INTERVIUL DE IANUARIE – Gabriel ENACHE – ochi în ochi/interviul de ianuarie

Despre posibilitățile vederii cât mai în adâncime, despre așezările și alăturările ei, iar mai departe despre fiecare reușită a simțurilor de a rămâne pentru a fi observate. Cu Marcel Tolcea…

 

Dragă Marcel,

 

Unu: Ești un atent privitor și observator al imaginilor care te înconjoară, care te împrejmuiesc și te completează, și un surprinzător al cât mai multor detalii și reprezentări ale lor, iar mai departe un desenator al corporalizărilor acestor stări pe care le intuiești și le trăiești. Cât din ceea ce vezi rămâne lipit de simțurile tale și cât ești disponibil să așezi mai departe în ceea ce scriind trăiești și arăți în cuvintele care îți spun aceste cuprinderi?

 

Marcel Tolcea: Nu mai este niciun secret pentru nimeni că trăim într-o lume a imaginilor. Ceea ce, paradoxal, nu este neapărat un semn al modernității, ci ne întoarce înainte de epoca tiparului. Victor Hugo făcea o observație care mi se pare că e de invocat într-o lume iconodulă: apariția tiparului a însemnat prăbușirea catedralelor. Da, așa a fost fiindcă, până la traducerea Bibliei de către Luther, conținutul unor pasaje din Carte era exemplificat de vitraliile catedralelor. Un fel de benzi desenate, dacă mi se permite această impietate. În clipa în care cititul a devenit un fel de simț suplimentar al burgheziei (precizez, al burgheziei), importanța acestor imagini a scăzut ca importanță. Ceea ce s-a petrecut însă începând cu apariția cinematografului, apoi a televiziunii, a internetului și a telefoanelor mobile s-a repercutat nu în consistența intrinsecă a imaginii, ci în dinamica ei: frame-ul. Cadrele se schimbă cu o viteză amețitoare – mai ales în imaginile publicitare, dar și în film – așa că importanța iconismului pălește în fața dinamicii imaginii, Lumea din jurul nostru se comportă nu ca imagini ce își dispută întâietate, ci ca o viteză isterică de înlocuire a imaginilor între ele. Așa că eu, atunci când sunt mai atent decât lumea din jur, surprind mai degrabă o mereu reluată geneză a ceva ce eșuează în clipita imediat următoare.

Doi: Ai legături, conexiuni intime și intimități cu mai multe feluri de limbaj, cu mai multe moduri de exprimare a mediilor pe care le frecventezi și pe care le observi și le studiezi, iar în continuare le împărtășești. Cum poți să menții acest echilibru, aceste alăturări vii, să le faci să se simtă trăind în continuare în textele tale?

 

Marcel Tolcea: Limba română este, pentru mine, o polifonie de voci pe care am descoperit-o mai întâi când am scris placheta Ochiul inimii. Atunci am încercat să plonjez într-o limbă românească în care se auzeau sonuri din limba pe care eu mi-o imaginam că era auzită de Caragiale, din cea de după 1900, ba chiar cu ecouri ardelenești. De fapt, năzuiam să scriu într-o astfel de limbă, revolută și nu chiar, în care să se recunoască nu numai vocabule ci și reflexe, motive, imagini. Ca să fiu mai bine înțeles, iată o mostră de asemenea text:

Aflaţi de la mine, Neluţule, că fata

felcerului Porsena ce-aţi vrut s-o peţeşti

anu’ trecut şi s-o duci cu vaporu pe D. pînă

cătă izvoare şade sub braţă cu o rană stăruitoare

care samănă când o doare cu un puiuţ mare

de porumbel

iar dumneaei plânge şi nu mai ese pe stradă

şi, duminica, plânge şi nu mai umblă pe Promenadă.

El mi-a zis aşa într-o marţi după-masă, spre seară,

când colindasem cu-onor câteva locuri

şi băuse din trestii o apă amară pentru a

nu se mai gândi la dintoate:

– Mă Vesperică,

                         etc.

                                etc.

                                       etc.

Trei: Limba română este complexă și foarte vie, mereu primitoare și foarte disponibilă să își adauge cuvinte, expresii și multe alte noutăți care se pot așeza în stările și în formele ei de vorbire și de scriere, și ești un comentator tonic și mereu atent al derapajelor pe care le identifici în scrierea și în folosirea ei. Crezi în posibilitățile și în puterile unei limbi de a fi mereu în schimbare, în creștere și de a primi întotdeauna, pe diferite căi, cuvinte și expresii, și crezi că ele sunt bune toate, că sunt benefice și revigorante pentru ea?

 

Marcel Tolcea: Orice limbă este mereu adolescentă și niciodată matură sau, horribile dictu, la senectute. Acest lucru poate părea un paradox, dar ne dăm seama că nu e fiindcă realitatea e cea care o obligă să primească mereu cuvinte noi, să se adapteze, să fie în rând cu moda. Or, un asemenea reflex de a fi mereu în rând cu moda stă pironit în mentalitatea adolescenților. Știu, există multe voci care sunt ușor iritate de invazia anglicismelor, dar fenomenul e unul la fel de implacabil ca fenomenul globalizării. Eu, de câte ori sunt iritat de un cuvânt englezesc mai ciudat surâd la gândul că francezii sunt cu nervii la pământ. Asemenea cuvinte vor fi tot mai numeroase în limba română fiindcă acest fenomen este, practic, inepuizabil. Rodica Zafiu semnala, acum vreo 20 de ani, un dicționar al anglicismelor europene apărut în 2001 în care sunt cuprinse 16 limbi europene, printre care și limba română. Cum bine știi, unii lingviști sau intelectuali publici din România au deplâns sau deplâng prezența tot mai agresivă a anglicismelor și o consideră o adevărată formă de colonizare a limbii. Alții, resemnați probabil de faptul că nu este vorba decât despre o formă a globalizării, se mulțumesc să constate amploarea fenomenului și să observe diverse adecvări. Printre abordările sceptice, dacă nu chiar critice cu privire la importul masiv de anglicisme, reamintesc pozițiile regretaților George Pruteanu și Octavian Paler. Observația sau, mai precis, argumentul lor principal, stă în faptul că limba română nu are neapărat nevoie de asemenea cuvinte. Mă alătur acestei argumentări, fiindcă persoanele care emit 4-5 anglicisme pe minut mi se par și snoabe, și ridicole. De multă vreme nu mai mergem la ședință, ci la meeting, nu ne-a plăcut spectacolul, ci show-ul, nu mai frecventăm saloanele de înfrumusețare, ci de beauty, unde nu se face machiaj, ci make-up. Pentru ce make-up? Pentru a avea sex-appeal, nu pe vino-ncoace. La ce bun sex-appeal-ul? Dacă mergem la shopping, adică la cumpărături, poate prindem un discount, adică o reducere. După câte ai observat, nu e nevoie de niciunul dintre anglicismele enumerate, fiindcă avem sinonime exacte ale lor în limba română. De fapt, ca să nu uit că susțin și o rubrică de limba română, ar trebui să spun că anglicism nu înseamnă doar un cuvânt sau e o expresie specifică limbii engleze ci și un cuvânt de origine engleză împrumutat, fără necesitate, de o altă limbă și neintegrat în aceasta.

Patru: Ai adus în cronica plastică anumite stări noi, oarecum inocente ale privirii și ale foloaselor ei, ai reușit să adaugi lucrărilor artistice despre care ai scris și privirile tale, chiar pătrunderi intense dincolo de suprafața plană și aparent de netrecut a lucrărilor. Crezi în inconștiența pe care empatia o pune în anumite apropieri și alăturări, crezi în posibilitatea ca această pată transparentă (te-am citat…) care este pictura să se poată muta în și povesti cu privirea celui care o vede?

 

Marcel Tolcea: Fără empatie, nu există cultură. Un critic de artă, un critic literar fără empatie ar fi asemenea unui bolnav de Covid-19 care și-a pierdut mirosul și gustul, dar e de meserie somelier. Eu nu am pretins niciodată că am făcut critică de artă. Dacă prietenul meu minunat Florin Toma îmi îngăduie, am încercat, asemenea lui, să aud opera de artă așa cum ai asculta o simfonie. Faptul că acel „sunet” al artei îmi oferă libertatea de a mă reconstrui mă face să ÎMI spun că e un lucru grozav. Deși am început să frecventez atelierele artiștilor încă din studenție, persoana care m-a lipit definitiv de artiștii vizuali este unul din cei mai importanți colecționari de artă românească din Europa: George Lecca, arădean plecat în Germania de la finele anilor 80. L-am cunoscut în casă la Sorina și Peter Jecza, prin 1996, și, la scurt timp, el m-a scos din bârlog și m-a dus pe la Cluj, pe la Bistrița, pe la Sângiorz, pe la București, prin diverse ateliere și locuri de basm. Am scos împreună cărți în ediții anastatice (un manuscris al lui Eliade, cumpărat de el), albume, l-am provocat la trântă simbolică pe Pavel Șușară într-o seară de „La Țigănci”, am nășit extraordinarul Muzeu al lui Max Dumitraș de la Sângiorz-Băi. Cea mai importantă întâlnire plastică din anii 90 a fost cea cu arta lui Silviu Oravitzan. Silviu înseamnă pentru mine pictorul pentru care i-am dedicat o bună parte din activitatea mea în ceea ce privește studiul artelor plastice din perspectiva simbolului, dinspre spiritualitate. Oravitzan este un pictor de mare profunzime, care îmbracă în haine sensibile marile simboluri ale omenirii de la cruce, la pătrat, cerc ș.a.m.d. În arta lui toate aceste simboluri sunt vii, au o încărcătură formidabilă și sunt mândru să spun mereu că savanți și oameni de cultură de talie internațională, cum ar fi Sergiu Celibidache, Emil Cioran, Paul Barbăneagră, Basarab Nicolescu au văzut în pictura lui Silviu Oravitzan una din cele mai împlinite forme de reflecție a unui spirit pe care el îl caracterizează ca fiind profund românesc și, aș spune eu, și profund universal. Între 2006 și 2013, când am fost director al Muzeului de Artă din Timișoara, am avut privilegiul de a îi propune și însoți cu texte pe cei mai importanți artiști timișoreni. Iar lista e atât de lungă încât nu îmi îngădui să o deschid fără teama că aș uita pe cineva important.

Cinci: Ești publicist, iar întâmplările și situațiile timpului pe care l-ai traversat nu aveau cum să nu te influențeze, să nu te impresioneze și nici cum să te lase să le parcurgi ca un simplu trecător prin stările lor. Cât din toate aceste mirări ale timpului, ale vremurilor desprinse din pliurile lui crezi că au reușit să rămână definitiv tatuate și mereu de acum vizibile pe epiderma ta, pe partea vizibilă a simțurilor și a simțirii tale?

 

Marcel Tolcea: Deși am început să scriu în presă înainte de 1989, în perioada în care am fost corector la ziarul local „Drapelul roșu”, deși după 1989 am avut prilejul să intervievez câțiva oameni de mare anvergură culturală, momentul meu astral a fost ziua de 22 decembrie 1989. În dimineața acelei zile am ajuns lângă Tipografia Banatul. Lumea mă știa după nume fiindcă scrisesem la rubrica de sport, așa că, atunci când mulțimea a vrut să forțeze poarta tipografiei pentru a ajunge acolo unde se tipăreau ziarele, cineva m-a văzut și m-a îndemnat să intru și eu. Era trecut cu puțin de ora 10 și am intrat alături de trei prieteni, amici. După ora 11,00, Claudiu Iordache a telefonat de la Operă și a întrebat cine se află la secția ziare, fiindcă voia ca Manifestul Frontului Democratic Român, prima formațiune politică din România post-ceaușistă, să fie retipărit. Am început să trimitem materiale la cules, adică am început să facem ziarul. Telexul curgea cu scuzele celor de la Agerpres. Pe la ora 16 a ajuns în tipografie secretarul de redacție de la „Drapelul roșu”, cu manuscrise de la redactorul-șef de atunci. Noi nu aveam titlu pentru noul ziar, dar Stan a anunțat că publicația se va numi „Luptătorul bănățean”. Un nume de tristă amintire din zorii comunismului românesc. Am plecat spre redacție în încercarea de a-l convinge pe Bălan, prim-secretarul ce, chipurile, pactizase cu Revoluția, să schimbe numele publicației. Aflasem că Bălan se afla în redacția „Drapelul roșu”. Am plecat într-un suflet și, la ieșirea din Tipografie, militarii mi-au spus că au muniție de manevră și că se zvonește că va începe măcelul. La redacția „Drapelul roșu”, prima surpriză neplăcută : sub scară, maiorul de Securitate Indrei, care răspundea de cei din artă și presă, răsfoia liniștit colecția revistei „Orizont”. Cu tupeu, am forțat intrarea în biroul redactorului-șef unde Bălan acorda un interviu unor jurnaliști maghiari. Cu el, se aflau doi buni cunoscuți de-ai mei care sunt în viață. L-am rugat pe Bălan să trimită muniție de război soldaților care păzeau obiectivele strategice. A pus mâna pe telefon și l-a sunat pe șeful garnizoanei și i-a ordonat asta. M-a ascultat amabil în legătură cu „Luptătorul bănățean”, dar nu a promis nimic. Când am plecat din tipografie, am mutat materialul cu Bălan de pe pagina 1 pe pagina 3. Redactorul-șef l-a pus pe prima pagină, așa că „Luptătorul bănățean” a apărut în două ediții: una cu Bălan pe pagina 1, alta cu el pe pagina 3. De fapt, Bălan nu avea ce să caute în ziarul ăla!

 

Șase: Poezia te spune, te (de)scrie și te desface în fiecare dintre (con)strângerile ei, în toate alcătuirile pe care le disponibilizezi pentru a-ți face vizibile anumite secvențe ale sensibilității extreme ce locuiește în firea ta, care te pune în stări ce strălucesc și adaugă corpului tău aura ei, a poeziei. Cum reușesc ele să te arate și să te spună cu adevărat, să te expună în așa fel încât cititorul să poată să recunoască firesc așezarea ta în sau prin teritoriile lumii pe care o locuiești și în care trăiești?

 

Marcel Tolcea: Mă sfiesc să răspund in extenso la întrebarea asta. Din păcate, nu am mai scris poezie din 1989. Cu un intermezzo: două săptămâni în care am completat Bicicleta van Gogh, în 1998, când am socotit că e vremea să apară și în volum texte ce apăruseră în 2-3 antologii. Nu am mai scris fiindcă în 1989 s-a rupt ceva. După Ochiul inimii, publicat cu multe emoții în 1988, la editura Facla, am mai încheiat doar vreo 10 poeme, apoi nimic. Finul și prietenul meu Adrian Bodnaru, poet și editor, m-a convins să facem o ediție revăzută și adăugită la Ochiul inimii pe care am intitulat-o Ochiul inimei. Mi-a fost şi îmi este teamă că nu voi scrie decât un nou Ochi al inimii şi că voi deveni un bătrân epigon al unei poezii care şi aşa datorează enorm lui Gellu Naum, Dimov şi Foarţă. În plus, nu am încredere în poeţii care scriu în exces texte ce clamează postulatul unei inspirații de moment, fără o poetică sau fără o viziune asupra poeziei. Eu nu pot crede că poezia este doar expresia unei stări, ci o sau un Ceva mult mai greu de obținut ca produs finit. Ceva ce intră într-un sistem, ceva ce ține, deopotrivă, de artă și de meserie. Poate că pe Facebook – ce nenorocire! – mai scap câte ceva ce seamănă a poezie, dar nu e de luat în seamă.

 

Șapte: Ai scris așa într-un poem: Într-o bună dimineață, florăreasa noastră/ a simțit un trandafir sub obraz/ ca și cum floarea ar fi dorit să iasă din trupul tânăr/ afară.// Unde te duci laolaltă cu sufletul ei?… Ce crezi că mai poate să încapă în alcătuirea lumii dincolo de această imagine miraculoasă care o (de)scrie pe toată, și până unde poate să se rostogolească această intensă trăire a ei în corpul celui care (o) citește?

Marcel Tolcea: Dacă îmi dai voie, o să citez tot textul Rozamorfoza ce poartă numărul 7 și face parte din cele 7 texte programatice care deschid volumul Ochiul inimii. O să îl scriu în formatul original fiindcă, așa cum știi, spațiile, totul are un rost aici:

Într-o bună dimineaţă, florăreasa noastră

a simţit un trandafir sub obraz

ca şi cum floarea ar fi dorit să iasă din trupul tânăr

afară.

Unde te duci laolaltă cu sufletul ei?

Avusesem o noapte senină, aproape fără de vise,

fără vreun gând desluşit despre ceea ce urmează

să fie. Şi iarăşi.

Oare când va înflori fecioara noastră, rosa perennis,

cu floarea preste carne călcând?

Textul este, evident, o invocație „mistică” a unei renovatio a lumii, exact așa cum este, de fiecare dată, clipa Învierii Domnului, cel care înviază „cu moartea pre moarte calcând”. Sigur, simbolul trandafirului, al rozei ne duce și mai departe, însă asta nu înseamnă neapărat ceva care potențează poeticitate textului. De fapt, întreaga plachetă este, sub masca unui anume surrealism tandru, absurd, ușor buf, un soi de epitalam șoptit prezenței Divinului în lume.