INTERVIUL DE MAI – Gabriel ENACHE – Ochi în ochi / Interviu cu Ioana Scoruș

Șapte întrebări despre stările interioare ale scrisului și ale simțurilor pe care le induc în cuvinte… Șapte ieșiri dinspre interior spre exterior și așezările lor în literatură…

unu: Citind un vers, sau o propoziție dintr-o poveste ne construim automat o imagine, sau o suită de imagini, iar privind imagini ne gândim imediat la cuvinte care se pot folosi pentru a le însoți. Toate aceste experiențe senzoriale legate de lectură și de transele ei se pot așeza într-un registru al călătoriei, pot fi așezate într-un univers care se compune și care se extinde permanent. Credeți că poate ceva, sau cineva, imagina un fel de limite, sau de limitări, pentru a controla aceste creșteri ale minții, aceste extincții pe care sufletul le aruncă spre cei care le pot așeza în cuvinte sau în imagini?

 

Ioana Scoruș: Nu place sau nu, cu toții funcționăm în interiorul unor granițe, subîntinse de propria istorie de viață și de acele înzestrări cu care cu toții venim pe lume, diferite de la unul la altul. Cunoașterea mută granițele mai departe, dar tot în interiorul lor funcționăm, oricât de extinse. Psihologic vorbind doar psihoticul este ne-limitat, și asta doar când este decompensat. Când criza psihotică s-a remis, și el funcționează în interiorul unor granițe. Deci nu e necesar să imaginăm limite, ele există, silențioase, împlinindu-și rolul de a ne păstra întregi la minte. În interiorul acestor limite inconștiente are loc expanisunea minții și a sufletului, pe care le-am vrea, uneori, nemărginite. 

 

doi: Se simte în ceea ce scrieți puterea pe care o conțin aspectele vizibilității, se simte cum toate spaimele sunt anihilate de aceste îndrăzneli ale interiorului de a ieși afară, de a se pune în lumină și de a fi înțeles cu ajutorul cuvintelor pe care le folosiți pentru a le desprinde, pentru a le izola și pentru a le așeza în aceste forme de spunere. Este căutată toată această suită de operații, este asumată ca un exercițiu necesar și permanent al activității psihanalistului sau vine ca o firească inspirație a scriitoarei, ca o poftă greu de controlat de a fi spuse și  scrise așa cum s-au așezat în mintea dumneavoastră, în mintea disponibilizată pentru aceste stări, acestea care vor să le scrie?

 

Ioana Scoruș: Da, este căutată această așezare a cuvântului potrivit la locul potrivit, doar că, de ceva vreme, ea reprezintă un efort minim pentru că a devenit un instrument de lucru zilnic utilizat. Ca psihanalist m-am văzut nevoită să caut cuvintele care să denumească exact ceea ce vreau să transmit, m-am văzut nevoită să caut construcția cea mai potrivită pentru a putea fi ușor înțeleasă de pacient. În cabinet nu facem literatură. Un lucru care m-a surprins, după ani de psihanaliză, a fost să constat că oamenii folosesc cuvintele și construcțiile de cuvinte în mod automat, nu sunt foarte atenți la sensul lor, la ceea ce cuvintele lor poartă spre cel care ascultă. Am învățat să recuperez sensuri inconștiente din aceste exprimări libere, neelaborate, însă nu eu sunt pacientul, eu sunt psihanalistul care aude și ascultă și care trebuie să restituie pacientului sensul pierdut, sensul inconștient al discursului său, or, asta nu se poate face decât fiind foarte atentă la ce rostesc și, desigur, și la cum rostesc, căci și intonația este purtătoare de sens. Ca scriitor, nu am avut decât de câștigat de pe urma acestui instrument de lucru psihanalitic, căci scrisul nu este o asociere liberă de cuvinte, căreia îi dai drumul pe hârtie, nici măcar atunci când intenția ta este ca aceasta să fie aparența. Joyce, se spune, a reușit să transpună în Ulysses freudiana asociere liberă. Urechea mea psihanalitică dezminte această certitudine. Nu așa, ca în Ulysses, sună o asociere liberă, nu, nu așa. Stilistic vorbind, este o încercare reușită, fără îndoială, dar raportat la ceea ce denumește conceptul de asociere liberă este departe de a fi așa ceva. Dacă vreți, activitatea psihanalitică mi-a ordonat mult scrisul și, cu toate că poate fi obositor să tot revizuiești ce scrii, azi mi se pare a fi o etapă absolut necesară. Nu poate ieși o treabă bună fără grija cuvenită cuvântului.

 

trei: În cărțile dumneavoastră este foarte prezentă dragostea, dragostea cu toate lumile și cu toate stările ei, împreună cu bucuriile, dar și cu dramele care o însoțesc, la un loc cu celelalte sentimente care se adaugă tăvălugului pornit și strunit de toate aspectele în care se face viziblă, arătată. Este ea, dragostea, un panaceu, o fantă prin care umanul își poate răsfira ființa, prin care își poate asigura minima evadare din firesc, din așa zisa nebunie cotidiană care consumă stări și fapte ale vieții?

 

Ioana Scoruș: Dragostea este o necesitate. Este o măsură a normalității, a sănătății psihice. Este ceea ce suscită cea mai plăcută gamă de emoții, pe care cu toții am vrea s-o trăim la infinit. Dar este și cea din care derivă suferințe. Ele vin la pachet. Suferim pe măsura ibirii investite. Nu voi face aici o departajare între iubirea infantilă și iubirea adultă – vedeți? am echivalat dragostea cu iubirea – dar, totuși, subliniez că între ele este o diferență esențială. În psihanaliză, atunci când descopăr că două persoane sunt legate de-o iubire infantilă, știu că acolo va fi mult de lucru. Da, dragostea este sau este imaginată a fi un panaceu. Este mierea, balsamul sufletului, este ceea ce unora le conferă sens existenței, este, ades, motivul pentru care poți duce greutățile inerente care ți se-aștern în cale. Este motivatoarea, puternic motivatoare. Dar și sursă a unor tragedii. Să iubești cu măsură mi se pare o zicere lipsită de fundament. Nu poți controla cât și cum iubești. Să iubești într-un mod adult – copilul tău, prietenii, familia – asta, da, este sau ar trebui să fie un deziderat. Dar câți trecem printr-o psihanaliză? 

 

patru: Ființa vie își adună de-a lungul vieții și își aduce în apropierile prin care se conturează și descoperă destule fapte, trăiri și senzații, destule „obiecte” pe care și le adaugă în bagajul personal și personalizat. Cât din ce se adună credeți că merge mai departe de granițele vieții, în neființă, după ce viul pleacă, după ce se mută din această lume în care a locuit de-a lungul acestor experiențe?

 

Ioana Scoruș: Vă voi dezamăgi. Cred doar în această viața, de aici și acum. Dispărem odată cu corpul nostru din carne și sânge. Rămâne amintirea noastră, rămân posesiile noastre materiale, dar nimic altceva. Că obiectele ne pot însufleți amintirea este doar pentru că există un amintitor. Știți cum se spune, nu ești mort câtă vreme cineva îți mai pomenește numele. Dar dacă nu cred în viața de după moarte, asta nu înseamnă că nu cred în Dumnezeu. Este o iluzie să credem că Dumnezeu e unul. Da, Dumnezeu este Unul, dar există atâția dumnezei câți oameni suntem, căci cel al meu nu este cel al tău, chiar dacă ne imaginăm că este unul și același. Dar ne face această iluzie.

 

cinci: Poezia și proza se întrepătrund și își împrumută una alteia stările destul de sobru și într-un cadru destul de sever strunit în cărțile pe care le-ați publicat și trebuie folosită multă atenție pentru a le simți, pentru a le putea separa, favorizând astfel apropierea de texte și de înțelegerea lor. Cred că este în firea dumneavoastră să vă iasă acest amestec exact ca pe ceva ce vă copiază firea și să o mute, să o așeze în ceea ce scrieți. Cât din aceste stări trăiesc în autoarea Ioana Scoruș într-un registru al limpezirii și cât în acela tulburător al ascunderii, al așezării în structurile sofisticate ale neclarității?

 

Ioana Scoruș: Dacă reușesc să redau stări pe care cititorul să le simtă este pentru că le-am trăit, pentru că le-am înțeles și pentru că am fost în stare să mi le explic. Explicându-mi-le, le-am putut reda suficient de limpede. Nu pot scrie despre experiențe emoționale pe care nu le-am trăit. Da, mi le pot imagina, dar nu pot fi empatică cu stranietatea străinătății. Dacă vreau să obțin în scris un efect de stare tulbure, neînțeleasă, îl obțin prelucrând o stare experimentată. Cred că nu există altă cale de a reda corect ambiguitatea unei trăiri, decât stilizând o deja-trăire. Dar e adevărat că sunt locuri sufletești în care nu vreau să cobor sau, mai bine spus, în care nu-mi face plăcere să cobor, tocmai pentru că ele presupun un efort mare nu doar de prindere în cuvinte potrivite, ci și de retrăire a emoției respective. Și atunci prefer să folosesc o rupere de text, prefer să-l smintesc cu ceva percutant, care mai degrabă să simbolizeze decât să redea trăirea respectivă. Poezia… va rămâne un mister pentru mine, o mare neîmplinire, ceva la care voi tânji mereu, știind că niciodată nu voi fi un Poet. De aceea o folosesc cu măsură în proza mea, cu măsură, delicatețe și respect.

 

șase: Găsesc în poveștile dumneavoastră o lume destul de luxuriantă și cosmopolită, una destul de curată, cu personaje pline de frământări și de căutări de variante de înțelegere ale interiorului, ale tuturor cauzelor și actelor care le-a dus, care le-a condus în situațiile în care se aflau atunci când le-ați dislocat și le-ați pus în poveste. Cât din experiențele dumneavoastră personale se regăsesc în viețile, în sentimentele și trăirile lor, mai ales cele interiorizate și senzoriale?

 

Ioana Scoruș: Știți, eu am început să public dintr-o incapacitate de conținere, aș numi-o, și nu pentru că am crezut prea mult în ceea ce scriu. Cărțile mele sunt oglinda devenirii mele scriitoricești, de la stângăcia din Povestea unei sinucideri, până la mult mai elaborata Freud Museum. Un an din viața Liubei B. este un roman mediu, aș spune, mediu în sensul că este la jumătatea distanței dintre ceea e voiam să iasă și ceea ce a ieșit. Primele două sunt romane ale imaturității care se maturizează, Freud Museum mă definește mult mai bine iar ultimul roman – iată, fac o mărturisire în premieră -, Ignoranță, aflat în pregătire la o editură foarte tânără care merită din plin să prindă rădăcini, la care sper să contribui, este o cu totul altă construcție, nu neapărat cu totul altă scriitură, ci o construcție foarte elaborată, nu știu cât de bine, nu știu sigur cât se ține, dar știu că este altceva. Ceea ce au comun aceste patru romane este mediul, în sensul că personajele provin dintr-un mediu anume, care este cel în care am trăit și despre care, copil fiind, credeam că este universal. A fost foarte bizar pentru mine să constat, la o lansare de carte, că recenzorii mei se raportau la personajele mele ca aparținând unui mediu de multă vreme dispărut. Voiam să strig hei, e fals, eu sunt aici, sunt vie, personajele mele aparțin epocii mele, nu unui secol demult apus. Așa mi-a devenit limpede că ceea ce făcea diferența între normalitatea mediului meu și normalitatea mediului altor familii era o chestie de educație, de valori. Am avut naivitatea să le cred universale, ca să aflu cât de tare mă înșel. Ca la fiecare scriitor, în cărțile mele sigur că se găsesc frânturi din experiențele mele, cu toate astea, nu despre mine scriu, ci construiesc ficțiuni, atâta tot. Dar am avut deja experiența confuziei dintre personajele mele și propria biografie, stânjenitoare confuzie, căci nu e deloc plăcut să citești recenzii în care ți se echivalea romanul cu autobiografia. Nu poate exista dialog între mine și cei care, citindu-mă, cred că citesc despre viața mea. Nu ne întâlnim nicăieri.

 

șapte: Am să închei cu o întrebare găsită(citită) în Freud Museum, cartea dumneavoastră atât de elegantă populată de personaje dilematice și sofisticate, atinse de sobrietate și de plăcutele evadări ale frivolității (Un an din viața Liubei B. este o carte plină de profunzimi, una încărcată de toate posibilitățile pe care dragostea și erotismul le pot așeza într-un om, este o carte în care ați prins atât de bine suportul interior al vieții care menține aparențele și acordă tot timpul șanse unei persoane să meargă mai departe). Întrebarea este este aceasta: Vi s-a întâmplat vreodată ca acele clipe din aici și acum să se developeze cu o lentoare sufocantă, în fața căreia să fiți un observator cu totul și cu totul neputincios, în timp ce participați la ele?   

 

Ioana Scoruș :Oh, da, am trăit așa ceva. Este o stare foarte aparte, interesantă dar plină de paradox. Și este greu de explicitat. Ca stare interioară, este acea stare în care reușești, cu acuitate maximă, să fii propriul observator, în timp ce altă parte din tine este trăitorul. Nu este o stare de clivaj în sens psihanalitic, este, pur și simplu, o capacitate – intermitentă – de a funcționa, în același timp, pe două poziții care nu se alterează una pe alta. Este a te privi din afara ta, ca observator obiectiv, în timp ce rămâi și cel care acționează-simte-gândește, ca pe o scenă, în fața eului observator. Mai simplu spus, este o stare de decentrare de pe sine, în timp ce rămâi propriul sine. Sună bizar, dar este posibil. Și este tot o achiziție funcționării în rolul de psihanalist. Un excelent instrument pentru scriitorul care vreau să cred că voi continua să fiu. Psihanalist nu voi fi toată viața, dar scriitor îmi doresc să rămân. Dar dumneavoastră vă referiți, mai degrabă, la un blocaj, din câte înțeleg. Să te obiectivezi, dar să nu poți acționa asupra ta în timp real. Am pățit-o și pe asta, cu mulți în urmă, și nu o dată. Avea copilul meu vreo 4 ani, traversam o străduță din fața casei, ținându-l de mână. S-a smuls din mâna și a luat-o la fugă. Nu era niciun pericol, strada era, efectiv, o străduță, dar în clipa aia m-am blocat, vedeam cum o ia la fugă spre partea celalaltă a străzii și, în timpul ăsta, realizam lipsa mea reacție, în timp ce-mi imaginam apariția unei mașini care l-ar putea lovi. Cu toate astea, câteva clipe – luuuungi – nu am fost în stare să am absolut nicio reacție. Poate pentru că știam că, totuși, nu se află în pericol? Nu știu. Știu că eram ca într-o transă în care, înmărmurită, nemișcată, imaginam. O experiență bună de prins într-un roman.