Cuvinte și întrebări despre expresivitatea nelimitată încăpută în călătoriile niciodată încheiate ale căutării
Gabriel Enache: Cred, dragă Daniela, că ești (cu)prinsă într-o neașezare, într-o stare permanentă și continuă, enervantă poate, de neliniște simțită mai ales în locul în care ești sau prin care treci și te vezi, te observi. Așa (mi se) pare de la distanța aceasta (subiectivă) a cititorului. Unde sau care este locul în care crezi că ai putea să rămâi, să nu mai trăiești (în) această neașezare și să nu mai pleci?
Foto credit: Andreea Retinschi
Daniela Luca: Dragă Gabriel, mulțumiri pentru acest interviu-dialog, mă voi așterne în colțul meu de liniște, loc-de-suflet, adâncînalt, unde las foarte rar să ajungă un celălalt, dar din care pot asculta, pot observa, pot conține și susține întâmplările oamenilor în suferință care vin la cabinet, zi de zi, de peste un sfert de veac deja, cu amare dureri și devastatoare angoase, cu teribile afecțiuni și zbateri… un loc numai al meu, tainic, de liniște (despre care am și scris cu grijă într-un volum colectiv, Cele mai Înalte Uimiri, în 2022), în care sunt și din care pot scrie, pot picta, pot fotografia, pot modela sau care mă poartă în lumile reveriilor. Știi cum scria Iustin Panța în poemul său, „lucruri simple”: „Liniștea nu este deloc un lucru simplu”… De aceea poate, e(i)nervant (sic!), sau nu, pentru tine sau un altul, neașezarea vizibilă, precum cea a mării mereu în mișcare, ascunde invizibila, abia perceptibila liniștire și așezare din adâncuri, în care simțirea poate ajunge doar dacă cel ce (mă) privește, ce îmi este alături, aproape-departe, are și el, cu adevărat, un land interior de așezare, de liniștire. Aș spune, cu riscul de a fi perceput ca pretențios, că acest land adâncînalt este tainic, este atins de o anume sacralitate. Și de aceea este și greu să fie lăsat oricând, oricui, oricum, oriunde, vizibil. Și nici nu se poate vorbi sau scrie despre acesta la orice colț de stradă sau pe o terasă, sau când ești într-un eveniment social. Sau poate or fi oameni ce pot face asta mai cu ușurință, eu însă nu pot. Și îmi recunosc simplu această limită firească a ființei.
Gabriel Enache: Presupun că (îți) impui în ceea ce scrii un fel de distanță, o recuperare astfel a unor posibilități de a privi oarecum de la o distanță convenabilă și necesară întregul, întregul spațiu care îți (cu)prinde subiectul împreună cu gesturile și cu decorurile lui care întregesc acest tablou pe care tu îl contempli și pe care mai departe îl (de)scrii. Care este starea în/din care vrei și îți place să (ne) desfășori această contemplare odată și împreună cu intensitățile ei?
Daniela Luca: În felul meu de a fi, cel puțin de douăzeci de ani încoace, trăiesc și creez îndeajuns de firesc, curgător, fluid, într-o matcă deja creată prin experiențele anilor, felurite, delimitate și modelate natural, de aceea acest verb ales de tine, „(îți) impui”, îmi este, de foarte mulți ani deja, impropriu. Când scriu, când pictez, când fotografiez, când dansez, când lucrez interior-exterior cu mintea, sufletul și psihicul, sunt într-o mișcare vie, conturată și temperată de intermezzo-uri, în care orice impunere sau constrângere, sau rigiditate, se estompează, se dizolvă, devin un nonsens. Desigur că necesara bună distanță, fină, acordată cu acea experiență a dezvăluirii-învăluirii către alte priviri a acelui intim inner poetic space se creează printr-o anumită ritmicitate, intensitate, amploare și bună măsură, astfel ca tabloul pe care eu îl contemplu să poată fi de asemenea un loc de contemplare și pentru privitor, însă din perspectiva sa, din unicitatea ființei sale. Iar starea în care mă cufund atunci când transmit un fragment creat, oricare ar fi procesul creației, este mirarea, uimirea, cu intensitățile ei înalte, ce reverberează în întreaga ființă și ne face să descoperim noi sensuri și dimensiuni ale existenței și ale umanului. Sper că așa ajunge și la privitor, indiferent ce descriu în acel „tablou” și mai ales indiferent ce las ascuns în faldurile non-exprimării de sine. Cât timp voi trăi și voi putea exprima printr-un act creator (în sensul minor al cuvântului, nu cel major al marilor creatori de geniu) aceste uimiri, înseamnă că viața merită trăită, cu orice aduce și conține ea.
Gabriel Enache: Te folosești de imagini și te lași arătată în câteva oglinzi mai mereu dispuse la refracții extinse, amplificate firesc dinspre tine (în)spre lume, dinspre ceea ce poți să lași să se risipească în imagini calde, strălucitoare, încărcate de acea lumină în care îți place să te scalzi de câte ori te arunci în(spre) lume și în vizibilitatea îngăduită de ea. Prin câte straturi ale acestor lumini, străluciri și extincții ale lor te-ai putea lăsa să treci și să te faci în asemenea stări văzută?
Daniela Luca: În acest „domeniu al presimțirilor”, precum îl numea atât de acurat Naum, cum este domeniul poetic, oglindirile, reflectările ape în ape în ape, în felurite reflexii și straturi, mereu între cele vizibile – între-văzute – invizibile, este esența. Și pesemne că imaginile-născătoare-de-cuvânt, așa cum și cuvintele-născătoare-de-imagini îmi sunt dragi deopotrivă, din ele emerg noi și noi înțelesuri, fire de trăire luminiscente, ce țes cu migală ființarea și creația. Știi, știu bine că tu deja știi, lumina are și ea patimile ei… deoarece nu există doar lumina sacră, lumina caldă-tămăduitoare, lumina revatoare, lumina blând vitalizantă, lumina proaspătă și regenerantă…, mai există și lumina stridentă, lumina orbitoare, lumina întunecat-melancolică, lumina-bizar-stranie, lumina ascuțit-neliniștitoare, lumina-difuz-vag-amăgitoare…. Sunt atâtea lumini ce se ascund sau se desprind din Lumină, încât abia dacă le poate cuprinde de-a lungul unei vieți o ființă. Și totuși, sunt o Căutătoare, cum deja „m-ai citit” de Lumină, nu am niciun merit în asta, se pare că bunica mea, mama tatălui, m-a călăuzit astfel și mi-a încredințat taina… Dar se pare că și Marea mea (Marea Neagră, desigur) și orizontul ei larg deschis, miile de răsărituri trăite, contemplate, și infinitele jocuri de lumini de pe țărm, unde am crescut, m-au modelat astfel și m-au îndrumat mereu prin tot soiul de iridiscențe-oglindiri să văd altfel chipul oamenilor, poezia, lumea, viața, să caut în totum acele particule minuscule de inefabil.
Gabriel Enache: Ești legată (firesc) de tema paternității, una care revine recurent în textele tale psihanalitice și ai reușit să ne pui la îndemână un tratat, un text complex în care este (de)scris cam tot ce se poate despre subiect în momentul acesta. Cartea ta, Tatăl, este una de pe ale cărei suprafețe se alunecă ușor în fiecare dintre adâncimile analizei și ale interpretării propuse de tine celor care vor să se implice în acest fel de cunoaștere, de apropiere a fiecăruia de sinele său mai mult sau mai puțin îndepărtat. Cum crezi că ne putem așeza în(tre) aceste limite ale cunoașterii, ale călătoriei prin aceste teritorii ale devenirii noastre pe această linie a paternității explicată de tine?
Daniela Luca: Îndrăznesc, și te rog să accepți firesc îndeosebi pentru cititorii dialogului nostru, să ajustez afirmația ta despre revenirea recurentă a temei paternității în scrierile mele psihanalitice, fiindcă sunt mici inadvertențe aici. Paternitatea este, în ce mă privește ca psy, o temă de cercetare în psihanaliză începută în 1998, continuată în linia studiilor mele clinico-teoretice masterale și doctorale în psihanaliză la Universitatea Paris VII (2000-2006), atunci a fost perioada în care am scris mai mult (recurent) despre această temă, deși în acei ani am abordat și multe alte teme. Dar în acești ultimi deja 27 de ani de când scriu lucrări, articole, eseuri, cronici, texte pentru reviste, volume, conferințe, congrese etc., am abordat felurite subiecte „extra-paternitate”, felurite aspecte din clinica psihanalitică, din teoria psihanalitică contemporană, dar și din matca în care psihanaliza, literatura, teatrul, pictura, arta, creația se întâlnesc. Mărturie stau revistele de specialitate în care am publicat constant, precum și volumele deja apărute (Cuvinte în negativ, Estetica Inconștientului, Rușinea – coautor, dar și cel despre suferință, ce urmează să apară, sper, anul viitor). Pater a revenit ca temă după august 2023, ca un act cultural in memoriam tatălui meu, dar și ca un act de dreptate făcut tezei mele de doctorat (scrisă direct în franceză), care rămăsese suspendată. Dar dacă cineva ar privi în acești 27 de ani ce suită de teme/subiecte am abordat în scrierile mele (și sunt numeroase articole deja publicate în țară și în alte țări sau prezentate la conferințe) ar fi uimit să descopere că tema paternității și Tatăl apar concret doar în 1998, în 2016 și în 2024-2025. Revenind acum și la întrebarea ta, am convingerea interioară fermă că fiecare dintre noi (fiică sau fiu, femeie sau bărbat, mamă sau tată) are o datorie de viață față de sine însăși/însuși și față de arborele său de viață, (psiho)genealogic, să-și re-istoricizeze și reintegreze existența, și pe linie maternă, dar îndeosebi pe lina paternă, pe filiația sa paternă proprie, pe dimensiunea inter- și transgenerațională, ce a moștenit și ce urmează să transmită mai departe fiicelor/fiilor săi. Pater este mai presus de toate o dimensiune a civilizației, a socialului, a culturii, a transmiterii.
Gabriel Enache: Ai un fel (in)exact de a te apropia cu privirea de spațiul care te înconjoară, care te completează și care te însoțește în călătoriile fiecărei zile iar în continuarea acestei metode de a te așeza în lume, de a te propune oricărui mod de apropiere de ceea ce te înconjoară și te completează intenționat sau nu. Sunt fascinația și contemplarea părți ale firii tale, sunt ele completările care îți susțin și îți alimentează stările bune ale înțelegerii, ale interpretării, ale descrierii lumii și ale încăperilor ei?
Daniela Luca: Mă bucură că ai surprins această (in)exactitate a privirii mele asupra spațiilor și lumilor dinafară-dinăuntru, prin călătoriile mele îndelungi și felurite, dar și prin locurile în care mă aștern întru contemplare și reverie. Este ceva ce mă definește aici și rar sunt aceia care văd aceste tușe caracteristice ale firii mele care s-au creat astfel de-a lungul vieții. Fiindcă eu cred că am avut această natură de a fi entre-deux tocmai născută fiind între-ape, la propriu (între mare și lac am crescut încă din primii mei ani și de-a lungul adolescenței), între lumea orașului și lumea mării, între zenit și pământ și ape, între căsuța-și-grădina bunicii și apartamentul părintesc pe care le despărțeau doar lacul și câteva străduțe, între orașe, chiar între țări, ulterior, în anii mei adulți… Acest entre-deux este specific și psihanalizei, profesia-mea-pasiune, pe care am descoperit-o în adolescență prin lecturi, și căreia m-am dedicat de 30 de ani, dar și creației psihice, creației artistice, creației culturale. Cred că toate acestea mă completează în devenire, sunt o ființă mereu pe cale să se transforme, să se miște-în-nemișcare și să se-așeze-în-mișcare. Sunt, paradoxal, și o ființă contemplativă, a reveriei, fantazării și reflectării, dar și o ființă a transpunerii în procesualitate, în acțiune, în praxis, iar acestea necesită o continuă dublă întoarcere către sine și către lume, un soi de adâncire și de înălțare totodată, o panoramare interioară și, imediat, una deasupra a ceea ce sunt ca om, un zbor de rândunică, dacă este să preiau una dintre expresiile din tehnica artei fotografice, deși mai degrabă uneori eu am o imagine proprie păsării-colibri, iar alteori (adeseori?) una proprie vulturului.
Gabriel Enache: Poezia îți susține, cred eu, oricare privire îndreptată spre lume, spre întâmplările și poveștile ei, iar mai departe cuvintele ei ne spun despre fiecare atingere a ta cu alcătuirile peisajelor citite de tine și redate în cuvintele ei. Spre care părți văzute sau nu, visate sau nu, ale lumii ești tentată să pleci, să evadezi ajutată de cuvintele poeziei tale?
Daniela Luca: Poezia este în tot și în toate. În interiorul ființei noastre, în fiece altă ființă, în fiece lucru și loc, în fiece experiență și întâmplare. Doar că e necesar să avem ochii larg deschiși-închiși pentru a o percepe, a o trăi și, mai ales, a o crea. Această între-deschidere este un alt entre-deux generativ de sens poetic, de act poetizant interior, de act de transpunere a stării într-un poem scris. Peisajele interioare-exterioare sunt acolo mereu, doar noi să fim în starea prielnică de a le cuprinde în cuvânt, de multe ori de a naște alte și alte cuvinte, expresii inefabile, rare. Despre invizibil și abiaperceptibil despre evadarea sau, mai bine spus în sensul meu intim, cufundarea, plonjarea în aceste lumi întrezărite am încercat uneori să scriu, e drept că nu este simplu și, mai ales, nu am știut niciodată către cine să las acest fel anume de a rosti, deoarece granița dintre a înțelege-a nu înțelege-a fi greșit înțeles aici este deosebit de fină.
Gabriel Enache: Ai scris, te-ai scris de cele mai multe ori în cât mai multe dintre cuvintele care te-au înconjurat și în care ai reușit să te vezi împreună cu simțurile, cu simțirile și cu presimțirile pe care le intuiești și le folosești ca să te poți completa, pentru a putea fi întâlnită și a te lăsa văzută pe traseele căutării intermitente în care ți-ai încărcat stările, trăirile, sentimentele. (Te-)ai scris așa: poezia nu te vindecă/ poezia te respiră/ poezia te leagănă/ poezia te hrănește/ poezia te sprijină/ poezia te apără/ poezia te zguduie/ poezia te cutremură/ poezia te întregește/ poezia te adună/ poezia te face zdravăn/ poezia te face lucid/ poezia te face tu însuți/ poezia te duce în adevăr/ poezia te îmblânzește/ poezia te face om/ poezia te face să înduri/suferința/ maladia/ agonia/ moartea. Te cauți, te privești, te regăsești mai mult, mai bine sau cât mai departe de tine în poezia pe care o scrii, în poezia pe care o trăiești, pe care ți-o asumi și apropii, și pe care o visezi?
Daniela Luca: Cuvintele au pentru mine dintotdeauna un fir de sacru și de aceea mă port cu grijă în rostirea sau scrierea lor, le ascult rezonanțele, reverberațiile în imagini, sensuri, adevăruri, sunete, lumini, taine, neînțelesuri. Cuvintele-în-poem cuprind presimțiri, presensuri, previzual, sunt urme și amprente ale căutărilor și găsirilor, ale pierderilor și regăsirilor, ale indefinitului și ceea ce mă/te/ne definește, sunt reflexii infinite ce prind forme și se metamorfozează întretimpi și întrespații, creează eboșe de ființare în portretul-pe-cale-să-se-ntregească. În fragmentul cules de tine, Gabriel, din volumul meu, Vatra Luminoasă (Casa de Editură Max Blecher, 2019), fragment de altfel ales de mulți cititori, de o artistă care l-a rostit într-un clip video, de o pictoriță care l-a înscris pe o cămașă etc., este un fel de crez al meu și un răspuns la întrebarea-clișeu dacă poezia vindecă. Nu am știut să dau un răspuns direct sau scurt, dihotomic, ci așa, într-un poem-crez-adevăr pe care îl trăiesc și în care mă regăsesc în fiece zi. Și nu spun mai mult acum, las fiecare cititor să-și găsească propriile spații și sensuri poetice, unice.
Facebook
WhatsApp
TikTok
