INTERVIUL DE MARTIE – Gabriel ENACHE – ochi în ochi/interviul de martie

Explorări, presimțiri,căutări și descâlciri propuse de ele în cuvintele poveștilor pe care le fac cunoscute, și mai departe despre ochii deschiși ai mirării care încap și se fac văzuți în timpul, în timpurile și în țesătura scrisă a lor. Cu Radu Paraschivescu…

 

Dragă Radu,

 

Unu: 

 

Ești un scriitor foarte bine ancorat și așezat în și pe teritoriile actualității, și al știrilor care fac și desfac întâmplările mai mult sau mai puțin plăcute ale prezentului, iar toate surprinderile lor le muți în texte care taie dureros în carnea celor care creează aceste evenimente și situațiile lor. Toată această severitate a poveștilor tale despre stările de fapt ce nu (mai) pot fi evitate în care suntem prinși este un efect al amărăciunilor provocate de ele sau se amplifică din momentul în care începi să le scrii și până când le definitivezi.

 

R.P. Mi se pare că lucrurile stau ceva mai simplu, dragă Gabi. Ele ţin de ochiul şi de urechea străzii. Mai mulţi oameni – inclusiv doi critici literari – mi-au spus că aş avea aşa ceva şi că o asemenea zestre mă aşază în postura observatorului. Sigur, există tot felul de observatori: înfocaţi, panicarzi, suspicioşi, molâu-apatici, manipulatori etc. Cred despre mine că sunt un observator bonom. Asta poate părea paradoxal, câtă vreme constanta scrisului meu despre România este ironia. Însă paradoxul e doar aparent: poţi să fii ironic şi afabil, critic şi relaxat, casant şi curtenitor. Eticheta pe care mi-o dezlipesc tot mai greu de pe frunte este cea de „fin observator”. Te numeri printre foarte puţinii intervievatori care nu m-au numit aşa şi îţi mulţumesc. Povestea cu finul observator e un compliment, vezi bine, dar mă tem că de fapt avem de-a face cu un produs secundar al complezenţei, care, tocmai de aceea, riscă să devină clişeu. Nu ştiu, sincer, câtă fineţe a observaţiei am. Cred că e vorba mai degrabă de o privire calmă, în care stăruie un licăr amuzat. Atât şi nimic mai mult. Livius Ciocârlie, un om la care ţin enorm, a devenit cu destui ani în urmă ţinta unei alte etichetări: „distins cărturar”. Îl simţeai crispându-se când i se spunea aşa, deşi e cu adevărat un om cu o minunată citire a lumii şi a vieţii. Un om care citeşte enorm, scrie mătăsos şi e nepermis de puţin exploatat în folosul celorlalţi. Spre deosebire de el, eu cred deja despre mine că sunt în anticamera ubicuităţii. Încep să am impresia că apar mult mai des decât ar fi politicos şi igienic. Revenind însă la textele mele de observator, ele nu sunt spade pe care le înfig în greabănul taurilor din corida socio-politică. Nu vreau să ucid simbolic, nu-mi plac desfiinţările şi execuţiile. Mi se întâmplă foarte rar să mă ambalez în timp ce scriu, să termin articolul cu (şi la) altă temperatură decât cea cu care l-am început. Sigur, am nemulţumiri şi amărăciuni, am dezamăgiri şi exasperări, am indignări şi puseuri de mefienţă, dar până la urmă scriu la computer, nu la bisturiu şi nici la bardă. 

 

Doi: 

 

Citind poveștile scrise de tine se instalează destul de ușor un fel de stare de evadare, de ieșire (în)spre lumi care își caută, care își cer scotocitorii, iar lectura induce firesc aceste ne simțite situări, așezări și orientări în lumile găsite, deschise de ele. Își face încet, încet simțită prezența captivitatea în această țesătură densă a întâmplărilor care însoțesc și fac culoar pentru cuvintele lor. Cât din fantezia ta se poate măsura cu ocazia (de)scrierii și cât din stările ei rămân să îți controleze mai departe momentele acestea intensificate de scris ale vieții?

 

R.P. Aici te referi de fapt la o formă de escapism: plecatul în alte timpuri şi teritorii. Există, pe de altă parte, şi dorinţa de-a pleca la propriu, nevoia de a-mi lua un răgaz, de a mă desprinde de angajamentele care mă ţin legat cu fire calendaristic-contractuale de Bucureşti. Artistul de circ oboseşte la un moment dat să jongleze cu trei portocale sau să-şi schimbe cu viteză pălăriile de pe cap. Are nevoie de o pauză. La fel şi eu. Şi se întâmplă uneori ca decuplarea de România, cu urgenţele şi stridenţele ei, să rodească într-o carte. Fiorul escapist concret dă naştere unei forme de escapism virtual. Dar nu prin internet, ci printr-un roman. Aminteşte-ţi că unul dintre jocurile copilăriei – şi totodată un bun antrenament al imaginaţiei – se numea „cum ar fi dacă ar fi”. Alături de el, ba chiar rudă bună, apare acel what if care e până la urmă sloganul contrafactualismului. Dar dacă. Dar dacă v-aş lua cu mine în Roma barocă a lui Caravaggio? Dar dacă v-aş purta prin satele Umbriei, unde măcelarii se fac doctori de ochi? Dar dacă v-aş cumpăra un bilet spre Portugalia, de la aceeaşi agenţie de turism a literaturii, şi v-aş însoţi în secolul al paisprezecelea, la curtea regelui Afonso, a prinţului Pedro şi a nefericitei Inès de Castro? Dar dacă v-aş propune un circuit întins pe durata câtorva secole şi cu escale într-un orăşel irlandez, în coloniile din Tasmania, la Liverpool şi la Istanbul? Aţi veni cu mine? V-aţi lăsa antrenaţi în poveste? (Mai cu seamă că riscul nu e mai mare decât o eventuală pierdere de vreme, în cazul în care constataţi că nu vă place romanul.) Aţi crede tot ce vă spun? Aţi crede că un pictor genial şi-a ucis un rival în dragoste pe un maidan al Romei? Aţi crede că un om care spinteca porci a operat-o pe regina Angliei? Aţi crede că un cântec compus într-o celulă de închisoare devine imn de peluză pentru o finală de Champions League? Cam aşa arată jocul. Scriitorul are uneori obiceiul să se viseze vrăjitor sau măcar seducător de minţi. Şi să spere că, uitându-se în urmă, va vedea că publicul vine după el şi-i aşteaptă scamatoriile, numerele de iluzionism. Fiecare dintre parteneri pune la treabă fantezia celuilalt, e un proces bidirecţional, contrar a ceea ce se pare a fi. (Dar ştim de la David Lynch că nici bufniţele nu sunt ce par a fi.) Eu, scriitor, îmi las să zburde fantezia şi pun la copt pâinea poveştii, dar acţionez şi asupra fanteziei tale, cititor. La rândul lui, cititorul îşi mobilizează propria fantezie ca să intre cu toată fiinţa în poveste, dar acţionează şi asupra fanteziei scriitorului. Cum? Prin simplul fapt că scriitorul îi conştientizează prezenţa, ştie că el, cititorul, este acolo, indiferent câţi ani are şi cu ce se ocupă. Şi nu contează că tu îţi scrii romanul în februarie şi cititorul te citeşte în octombrie. Fluxul dintre scriitor şi public n-are a face cu sincronicitatea.

 

Trei: 

 

Ai, ca să zic așa, rude mari, împărătești în lumea aceasta mare a poveștilor și ale întâmplărilor care le construiesc, care le mențin vii și le dau formă și rost, mai departe o viață ce poate fi mutată de scriitor în corpul unei cărți, a unei cărți care să o poarte cât mai mult și cât mai departe pe rutele deschise astfel ale lumii, ale lumii pe care o cutreieră împreună cu cititorii ei. Ce te motivează cel mai mult să menții această hălăduire, toate aceste transe (și) ale acestor moduri de a călători, de a te menține în aceste transporturi și transportări prin și între întâmplările acestor lumi?

 

R.P. Acelaşi lucru care-l motivează pe actor să-şi joace rolurile, pe violonist să-şi susţină concertele, pe fotbalist să-şi dispute meciurile. Acest lucru nu este obişnuinţa. Nu este nici măcar contractul încheiat cu direcţia teatrului, cu filarmonica sau cu clubul. Nu, nici vorbă. Mi se pare că unul dintre motivatorii cei mai eficienţi este plăcerea. Iar mie îmi place să scriu şi să spun poveşti. E o basculare enormă faţă de cel care eram în copilărie şi preadolescenţă: timid, retractil, greu de angajat în discuţii. Sunt exact opusul celui de atunci şi mă bucur de fiecare dată când mi se pare că descopăr mugurii unei poveşti aventuroase. Aventura din cărţile mele e prelungirea aventurilor din filmele pe care le vedeam cu ochii mari când eram mic. Nu întâmplător, toate romanele mele sunt filmice – nu mă laud, e un lucru pe care mi l-au spus doi-trei regizori. Prin urmare, ştiind că nu am vocaţia regiei, mă rezum la aventurile în scris. Şi mai e ceva. Cât o fi de intensă plăcerea, ea trebuie să se împace şi cu o anumită frecvenţă a apariţiilor. Să acceptăm că asta e o motivare de plan secund – meschină, dar importantă în felul ei. Altfel spus, degeaba lucrezi în orizontul plăcerii, cufundat în voluptatea născocirii şi a plăsmuirii de aventuri, dacă te laşi aşteptat prea mult. Ştiu că există autori care publică zgârcit, din şapte în şapte ani, chiar mai rar. Nu am idee cum funcţionează relaţia lor cu publicul şi dacă pot miza nesmintit pe răbdarea lui. Eu simt nevoia să-i ţin calea mai des cititorului şi să-l îmbii cu lucruri proaspete. Sigur, aici riscul e să cad în extrema cealaltă, a excesului. Şi recunosc că nu mi-aş dori să văd un cititor care, fără să mă cunoască şi să ştie că sunt aproape de el, intră în librărie, pune mâna pe o carte pe care tocmai am publicat-o, dă ochii peste cap şi mârâie: „Iar ăsta?”

 

Patru: 

 

Oamenii sunt încă fascinați, atrași și subjugați imagistic de execuțiile publice, încă mai vor și își doresc ca ceva, sau cineva să crape în prime-time, iar ei să prindă live tot acest show și întreagă cruzimea și emoțiile însoțitoare ale lui. Ai reușit să faci din această necesitate (ne)înțeleasă a publicului de ieri și de azi, din această față a spectacolului lumii, povești care descrețesc frunțile, povești care mută puțin acest canibalism ce se hrănește (și) cu cuvinte, și care spun altfel (despre) toate aceste întâmplări, despre modurile și felurile în care sunt concepute, făcute și aduse în prim-plan. Cât de greu, sau cât de ușor este să faci toți acești pași prin puțin cunoscutele hățișuri ale dezinformării, ale grotescului, și cum se alcătuiește descâlcirea și așezarea lor în seninul satirei, al umorului fin, relaxat și a redării corecte a formelor în care sunt de fapt așezate, iar mai departe să le transformi în literatură, să le pui în cuvintele care le (re)dau profunzimile, sensurile și înțelegerile corecte?

 

R.P. În filmul Fierce Creatures, continuarea de la A Fish Called Wanda, există o scenă în care un magnat TV australian jucat de Kevin Kline se bucură când află că postul lui e pe cale să încheie un contract cu chinezii, prin care să poată transmite în direct execuţii de pe stadion. Cele două filme sunt comedii (cu John Cleese, Michael Palin, Jamie Lee Curtis, plus amintitul Kevin Kline), e adevărat, dar tot te trec fiorii, măcar preţ de câteva clipe, când te întrebi: şi dacă totuşi, la un moment dat…? E exact acel what if de acum două întrebări. Dacă se va ajunge la aşa ceva? Să nu uităm, pe la la începuturile tranziţiei s-au difuzat acuplări din cluburi de noapte pe posturi TV care nu aveau conţinut porno. Spirala senzaţionalismului ar putea urca şi într-acolo. O parte a publicului nu adoră doar pornoşagul, ci şi  oroarea şi suferinţa prezentate în direct, fără surdină şi menajamente. Povestirea Aştept să crăpi. De astăzi, în prime time, din volumul cu acelaşi nume, tocmai de la aşa ceva porneşte. De la o situaţie reală, în care un reporter TV a intrat cu microfonul în rezerva în care un bolnav îşi trăia ultimele zile şi a început să-l întrebe una şi alta. Bolnavul era Mărioara Zăvoranu, mama Oanei Zăvoranu. Îţi dai seama, Gabi, ce colcăială joasă a fost acolo? Îţi dai seama cum stă conducerea spitalului respectiv la criteriul etic dacă a îngăduit aşa ceva, în schimbul plicului sau gratis? Povestea din carte e amuzantă, de acord, dar arată ce carii urâte are caracterul unora şi cât de purulenţi putem fi, la o adică. Nu m-aş mira ca, viaţa imitând uneori arta, emisiunile pe care le-am scornit în povestirea aceea să se întrupeze de-adevăratelea cândva. Mai cu seamă că erau două (fictive) emisiuni în concurenţă directă. Una prezenta ultime zile ale unor muribunzi („Aştept să crăpi”), cealaltă, înmormântări în direct („Ţi-am pus cruce”). Trebuie adăugat aici că şi amestecul de jale şi decolteu plus erecţie produce rezultate spectaculoase. Într-un ziar de mare tiraj din deceniul trecut, sub un reportaj de la înmormântarea lui Gheorghe Dinică şi două poze cu sicriul se întindea o reclamă la Viagra. Răspunzându-ţi, în fine, să ştii că nu mi-a fost greu să-mi tai drum prin jungla grotescului. Oricum mă uit la televizor mult mai mult decât e igienic şi găsesc subiecte aproape fără să le caut. Iar povestirile din Aştept să crăpi sunt la limita verosimilului – cel puţin unele dintre ele. Aşa mi le-am dorit, măcar pentru marcarea încă o dată a statutului nostru de ţară „pur şi simplu surprinzătoare”. Bunăoară, nu-i de colea să invadezi ditamai Anglia cu un singur om. 

 

Cinci: 

 

Ai scos din firidele timpului povești împreună cu personajele lor, toate însoțite de istorii, de decoruri și de toate ingredientele necesare pentru ca desfășurarea lor să își poată face de cap, pentru a-și continua viețile în cuvintele tale și pentru a (a)duce odată cu ele arome uitate de mult în cotloanele memoriei noastre. Ce simțuri, ce priviri te fac să leatingi așa de intens firele, corzile și să le pui în aceste stări și vibrații ale lor, să le așezi în ecourile lor calme, ecouri care nu doar răspândesc, ci și adună polenul și frumusețea desfășurării lor?

 

R.P. Ceva-ceva ştii tu despre felul în care îmi pun simţurile la treabă. Şi bineînţeles că, în principiu, toţi scriitorii funcţionează la fel: prin colaborarea dintre analizatori şi minte. Filtrul minţii e condiţie sine qua non. În rest, fiecare dintre noi poate miza pe un simţ anume şi se poate sprijini secundar pe celelalte. Exact asta fac eu în Acul de aur şi ochii Glorianei, care a fost deja clasat în categoria romanelor istorice, împotriva împotrivirilor mele, ca să zic aşa. Cartea asta nu este doar o poveste de secol al şaisprezecelea, în care apar papa Clement VIII, regina Elisabeta I, Shakespeare, Richard Burbage şi câţiva umbrieni scoşi din cotlonul lor rural şi sortiţi unei cariere fulminante. Pentru mine, Acul de aur e în egală măsură un imn neconvenţional şi un fel de omagiu adus văzului, ochiului, privirii. Nu întâmplător am ales-o pe Elisabeta ca pacientă care aşteaptă să fie operată de cataractă. Afecţiunea asta e pentru mine un fel de sfârşit al lumii personale. M-am întrebat cu acest prilej, pentru prima dată de când scriu proză, care ar fi simţul la care aş renunţa ultimul, dacă o vitregie implacabilă m-ar obliga s-o fac. Care ar fi simţul fără de care aş depune armele, fără de care viaţa şi lumea n-ar mai avea noimă? Sigur, aici fiecare răspunde în felul lui şi cu argumentele lui. Pentru mine, fără discuţie, simţul la care n-aş putea să renunţ e văzul. Dacă mi-ar lua cineva vederea, aproape că mi-ar lua viaţa, chit că aş putea în continuare să ascult muzică, să mănânc ceva gustos, să mângâi un corp cu senzualitate şi să inspir mirosul de liliac sau de pâine caldă. Fără vedere, degeaba. Şi nu mă consolează că aş putea să am în continuare vederi. De altfel, am recurs la un „clin d’oeil” cât timp am scris la Acul de aur: am aruncat în text o mulţime de expresii formate în jurul cuvântului „ochi”. O reverenţă copilărească şi poate de puţini remarcată, de acord. Numai că, repet, fără vedere n-aş mai trăi cu adevărat. Aş vieţui; aş avea funcţii biologice, nu mai mult.

 

Șase: 

 

În cărțile tale îți miști poveștile și personajele în foarte mult timp și în foarte multe timpuri, prin întâmplări vero și neverosimile, prin decoruri care mai păstrează după aceea urme și arome ale lor ca niște diorame ce nu își mai pot pierde ușor imaginile în mintea privitorului, a cititorului, iar gros-plan-ul este foarte greu de acoperit de fundal, de neclarși de neînțelesurile lui, și de aici rezultă și este foarte clar că nu te-ai lăsat dus, că nu ai plecat în căutarea contratimpului pierdut, ci că întotdeauna l-ai ținut la îndemână pe cel visat și regăsit. Unde ți-ai dori mai departe să călătorești și ce personaje crezi că ți-ar mai trezi atât de tare interesul încât să le muți cu aceeași bucurie în cuvintele care să crească o nouă și tot cuceritoare poveste?

 

R.P. De când îmi pot permite să mă plimb pe afară, dau impresia unui călător căruia nu-i ajunge geografia. Geografia europeană, să ne înţelegem. Am un singur plan extraeuropean, şi anume un drum la Buenos Aires (care sper să-mi aducă ideea unui alt roman). În rest, nu mă scoţi din Europa. De câteva ori, turismul s-a împletit cu documentarea pentru o carte. Şi s-a întâmplat, cum spui, să spintec timpul şi să mă duc cu multe secole în urmă. A fost, cum am spus pe la începutul interviului, forma mea de escapism în momente când simţeam că mizeriile din jur tindeau să mă sufoce. O singură dată am făcut o călătorie de documentare, în care aveam ideea de roman, dar îmi lipsea contactul cu locurile. Îmi propusesem să scriu o poveste despre migraţia irlandezilor în America din anii 1850, când Irlanda a fost răvăşită de ceea ce s-a numit The Potato Famine („Foamea cartofului”). Numai că, plimbându-mă prin Dublin, am dat peste o baladă foarte dragă localnicilor: The Fields of Athenry. Şi am schimbat imediat subiectul de roman. Subiectul a devenit balada în sine, căreia i-am confecţionat o biografie fără legătură cu adevărul istoric. Am dat o fugă până la Athenry, ca să văd cum arăta orăşelul şi să-mi imaginez cum era în anii 1850. Aşa a apărut Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri, un roman în trei părţi, pe care din nou unii l-au considerat istoric, mai puţin un critic subtil, care a văzut în el – ţine-te bine – un roman cu tematică sportivă. În rest, câteva dintre orgiile mele turistice au adus pe lume romane: în Umbria mi-a venit ideea pentru Acul de aur şi ochii Glorianei, la Coimbra am găsit sâmburii pentru Cu inima smulsă din piept, la Roma (ah, Roma!) am scris în gând primele rânduri din Fluturele negru. Ce pun la cale acum? O reverenţă în faţa Franţa şi un grand merci pentru armonia cu care m-a primit de fiecare dată. Când vine vorba despre Franţa şi Italia, mi se pare foarte nimerită expresia entre les deux mon cœur balance. De fiecare dată când sunt în Franţa, mi se pare că nu există ţară mai frumoasă pe lume. De îndată ce ajung în Italia, mă grăbesc să spun că ea este ţara fără pereche. Oricum, am început cercetările, ba chiar şi scrisul, la un roman francez despre care cred că n-o să semene cu celelalte romane ale mele. Fiindcă acţiunea se petrece pe mai multe paliere ale timpului şi fiindcă încerc aici să împletesc legenda cu trama detectivistică şi cu o figură emblematică a poeziei suprarealiste din Franţa, care pare să-şi pus în mod straniu amprenta pe o parte a întâmplărilor. Romanul se va numi Podul diavolului şi se va ordona în jurul unei construcţii pe care am văzut-o cu aproape cinci ani în urmă într-un oraş din Périgord. Un oraş în care au ajuns cândva şi vechii mei prieteni, muschetarii lui Dumas.

 

Șapte: 

 

Ai scris așa: … Un singur lucru mă pune pe gânduri și mă face să mă întreb dacă nu cumva povestea asta ascunde taina unei cumplite predestinări, pe care n-am puterea și nici harul s-o dezleg… Crezi în puterea cuvintelor așezate în corpul unei povești (orale sau scrise) de a ține în structura lor predestinări, presimțiri și prevestiri care pot influența la propriu întâmplările și tot ce le urmează?

 

R.P. Par a fi cuvintele unui personaj dintr-o carte a mea, nu ale mele. Mi s-au amintit frecvent, sub formă de citări, declaraţii făcute în trecut şi nu-ţi ascund că de câteva ori am reacţionat prin dilatarea pupilelor: oare chiar am spus asta? În citatul de faţă, nu sunt eu cel care vorbeşte, ci – aşa îmi aduc aminte – un personaj al meu. În ce mă priveşte, cred în virtutea întemeietoare a Logosului, asta cu siguranţă. Aş crede şi în virtutea lui tămăduitoare, dacă aş mai fi copil. Între timp, am aflat că, rostit sau scris, cuvântul poate să distrugă la fel de uşor cum zideşte, dacă nu cumva mai uşor. Şi s-ar putea ca lucrurile pe care le considerăm predestinări, prevestiri sau presimţiri să fie, măcar uneori, pure coincidenţe pe care ne place să le înveşmântăm în haine mai frumoase. Dar cred – nu am cum să nu cred – că „la început a fost cuvântul”. Dacă n-aş face-o, conturul meu pe lume ar fi al unui abur.