poemele tale, imagini pe care le lași să plutească mult în alcătuirile spațiului care le prinde în atmosferele lui, pe care le uiți acolo și le lași într-o subtilă aquaplanare sugerată de anumite încercuiri și mișcări difuze, diafane, calde, iar concluzia ar fi că ești destul de prinsă și rămasă în aceste stări ale lumii pe care o parcurgi și în care te (tot) miști. Care este adevărata evadare în care te recunoști, în care te simți (mai) acasă. În cea a cuvintelor sau în aceasta a lumii care te înconjoară și pe care o traversezi?
Diana Iepure: Mi-ar fi plăcut să fiu operatoare de film. În tinerețe, dacă îmi plăcea imaginea într-un film, stăteam cu ochii pe ecran, la sfârșitul filmului, să găsesc numele operatorului. E adevărat, cu niște ani în urmă, nu prea existau femei în meseria asta, la cât de grele erau camerele de filmat, așa că m-am apucat de poezie, dar o scriu ca și cum aș fi operatoare de film. Din fericire, nu e necesar să evadez de niciunde. Lumea mea e una singură. Nu există un ,,acasă” separat de ceea ce sunt.
Șapte: Ai scris așa: … mi-e în continuare frică să pierd/ pentru că mereu am vrut să fiu ca toată lumea … Cât (mai) ești liliuța, cât mai crezi că, în rest, viața e frumoasă și până când crezi că o să mai îndrăznești să scrii despre toate acestea?
Diana Iepure: Nu mai sunt atât de naivă, nici atât de neajutorată. Cât privește predilecțiile mele literare, la care ajungeam atunci intuitiv, nu s-au schimbat, atâta doar că azi am repere concrete, stabile și de încredere. Nu știu cât voi mai scrie. Din fericire, aici nu e ca la tenis sau ca la săritura cu prăjina. Scrii cât îți e mintea întreagă. De fapt, unii scriu mai ales când o iau pe arătură. În rest, viața e frumoasă și nădăjduiesc că îmi va aduce încă multe bucurii.
Facebook
WhatsApp
TikTok
