ortooxacell kiss2022.gif Flax

INTERVIUL DE IULIE– Gabriel ENACHE – ochi în ochi/ Interviul de iulie, cu Simona Preda

Șapte întrebări despre sensibilități, despre cuprinderile lor, despre modurile lor de a (se) transmite și despre toate insinuările lor în literatură

 

Dragă Simona Preda,

 

   unu: Am citit/simțit în activitățile dumneavoastră din zona culturală o seamă de cuprinderi și multe insinuări însoțitoare ale lor, am simțit disponibilități ale simțurilor dumneavoastră de a se rarefia de-a lungul și de-a latul domeniului, de a invada ca o revărsare tăcută de ape suprafețele găsite, iar retragerea să ducă cu ea, să poarte înapoi spre interior tot ce a apucat să acopere și tot ce a reușit să imprime cu amprentele sale. Putem numi aceste invazii urmate de retrageri ca fiind un mod sau un model de acaparare firesc, o metodă de a aduna pentru a putea folosi cât mai mult, sau este aici exprimată, făcută să fie vizibilă pofta nestăvilită de a stăpâni un domeniu, de a-l strânge cât mai bine în cuvinte și de a-l arăta în toate întregimile lui?

 

   Simona Preda: E frumos ce spuneți dumneavoastră aici, dar eu sunt o persoană modestă, cu un puternic cult al muncii și o disciplină de fier, obișnuită să privească mai degrabă spre ce mai are de făcut decât spre ce a făcut. Nu am avut niciodată pretenții exhaustive – sunt mulți oameni în domeniul cultural care fac o treabă excelentă și pe care îi admir. În fond, fiecare – dintre actanții zonei culturale, ca să folosesc o sintagmă pretențioasă – aduce plus valoare prin formația, înzestrările și gusturile sale. Iar eu nu cred din această perspectivă în concurență – cred într-o solidaritate – să-i spunem de „breaslă” – în care finalitatea tuturor este de a informa, de a împărtăși, de a atrage atenția (și) spre altceva. 

 

   doi: În cronicile și în eseurile dumneavoastră vă asumați curajul să spuneți și să arătați până la capăt despre ceea ce incită și încântă criticul sau eseistul, lăsați puține zone albe, tăcute să își facă simțită prezența în corpul acestor texte. Este aici un fel de expunere, un fel în care vă folosiți abilități de pedagog sau este pur și simplu nevoia textului de a-și acapara autoarea, de a-i folosi aceste abilități pedagogice pentru a face în așa fel ca ceea ce vede să devină și să fie cât mai vizibil, să aducă la lumină întregul ce își conține subiectul?

 

   Simona Preda: Cronicile pe care le scriu sunt scrise de cineva care vine din zona filosofiei, a istoriei și a artei. Firește, există și lecturi și literatură în domeniu, dar nu cred că cineva deține adevărul absolut când vine vorba de interpretarea unei cărți. Ține de  formația cronicarului, de școala în care a fost format, de gusturile proprii. Nu am afirmat niciodată că ceea ce m-a impresionat pe mine la o carte este un adevăr universal valabil. Se spune că vezi, că înțelegi ceea ce ești pregătit să vezi și să înțelegi. Critica literară este un domeniu în care e prudent  să nu operăm cu certitudini. Avem exemple de autori adorați de unii critici, desființați fără milă de alții. Cu eseul e altceva, e un alt gen, mult mai greu – din punctul meu de vedere – și mult mai rafinat. Morfologia stilului eseistic presupune și argument și problematizare, care se situează la granița dintre literatură, filosofie, erudiție… Eseul e o jucărie extrem de sofisticată. Și mult mai dragă mie. 

 

   trei: În lumea scrisă a icoanelor, a imaginilor sacre impuse de Erminie există reprezentări care nu acceptă abateri de la litera lor, care fac și cresc permanent o imagine fixă, definitorie chiar. Credeți că v-a putut influența disciplina în scris, în așezarea coerentă și ordonată a textului această ocupație de iconar, sau sunt doar completări firești ale unei firi care a crescut și s-a educat în acest spirit?

 

   Simona Preda: Depinde de ce am de scris. Și de stare. Una este să scrii cărți de istorie, să scrii sinteze, cronici, interviuri, anchete culturale și să lansezi cărți și altceva e să scrii literatură. Dar a picta și a scrie sunt – cel puțin pentru mine – chestiuni diferite. Firește, nu doar ca formă de exprimare, ci și ca stare. Să pictezi icoane presupune, dincolo de credință, de disciplină, o anumită așezare. De post, de rugăciune, de curățenie sufletească, de împăcare și armonie. Să scrii e diferit. Probabil că literatura nu te vrea neapărat curat și pur. Poveștile se pot scrie și din tensiuni și din nefericire și din dezordine.

 

   patru: Am senzația că în interviurile din emisiunile televizate aveți o mai mare disponibilitate pentru a construi un discurs decât în cele scrise, cred că în fața camerei de luat vederi aveți un fel de libertate naturală, una completată de o dezinvoltură extrem de firească, iar în interviurile scrise se pare că primează o sobrietate impusă, una severă. Dacă impresia mea nu este greșită: Credeți că (mai) vizibilă fiind puteți să arătați o locvacitate naturală, una care face parte firesc din felul dumneavoastră de a fi, sau pur și simplu este vorba de o versatilitate a jurnalistului impusă de activitățile lui?

 

   Simona Preda: Da, știu – camera mă iubește! Glumesc… Interviurile din emisiuni, interviurile în direct sau cele cu interlocutorul în față sunt diferite. Îmi place să spun că se construiește un dialog, nu un discurs. Și am să argumentez și de ce. Dialogul în sine nu presupune o suspendare a lumii din afară, ci, dimpotrivă, o deschidere către ea. O empatie și o împărtășire. Discursul adesea se enclavizează, dialogul este deschidere, este un act complex din care nimeni nu iese devalorizat. Între tine și interlocutor se creează o relație bazată pe respect reciproc, fie și pentru faptul că ambii parteneri ai unui dialog se găsesc în condiții egale de demnitate. În plus, dialogul construiește, este o idee care acumulează, care se dezvoltă pe parcursul interacțiunii. Iar în acest dinamism, granițele eului personal al fiecăruia se desființează pentru un timp, se dizolvă, rămânând numai autenticitatea ideilor care iau naștere. În fond, reușita unui dialog, a unei stări de „a te situa în dialog” cu adevărat este pe cât de rară, pe atât de frumoasă. Ține mult de calitatea partenerilor implicați în dialog, de disponibilitatea lor de a empatiza, de a construi împreună. Însăși termenul de dialog, etimologic vorbind, înseamnă a separa cu scopul de a uni, de a pune împreună. Probabil că asta este esența dialogului – de a construi împreună un adevăr, un întreg. Aceasta este miza lui. În fond, nici nu știi unde se ajunge. Nu este un interviu, unde urmărești să atingi niște chestiuni. Dialogul încurajează gândirea critică și nu exclude întrebările de natură reflexivă sau chiar analitică. Dialogul e altceva, altfel, dacă cei implicați nu pot privi dincolo de propriile orgolii și vanități, se poate rata. Și este o provocare – vorbim de doi oameni care manifestă concomitent atât rigoare în propriul sistem dar și deschidere față de celălalt. E dificil și, în același timp, delicat. Dar, mizăm pe faptul că suntem oameni, suntem înclinați ontologic spre dialog, iar lipsa lui ar presupune sine qua non o decădere din condiția umanității. Dialogul nu eludează nici admirația față de partener – or, ce e mai frumos, decât să te situezi de la început, din potență, într-un act ascensional, este o ipostază care înalță. Pentru că admirația asta face de fapt, te înalță. Pe de altă parte, dialogul se situează în prezent, presupune un feedback ce ține și de disponibilitate, de cunoaștere și (re)cunoaștere a partenerilor implicați, dar și de psihologie, de circumstanțe, de empatie personală. Dialogul este un repertoriu de posibilități și mă bucur și sunt onorată că am avut dialoguri cu anumite persoane și, în același timp, îmi pare rău că adesea nu am reușit să mă întâlnesc cu unii parteneri de dialog în acel punct în care s-ar fi putut construi un întreg. Da, cum spuneam… dialogul, dialogul autentic, din păcate, este rar. Despre interviu nu sunt neapărat multe de spus – este un gen jurnalistic pe care îl poate practica oricine cu un minim de atenție și da, te documentezi și ești atent la interlocutor. Pe care, de această dată, nu l-aș numi partener, ci interlocutor.

 

   cinci: Ați scris cronici, eseuri, ați lansat și ați prezentat cărți și autori/autoare ai/ale lor, ați prezentat și ați comentat evenimente culturale și faceți tot ce se poate pentru ca ce este important în viața culturală să devină, să se facă vizibil, cunoscut și înțeles. Tot acest entuziasm inclus în firea dumneavoastră, toate aceste puteri ne fac să vedem o persoană puternică, neobosită, curajoasă și tot timpul activă. Sunteți întotdeauna, tot timpul puternică, neobosită, curajoasă?

 

   Simona Preda: Puternică, neobosită, curajoasă? – Nu știu. Le-aș sintetiza într-un alt termen. Aș spune că sunt disciplinată. Și atentă. Ca și în alte domenii, există și în zona culturală mult diletantism și mult marketing, care adesea ocultează calitatea. Parcurgem o perioadă în care notorietatea (popularitatea) este mai puternică și lasă o amprentă mai mare decât valoarea intrinsecă. Am încercat să fiu selectivă și, cum spuneam, disciplinată. Și adesea, rar, creez lumi. Așa, ca pe niște grădini. Și îi las și pe alții să le locuiască. Dacă vor…

 

   șase: Aș încerca să intru puțin în cabinetul albastru, aș îndrăzni să mă așez și să contemplu, iar mai departe să ascult. Aș putea să văd și să aud ce conține acest interior construit și stilizat de autoarea lui și aș putea să încerc să folosesc următoarele cuvinte: Sunteți o autoare senzorială, una dependentă excesiv de simțuri, de acceptări și de trăiri ale lor, sau vă puteți detașa cu ușurință și vă folosiți de abilitățile de scriitor pentru a le contura și pentru a le așeza în poveste?

 

   Simona Preda: „Cabinetul albastru” este un roman mai degrabă psihologic în care m-am jucat cu stări și culori. Și după ce îl citești, rămâi un timp mânjit de albastru pe mâini. Se duce în timp, nicio problemă… 😊 

 

   șapte: Hai să pictăm ochi! Ochi de sfinți! Fac o pauză de la scris. Mă duc să pictez. Revin mai târziu. Acum sunt fericită…, sunt cuvinte și exclamări ale lor din Cabinetul albastru. Se poate traversa așa conglomeratul de stări sedimentate în cartea dumneavoastră, se pot face acești pași printre toate aceste fantasme dulci, printre aceste fantasme dure, printre copitele neliniștite ale cailor aproape înaripați, dar cu orbitele încă goale?       

 

   Simona Preda: Caii mei din roman au plăcut tuturor. În primul rând pentru că rup ritmul textului, că aduc un suflu aparte, că sunt originali și-apoi, cui nu-i plac niște căluți chiori care vorbesc și merg de nebuni noaptea prin Paris? Glumesc… Se poate traversa sintetizând așa cum ați spus dumneavoastră, firește, dar toate aceste pretexte – pentru că și ochii de sfinți și caii orbi sunt niște pretexte, niște idei, sau, mă rog, metafore, pe care poți articula senzații, poți introduce stări, poți manipula afecte. Fac parte din firul narativ pentru că oricât ludic, oricât hedonism ar fi în text, tot trebuie să existe un construct, o structură pe care să se articuleze tot. Dar pentru că este ultimul răspuns, dați-mi voie să vă spun că am privit cu un ochi critic toate întrebările anterioare. Și sunt provocatoare, reprezintă mai mult decât un demers jurnalistic. Îmi place să cred că ne-am situat într-un dialog… 

 

Distribuie:

Lasă un comentariu

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media