Despre moduri de așezare și despre corpul și spunerile lor care stau mai departe în textele și în discursurile care le scriu, care le desăvârșesc. Cu Augustin Ioan…
Dragă Augustin,
Unu: Cred că arhitectura și trăirea stărilor ei în alcătuirile pe care i le propune celui care și-a ales această așezare (îi) lasă posibilitatea să și le adauge, să le înțeleagă și să le interpreteze, iar mai apoi să le prezinte ca forme fixate în spațiu, ca structuri ce pot fi privite și înțelese ca fiind completări ale lumii și posibilități ale privirilor care le întâlnesc să le adauge firesc de acum/de aici imaginilor care le completează și care le întregesc memoria. Crezi în aceste posibilități ale arhitecturii de a induce și de a menține aceste desfășurări ale vieții, aceste stări permanente ale facerii și ale întregirii ei continue?
Augustin Ioan: În realitate, majoritatea lucrurilor care se spun despre arhitectură sunt a posteriori, după edificare, de la critică la filosofia spațiului. Acum, de când, prin metodele de proiectare bottom-up și toată această repoziționare în orizontul paradigmei complexității, cu big data și machine learning, accentul s-a mutat de pe obiect (final) pe procesul de morfogeneză, în interiorul profesiunii se vorbește și despre cum se ajunge la o formă, una dintre infinit de multele posibile prin algoritmarea datelor inițiale. Dar ce pot să spun este că viața are o capacitate uluitoare de a coloniza spații pre-existente, ceea ce face ca arhitectura, așa cum, poate, o mai înțelegem azi, ca adăpost decorat cu simboluri (R.Venturi), să aibă câteva sute de mii de ani bune (urme de amenajare a peșterilor datează de 250-000 de ani), în vreme ce arhitectura ca edificare să aibă doar, probabil, puțin peste 12-13000 de ani (Gobekli-Tepe sau Karahan-Tepe par să fie primele sanctuare din piatră, în lipsă de un termen mai precis). În această colonizare, nu doar omul, ci și alte ființe care l-au precedat se acomodează la spații pre-existente, sau le creează, ba unele le și împodobesc (pasărea-țesător, caracatițele). Omul a făcut posibilă, de-a lungul vremii, convertirea unor spații inițial dedicate unui scop în cu totul altceva (antrepozite în locuințe, lăcașuri de cult în spații comerciale și chiar restaurante, uzină electrică în Tate Gallery Modern la Londra, fabrică de glucoză în hotel la București etc.). Conversiile, care acum, mai corect politic, se cheamă adaptive re-use, nu se petrec fără a lăsa urme, cicatrici; există și varianta re-utilizării materialului constructiv, care excede durata de viață a câte vreunei funcțiuni, așa cum a fost găsit, sau, poate, cu minime ajustări (cutare templu roman devenit biserică la Densuș, spre pildă). Asta în ce privește viețile noastre, trăite în interioare care sunt forțate să se dea după cei ce le umplu cu viața lor, o vreme, apoi, cu amintirea lor, apoi dispar și ele, fizic. Dar există și influența pe care spațiile o au asupra psihicului nostru, pornind de la Existenzminim-ul modernist, atât la nivel individual, de la claustrofobie la agorafobie, cât și social (suntem copiii și nepoții experimentului din lagărul socialist, cu ubicuitatea apartamentului de bloc, al locuirii colective în masă și fără alternative reale.
Doi: Devenim mai atenți la arhitectura anumitor zone sau părți ale lumii după ce aflăm că arhitectura învăluie ființa, că are în firea ei aceste disponibilități calde ale îmbrățișării, ale cuprinderii fiind de aici capabilă să inducă și să (își) facă cunoscut acest complex de senzorialități și de manifestări fizice ale lor. Cum se pot intensifica și cum se pot menține în stările acestea solare disponibilitățile senzoriale ale arhitecturii, cum pot fi menținute cât mai mult în atenția privitorului, ale celui care reușește să le citească și să le interpreteze în corpurile și în desfășurările ei?
Augustin Ioan: A scris despre asta Kenneth Frampton, teoreticianul și istoricul american, în textul său Către un regionalism critic. Arhitectura modernistă se adresa doar privirii, neglijând experiența senzorială prin tactilitate, auz (ecou), miros și, evident, ca experiență a memoriei; or, Frampton arăta, deja de la începutul anilor optzeci, că existau deja oponenți ai acestei deprivări senzoriale deliberate, pe care îi grupa într-o direcție, încă perfect validă, cea a regionalismului critic. Nu sunt singurul care are amintiri, madlene proustiene, legate de experiențe senzoriale asociate cu spațiul arhitectural. De intensificat, evident că , după ce munca arhitectului se va fi terminat, locatarii, cei care utilizează un spațiu, se aduc pe sine în – și trăiesc acel – spațiu, augmentându-l. Vedem papucul statuii Sfântului Petru din catedrala sa de la Vatican, bronz lustruit ca oglinda de câte atingeri a primit în timp; sau cutare scară cu trepte tocite de atâta urcat și coborât; sau, până nu demult, gloanțele trase în clădiri, în 1989, în București sau, tot de atunci, ruina Direcției a V-a a securității, arsă și surmontată cu un corp de sticlă: cu toatele sunt vestigii declanșatoare ale câte unei narațiuni: urmă lăsată în urmă.
Trei: Arhitectura, materializarea gândului conceput și desenat de arhitect presupune și propune ocuparea unui loc, iar mai târziu, odată cu creșterea, cu înălțarea, a unui spațiu, a unor suprafețe (până atunci) invizibile din corpul atmosferei, din desfacerile și desfășurările aerului care zăbovea în acele locuri, în acel timp și în acele spații. Cât se poate considera invaziv din acest proces al creșterii unui corp arhitectonic în spațiu, cât este ocupator el de fapt odată ce cucerește acel spațiu și straturile lui invizibile mai ales că știm(?!) că orientarea este riguros imposibilă?
Augustin Ioan: De la ground breaking, ceremonie fondatoare cu care începe orice gest edificatoriu și până la demolările sistematice, orașul e țintă a violenței politice și militare; asta chiar de la apariția sa, acum aproape zece mii de ani și până azi. Probabil, nu vom găsi orașe mai vechi, pentru că sunt legate de sedentarizare, de apariția agriculturii și, deci, a geometriei; în funcție de definițiile pe care i le dăm, orașul cel mai vechi ni se arată a fi fost fondat ba în Mesopotamia, ba în nordul Indiei, ba în ceea ce astăzi este Israel. Aristotel, în Politica sa, ne arată două lucruri: ce este un oraș – un mecanism de consumare a alterității, devreme ce în polis aleg să stea împreună cei diferiți unii de ceilalți, de la limbă la religie și trib – și cum trebuie el constituit: pe un loc înalt, deoarece, astfel, din centru pot fi controlate periferiile. Sau, într-o traducere alternativă, oferită de Indra Kagis McEwen în Străbunul lui Socrate – Eseu despre începuturile arhitecturii (ediție românească la Idea Design&Print, Cluj, 2011), orașul are în centru un loc sacru, pentru că sacralitatea centrului îngăduie venirea în ființă a limitelor sale (periferii și fortificații). Și iată cum, imediat, am făcut să se așeze tema violenței pe teritoriul sacrului, după R.Girard citire și, prin acropole, temple și catedrale, pe tărâmul alterității radicale: centrul orașelor noastre este dincolo; mai mult: centrele orașelor noastre, cu ale lor agore și acropole și foruri și piețe, sunt goluri, căci sunt cu atât mai funcționale cu cât sunt mai neconstruite. Golul din centrul roții, spre care sunt orientate spițele acesteia. Dimpotrivă, pe perimetrul acestor spații neconstruite, sunt dispuse edificiile, clădirile cele mai ample și mai semnificative ale unei astfel de așezări umane. Cert este că, din motive simbolice, căderea orașului, firește, începe cu fortificațiile care cad și, deci, îngăduie intrarea asediatorilor în cetate, dar este cu adevărat efectivă atunci când sunt cucerite și măcar pângărite, dacă nu ruinate de-a dreptul, templele cetății. Cu aceste locuri neasemenea, sacre, începe constituirea unei urbe (de-a lungul unei rute de pelerinaj sau lângă un sanctuar), cu căderea lor se încheie povestea… Prin urmare, aveți dreptate, arhitectura ocupă mult din realitatea cotidiană, dar, în același timp, se duce destul de repede în fundal, tot datorită ubicuității și a utilizării/contemplării zilnice. Se leagă de ce am spus mai devreme: Pot fi obiecte urieșești și înfricoșător de urâte și, totuși, să se aclimatizeze, precum Casa Republicii/Palatul Parlamentului, de pildă.
Patru: Teoretizarea arhitecturii și învățarea mișcărilor ei ne fac cunoscute anumite încorporări care odată ce au loc rămân într-un fel prinse în aceste aspecte ale limitării, ale apropierii privirii în aceste momente și de stările lor ca într-un chihlimbar ce nu mai lasă decât anumite fragmente ale acestor prinderi să fie cât de cât vizibile, iar mai departe interpretabile. Unde se oprește (dacă se oprește…) privirea atunci când descoperă, când începe să vadă întregul sau părți explicite din ceea ce arhitectul a orânduit, a pus în desenul de pe planșetă, iar în continuare a fost mutat în spațiul gândit și găsit?
Augustin Ioan: Întrebarea dumneavoastră, aproape (de) metafizică, o pot traduce astfel: există un destinatar optim al capodoperei arhitecturale? După Tudor Vianu, știm că amatorul avizat ar fi cel mai în măsură să recepteze o operă de artă. Nu altfel stau lucrurile și în arhitectură: există o fantă prin care se vede cel mai bine dincolo: dincoace, între profesioniști, admirăm performanța, știind cam cum se face și invidiindu-l pe autorul individual sau colectiv al operei; dincolo, sunt cei care ratează în kitsch cerându-i arhitectului imitarea unor clădiri văzute de ei pe oareunde, fără legătură cu amplasamentul, cu potențialul lor cultural sau financiar, cu timpul prezent… Eu am avut norocul mai multor clienți care doreau să se lase sfătuiți și acceptau, până la un punct, sugestiile mele; ba, uneori, foarte rar, accept că unii, mai prizăriți, au avut opinii punctuale superioare, căci outside the box. Dar mai e un unghi de plonjon în întrebarea dumneavoastră: clădirile sunt procese, nu obiecte. Ne par obiecte, căci durează mai mult decât viețile noastre – de-asta avem și monumente multimilenare. Pentru o musculiță drosofila, noi părem nemuritori. Cineva a spus: marmura este și ea un proces, căci se descompune și ea, dacă îi dăm suficient timp. Dar, în timpul vieții noastre, ba chiar în mii de ani, ea pare nemuritoare. Prin urmare, noi înșine percepem scurte instantanee din lenta-i dizolvare, pe care doar o bănuim, de pildă, uitându-ne la Vârful Țuțuiatu, cel mai înalt (vreo 450m) din Culmea Pricopanului, carele-i din granit, tot ce a mai rămas din cei mai vechi munți ai Europei, Hercinicii…
Cinci: Contemplarea este o stare firească atunci când ne apropiem de modurile, de așezările materializate ale arhitecturii, de impunătoarele ei feluri de a se atașa de privire și de disponibilitățile ei de a încerca înțelegerea și apropierea a ceea ce se vede și a ceea ce încearcă să vină în vecinătatea noastră astfel. Ce anume din contemplarea ce găzduiește cu succes nostalgia și toate momentele ei se impune și ajută înțelegerea acestor apropieri, ale acestor veniri cât mai aproape de cel ce (o) înțelege, de cel ce îi așază corpurile cum se cuvine în privirile lui?
Augustin Ioan: Întrebare grea. Toate întrebările dumitale sunt prea grele. De ce, nene Anghelache, de ce? Depinde de scara lucrurilor; uneori trebuie contemplat, ca înlăuntrul unui locaș de cult, unde totul concură, de la bună mireasmă și ecou la spațiu și artele de escortă, ca să te ajute să metabolizezi lumina exterioară în lumină interioară. Rugăciunea, meditația de orice fel, absorb această ambianță, întrețesându-te cu ea, prin icoană, către firea de dincolo. Alteori înțelegerea e în acțiune, în fapt, actând. Simt asta când ajung la o formă convenabilă pentru toate cerințele temei de proiectare, de pildă. Să mă ierți dacă răspunsurile mele sunt mai scurte decât întrebările dumitale cele meșteșugite.
Șase: Se poate, cred, căuta ce este feminin/masculin în corpurile arhitecturii, în liniile și/sau în alcătuirile pe care își propune să le materializeze. Se poate observa și interpreta o anumită amprentă de gen a arhitecturii și mai departe se poate așeza acest fel de interpretare în normele unui curent, sau ale unei mode. Cuvintele tale spun: … retoricile de după modernism rescriu discursul arhitectural, efeminându-l… Unde își mai poate găsi astăzi arhitectura posibilitățile de a fi astfel citită, de a-i fi atât de firesc înțelese și acceptate desfășurările în spațiile pe care i le (mai) pune la dispoziție lumea?
Augustin Ioan: Păi, am scris și eu despre „Arhitectura femelă”, în Visul lui Ezechiel (Ed.Anastasia, 1995; fragmente în arhiva rubricii mele 4SPACE, de pe www.liternet.ro), spunând, de pildă, că Venezia este cel mai feminin oraș în care am fost și la care mă reîntorc cel puțin o dată la doi ani, la Bienalele de arhitectură. Da, arhitectura de după modernismul eroic, brutal, falogocentric (Derrida), începând cu postmodernismul, a fost, este încă, efeminată, moale, fluidă, erotizată chiar, dacă mă gândesc numai la proiectele Zahăi Hadid, SANAA, Ywamoto@Scott și continuați, vă rog, cum ne cerea Ihab Hassan, punând câte o negație dinaintea fiecărui atribut al modernismului. Dar, în același timp, deconstruind cuplurile de atribute opozabile, cum tocmai Derrida ne cerea, vom observa că și arhitecții bărbați fac acest lucru acum, precum Bjarke Ingels sau atâția alții. O direcție întreagă îi urmează, de ambe sexe, precum biodigitalul.
Șapte: Poezia pe care o scrii te adună, te contopește și te adaugă firesc stărilor ei, iar în continuare se poate simți un fel de melancolie care se amplifică odată cu lectura și care nu lasă prea ușor să îi fie deranjate cuvintele care o întipăresc în corpul și în mintea cititorului. Poezia ta nu rămâne niciodată în urmă atunci când putem să fim atenți la anumite gesturi ale arhitecturii, gesturi care se pot regăsi în formele ei vizibile(chiar și în cele invizibile…). Ai scris așa:
Atât de aproape, încât abia tăiș neinventat
să ne despice. Mâini care nu-și amintesc
să mângâie conturul de nimeni de
corp legănat de tangaj
Ce ating, va fi trup cândva? Ce descriu niciodată… Care este imaginea pe care o simți cel mai tare, care te copleșește și care te face să îi așezi ce vezi și ce simți în cuvintele poeziei?
Augustin Ioan: Da, cred că există legături între poezie și arhitectură, dac-ar fi numai cei ce le-au servit pe ambele, de la Daniel Turcea și Constantin Abăluță la Alexandru Andrieș, Mihai Duțescu și Angelica Stan, asta ca să nu îl includ și pe John Hejduk, din SUA. Eu am încercat să descriu diverse texteritorii, pe care le-am numit topograme. Găsiți pe www.liternet.ro, la secțiunea Editură, antologia mea Praf&Pulbere, apărută în 2018, se poate descărca gratuit. Cuvintele pot nuanța experiența spațiului, augmentând-o, dincolo de simpla descriere. Și nu cred că e vorba despre simple imagini, ci (și) despre intuiții, sondări, găuri de vierme (în limbaj sci-fi) între diferite registre ale realității, greu, dacă nu imposibil de adus împreună altfel: scurtcircuite. Și arhitectura și poezia (lirică), utilizând eminamente conotativ limbajul care le este propriu, îl pot scoate din țâțâni, îl pot pune la teasc, pe el și mințile celor care îl folosesc…
Facebook
WhatsApp
TikTok
