INTERVIUL DE IUNIE – Gabriel ENACHE – ochi în ochi/interviul de iunie

Fuga în imaginarul (pre)scris și despre cât mai multe reprezentări ale lui în cuvinte, în stări, în imagini… Cu Delia Bălăican…

Dragă Delia,

   Unu: Ai observat, scriind, cum timpul a reușit să îmbogățească imaginile păstrate în alcătuirile lui, cum fiecare pliu al lui s-a transformat firesc într-un chihlimbar care nu doar conservă ci chiar amplifică adăugând coerență și narativitate poveștii astfel ținută în stările nemuritoare ale timpului. Cum crezi că poate fi scrisă această poveste păstrătoare de timp și cât din alcătuirile ei de acum de cuvinte pot fi trimise în imagini care să le păstreze la rândul lor?

   Delia Bălăican: Suntem în goană după timpul nostru. Încercăm să-l păstrăm, să-l eternizăm prin amintirile noastre, cel puțin. Este exercițiul fiecăruia la întâlnirea cu lumea, pe care cei mai norocoși îl întreprind împreună cu oamenii dragi. Cei riguroși, probabil, scriu jurnale. Scriitorii reușesc să ne poarte prin lumile scrise de ei, cu inteligență și talent. Și dragă Gabriel, îți mulțumesc pentru aceste întrebări, niște poeme în sine, care mă intimidează referindu-se la scrisul meu, pentru că dincolo de tărâmul profesional, nu mă iau prea mult în seamă.

   Doi: Ai privit, ai atins și ai parcurs multe documente de arhivă, multe texte ce rămăseseră puse în aceste greu de găsit urme și semne care pot să spună, și să adauge multor istorii din care s-au desprins, din care s-au ascuns astfel în aceste locuri, în aceste stări ale neatingerii și ale unui fel de invizibilitate oarecum protectoare. Ce te bucură mai mult atunci când au loc asemenea întâlniri, ce te face să atingi și să scoți la iveală povestea cuprinsă în ele, în corpul lor de acum dezvelit de aceste apropieri?

   Delia Bălăican: Arhivele sunt comorile noastre identitare. Vorbesc despre oameni, despre lumi ce par pierdute și care oferă cercetătorului privilegiul întâlnirii, în acest timp intermediar, dintre trecut și istorisirea trecutului. Eu mă apropii cu pioșenie de documente; în cazul arhivelor personale, jurnalelor sau corespondenței private, îți vine să-ți ceri iertare autorului că intri în tărâmul său cel mai ascuns – găsești acolo carnețele cu gânduri stinghere, socoteli cu cheltuieli zilnice, fotografii cu dedicații, flori presate pe care te străduiești să le salvezi, cerând pentru ele suport special etc. De fapt, istoricul este un oaspete așteptat; creatorii și donatorii arhivelor speră ca documentele să fie valorizate. Curiozitatea ia forma entuziasmului, iar pentru un cercetător documentarea este cea mai frumoasă etapă. Dar și dificilă și consumatoare de timp: include descifrarea manuscriselor, bolile de piele, dioptriile adăugate; apoi punerea cap la cap a informațiilor; parcurgi câteodată 2000 de pagini și ești bucuros că ai adunat două idei pentru tema ta de cercetare, când răspund unor întrebări cu care ai pornit la drum sau au fost ivite pe parcurs ori, mai spectaculos, au răsturnat întreaga argumentație. Aduce și satisfacție când știi că studiul tău a făcut lumină într-o porțiune cât de mică, de istorie. Este important să fii onest cu documentele și totodată să rămâi vigilent, să le găsești cheia justă de descifrare și interpretare.

   Trei: Se spune că viața unui document se sfârșește odată cu punerea lui într-un loc pentru păstrare, odată cu ducerea lui într-o arhivă, și că de aici mai departe ambiția unui cercetător curios sau hazardul l-ar mai putea salva și readuce la viață într-un studiu, într-o poveste, într-o alcătuire care ar avea de-a face cu aceste genuri, cu aceste moduri de înviere a lor. Când crezi că se poate vorbi despre moartea unui document, a unei mărturii, a unei scrisori etc. păstrate în arhive, în biblioteci ? Se poate vorbi?

   Delia Bălăican: Lupta pentru memorie este teribilă. Când politicul vrea să controleze anumite arhive, libertatea de informare este în pericol. Poate părea secundar în raport cu alte neajunsuri ale societății, dar distrugerea arhivelor este motiv de protest în piața publică. Comunitatea istoricilor a adresat de curând o petiție autorităților pentru semnalarea acestor absurdități. Arhivele și bibliotecile ar trebui să fie casa bună de prezervare a documentelor. Se fac eforturi în digitizarea documentelor în instituțiile publice. Suntem în urma Occidentului, desigur, ca toată societatea. Din nefericire, ne lipsește educația și respectul pentru patrimoniu.

Noi, la „Revista Bibliotecii Academiei Române” de șapte ani promovăm într-un mod științific patrimoniul național și universal, prin publicarea de documente inedite, care sunt analizate, investigate și contextualizate.

   Patru: Ești o cititoare neobosită și un istoric care se păstrează destul de vizibil în stările și în alcătuirile prezentului, ale actualității și în cât mai multe dintre fireștile și nefireștile ei manifestări, trăiri și evenimente. Cât din aceste participări îți imprimă acele stări și dorințe necesare pentru a te mișca și pentru a fi cât mai coerent în necesarele activități ale prezentului?

   Delia Bălăican: De curând am participat la un astfel de eveniment, susținut de oameni importanți, dar care, în condițiile post-pandemice, cu războiul la granițe, cu prețurile care au luat-o razna, cu proliferarea unor politici specifice dictaturilor, mi s-a părut o bifă ruptă de realitate, un fel de „țara arde și baba se piaptănă”, încât mă întrebam ce ar presupune adaptarea la prezent, conștientă fiind că într-un fel trebuie să continue și ieșirea în spațiul public. Încerc să nu pierd timpul, care mereu este insuficient, mai ales în raport cu cât aș vrea să citesc.

   Cinci: Scrii, spui anumite lucruri despre tine și despre ceea ce vezi folosindu-te de împrejurările poeziei, aduci în atenția noastră mici și foarte intense fragmente de lumi și de stări concentrate în acele definiții/poeme pe care le încarci frecvent cu sensibilități și atingeri personale ale lumii, ale prezentului prin care treci și din care nu poți să nu observi. Care sunt momentele în care ai, să zicem, convingerea că ceea ce vezi, auzi, simți se poate muta în cuvinte și în bucuria (de)scrierii lor, în această filtrare a lumii la care ne faci martori, părtași?

  Delia Bălăican: Îmi spunea cineva că atunci când se gândește la mine, mă vede cu rucsacul în spate, gata de drum. Călătoriile îmi sunt foarte dragi. Atunci scriu, ca și când aș trimite o vedere, cum făceam în vacanțele copilăriei. Sau când evadez de la rigoarea scrisului istoric, de parcă se răzbună cuvintele, în căutarea metaforelor luminoase. Documentele istorice cercetate relevă suficiente drame, astfel că nu mai caut reprezentări viscerale, naturaliste în literatură, cu atât mai mult în actualitate. Dacă ceea ce scriu eu atrage atenția, talentul este o moștenire de la tataie Iancu lu’ Dincă, din Celaru Romanaților, de la care am citit o emoționantă doină de jale, scrisă când era în spital, rănit, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Apoi, mamaie Elena ne lămurea cu îngăduință, prin vorbe de duh, de care ne amintim și acum. De la mama am preluat acuitatea pentru observarea oamenilor și o anumită intransigență, iar de la tata stilul concentrat și simțul umorului. După care, profesorii care au crezut în mine, mi-au șlefuit formarea intelectuală: profesoara de română din liceu, de la Corabia, Lucia Potop și profesorul de la licență, Valeriu Florin Dobrinescu.

   Șase: Îți place, așa cred, și te bucură apropierea de textele pe care le găsești în scrisorile unor personalități istorice și literare, le acorzi timp, le cauți corespondențele și le promiți înțelegerea, descâlcirea și aducerea la lumină, în lumina unei/unor noi și proaspete atenții dedicându-le articole, studii, eseuri. Le dai/faci o nouă viață, una în care li se văd noi și noi porțiuni și înțelesuri, iar mai departe posibile interpretări și așezări în corpul istoriei. Crezi că se termină vreodată disponibilitatea unui document, de orice fel este el, de a spune, de a transmite mai departe interpretări, înțelesuri, povești?

   Delia Bălăican: Îmi plac întâlnirile cu oamenii, iar cele mijlocite de documente sunt cu atât mai provocatoare. Încerc să le aflu personalitatea, să le înțeleg faptele, pentru a putea reconstitui o epocă. Mi-ar fi plăcut să-i cunosc într-adevăr pe Brătieni, deopotrivă domni și doamne, pe doctorul Ion Cantacuzino, savantul Emil Racoviță, liberalul I.G. Duca sau pe generalul G.A. Dabija. Toți aceștia au în comun, pe lângă celebritatea datorată faptelor, și talentul scrierii sau al oratoriei. Îmi place perioada anilor 1900, plus minus vreo 50 de ani. Am putea spune că e o perioadă care beneficiază de multiple studii. Chiar și așa, se întâmplă când ajungi în arhive, să fii primul cercetător al vreunui dosar. Acest aspect mărturisește despre dezvoltarea istoriografiei noastre.

 

   Șapte: Ai scris așa, astfel, aceste cuvinte: Acolo nu se termina/ Viața./ Acolo clocoteau/ Mileniile…, un gest firesc de a vedea, de a scrie și de a interpreta poetic lumea și vârstele ei mai mult sau mai puțin vizibile, simțite, înțelese. De unde știi că poezia poate să păstreze în corpul ei atâta istorie, atâta reprezentare a ei în această modalitate firească la tine de a-i condensa și de a-i arăta acest întreg, această formă de a-și impune prezența?  

   Delia Bălăican: Axa timp – spațiu nu contenește să fascineze. Ne aduce cu picioarele pe pământ, totodată. Căci istoria este nedreaptă cu anonimii pe umerii cărora se sprijină. Poezia dovedește valențe nesfârșite, este avidă după detalii, surprinde nuanțe neașteptate ale realității, pune pe gânduri. Dar poezia posedă și magia de a înfrumuseța istoria.