INTERVIUL DE DECEMBRIE – Gabriel ENACHE

ochi în ochi/interviul de decembrie

Posibilități ale întâlnirilor între lumi, despre călătoriile impuse de aceste posibilități și despre speranța care le însoțește. Cu Ohara Donovetsky

Dragă Ohara,

unu: Am curajul, curaj dat de impresii puternice, să spun și să cred că în corpul dumneavoastră și-au făcut loc și cuib duhul contemplator și cel povestitor. Se simte prezența lor în tot ceea ce ați scris și mai departe ne-ați făcut cunoscut, ne-ați apropiat cu ajutorul cuvintelor. Sunt ele, aceste duhuri conlocuitoare și însoțitoare ale scriitoarei de ajuns de implicate în facerea și (co)ordonarea poveștilor pe care le construiți?

 

Ohara Donovetsky: Simt nevoia să spun, dragă Gabriel, că întrebările tale, pe care le-am citit de mai multe ori cu atenție, mi se par meșteșugite, ele, la rându-le, au un duh poetic, ca să-ți păstrez metafora. Din capul locului, mărturisesc că nu știu dacă voi putea să răspund pe măsură. Dacă întrebarea se referă la caracteristica mea de atent  observator al vârstelor și spațiilor prin care am trecut, atunci pot spune că ceea ce ai intuit poate fi adevărat. Nu știu dacă este vorba despre un duh contemplator (numindu-l așa, el pare cumva străin de mine, ca un duh-din-lampă care m-ar vizita din când în când, de ar exista djinni contemplatori), ce știu însă este că uneori simt că în loc de ochi aș avea două lupe, alteori două ocheane (din când în când, chiar întoarse) sau două caleidoscoape, în cazul fericit în care ceea ce văd reverberează hiperbolizant. Unele sau altele au fost și sunt cu mine de când mă știu, prin ele văd eu lumea, și nu neapărat „enorm” (ca să „simt monstruos”, deși această stare nu-mi este străină), și nici pentru că vreau neapărat să văd musca moartă din varza călită ca bietul Fred Vasilescu, ci pentru că aceasta este singura modalitate în care mă uit eu la lume. Cât despre duhul povestitor, cum de bună seamă frumos îl numești, iarăși nu pot spune decât că am bănuiala că ori e frate geamăn cu celălalt, ori ar veni din amănuntele pe care mi le oferă lupa, ocheanul sau caleidoscopul. Pot spune că, bunăoară, oriunde aș sta, așteptând ceva sau pe cineva, în tot timpul așteptării, nu mă plictisesc, mă uit în jur, un vârf al pantofului ieșit de sub roba cuiva mă face să-i imaginez scopul drumului, o piatră de la un inel mă ajută să îi văd posesorului o parte din istorie, dâra unui parfum îmi poate naște în minte numele persoanei purtătoare, poveștile imaginate vin aproape singure. Nu știu dacă se moștenește sau nu o astfel de stare, e un fel de atenție povestașă la lume, pe care o aveau și bunica mea și mama mea, așa am crescut, nu știu cum se poate vedea altfel lumea decât povestind-o. Îmi aleg prieteni dintre povestași, e deja un fel de a fi.

doi: Senzația de plutire nu își părăsește defel cititorul atunci când vă parcurge textele, atunci când apropierea de ele depășește stadiul acela clasic al lecturii și invită firesc la apropiere și mai departe la evadare, la evadarea împreună, bună și caldă în tăriile noului peisaj, al aceluia privit acum dintr-un fel de zbor, de pe un fel de covor zburător. Ce credeți că din stările scrisului poate să distrugă atât de mult gravitația așa încât să îl plimbe și să îl mute pe cititor în aceste feluri de experiențe atât de acaparatoare, de transformatoare și marcatoare mai departe?

Ohara Donovetsky: Înțeleg din întrebarea ta că se poate întâmpla ca cititorul să fie convins de poveste, chiar dacă lumea în care a pătruns nu îi este familiară. M-ar bucura să fie așa, în definitiv, acesta este rostul, iar când se întâmplă această simbioză, această contagiune, îndrăznesc să cred că responsabilă este sinceritatea experienței și a trăirii. Nu scriu despre stări și experiențe care nu îmi sunt cunoscute direct, aproape visceral, chiar dacă, așa cum am zis mai devreme, pot crea povești din tot ce văd în jur. Dar din ele, atunci când scriu, păstrez detalii care în carte devin pretexte, cadre, recuzită, stilistică. Când ajung să fie scrise, aceste povești trec printr-un filtru al experienței proprii, mi se pare esențială această apropriere, ea e prima care face posibilă căderea-în-poveste, întâi a celui care scrie, și apoi, dacă e bine scrisă, și a cititorului.

trei: Se vede și se simte că aveți o relație specială cu lumea puțin (re)cunoscută a zânelor, a îngerilor, a ursitoarelor, a vrăjitoarelor bune și a tot ce mai umblă prin văzduhul pe care îl faceți astfel din ce în ce mai vizibil și prin tot ceea ce mai locuiește prin visele noastre, prin ce mai încape și umple încăperile lor și peisajele pe care le locuiesc, iar toate aceste relații se văd și ele în ceea ce scrieți și în tot ce mai departe ne traduceți din aceste apropieri. Cum se așază dialogul dintre scriitoare și aceste lumi, cum devine el stare de fapt, mod de viață și mai departe text bun de pus în cuvinte?

Ohara Donovetsky: Cu zânele, nu. Vorbind serios, în textele mele există, e adevărat, trimiterea la îngeri, ursitoare și vrăjitoare. Deși sunt aici împreună, motivele și semnificațiile pentru care există în cărți sunt diferite. Îngerul apare explicit doar o singură dată, în Casting pentru ursitoare, sub forma unei senzații pe care o are Haia, în momentul în care simte în aer, incidental, miros de mosc (parfum care îi amintește de mama pe care o pierduse în urmă cu puțin timp), senzația este aceea a unei fâlfâiri de aripi, a unei atingeri ușoare pe umăr, ceea ce este ușor de înțeles având în vedere că amintirea o vulnerabilizează. Este adevărat că în discuția dintre cele trei personaje din Casting… se relatează experiențe în care explicațiile pot depăși plauzibilul (un vis interpretat premonitoriu, senzația unei prezențe într-o cameră goală etc.), dar nu sunt altceva decât o semnalare a limitelor noastre de cunoaștere și înțelegere sau semne ale vulnerabilității și vulnerabilizării personajelor, nu sunt nici pe departe o viețuire împreună cu superstiția sau cu frisonul religios. Cât despre ursitoare, simplific și spun doar că ele apar, în text, cât și în subtext, ca ironie directă și indirectă a sugestiei repetării unui tipar (relațional, comportamental, existențial etc.), reflex / ricoșeu al „mitului eternei reîntoarceri”, dacă vrei. Și în fine, vrăjitoarele din „Puzzle cu pețitoare” apar tot ironic, pe de-o parte, în joaca adolescentelor excentrice care vor să descopere lumea văzutelor și a nevăzutelor după ce au citit despre farmacopeea populară și ritualuri oraculare în cărțile lui Culianu sau Oișteanu, iar pe de altă parte, ca o sugestie amară a unui (lait)motiv important al cărții, obsesia personajului principal de a-și găsi perechea, iubitul, pețitul, pentru care ar face orice. Până al urmă, Puzzle este o carte despre o puternică traumă cauzată de căutarea obsesională a iubirii, o carte despre o psihoză, un presupus derapaj schizoid, care justifică astfel confuzia, jocul închipuirilor din mintea protagonistei. E inutil să spun că tot ce ține de superstiții, credințe de orice tip sau eresuri despre ființe din imaginarul mitologic sunt, atât în Casting, cât și în Puzzle, perdele de fum.

patru: Visul dă textului unui scriitor o anumită paloare, îi așază pe fețele chipului anumite semne care pot fi (re)cunoscute de cei care sunt și care își trăiesc momente ale vieții (cam) la fel. Cât din aceste nuanțe ale acestor palori se pot elibera, se pot face vizibile și mai apoi multiplica în căldura primitoare a unei scrieri, a unei povești care deschide frecvent în textul tău portițe pentru a fi simțite și înțelese aceste stări?

Ohara Donovetsky: Dacă întrebarea se referă la ce anume și cât din experiențele realmente traumatice ale autorului se poate transfera în ficțiune, atunci răspunsul comic este „cât te lasă inima, boierule”, iar răspunsul serios este (cam la fel, dar diplomat) atât cât e în stare autorul să metamorfozeze în ficțiune, pentru că, dincolo de faptul că a scrie nu e deloc simplu, presupune un enorm consum nervos și energetic, în acest caz, în care cheia este anamneza, se adaugă epuizarea resurselor prin rememorarea (care nu poate fi decât) traumatică. Vrei, o faci, și e cumplit la pătrat, dar e posibil să-ți iasă și catharsisul propriu, și al cititorului; nu vrei, nu o faci, aici e mai simplu, îți protejezi amintirile (și eurile narative).

cinci: Deșertul este un Paradis care nu mai vrea să fie locuit, este un spațiu, un loc într-o permanentă schimbare, este totodată o stare care se poate și ea desfășura în corpurile și în mințile noastre, iar de foarte multe ori putem să simțim gustul fin și arid al nisipurilor lui. Cum este, cum ar fi să îl poți locui deseori, să îi poți dezlega și înțelege zilele, nopțile, umbrele dunelor de nisip, să vezi silueta fetei morgana plutind peste ele și să te simți ca acasă în arșița și în frigul ce îl tot locuiesc?

Ohara Donovetsky: Nu știu dacă deșertul este paradis, mai degrabă o probă a intrării în paradis sau în infern. Nu te joci cu deșertul. Este fascinant, nimic de zis, până și în varianta intermediată de un cunoscător sau în cea oferită turiștilor. Dar asta nu se numește că știi de-adevăratelea cum e în deșert. Trebuie să intri cu inima mică și cu lecțiile făcute, să-i cunoști (iar asta înseamnă să-i respecți) ritmul, regimul termic, calendarul, harta cerului noaptea și respirația (vântul de deșert te poate omorî prin dislocarea unor mari cantități de nisip, dacă nu știi unde și când să te adăpostești, dar și dacă nu ai zile și noroc). Chiar dacă sunt mai multe feluri de deșert, un fapt rămâne mereu același: îl respecți numai dacă îl cunoști, ieși viu numai știind ce (se) face și ce nu (se) face. Beduinii, berberii nomazi (atâția câți mai sunt) și urmașii lor urbani au datele cele mai bune despre secretul comportamentului în deșert. Știu prea puține, dar adun în continuare. Odată văzut, în orice fel de formă, nu se uită și atrage continuu. Prima dată am văzut deșertul când aveam vreo 25 de ani, din goana unei mașini, timp de vreo cinci ore, ceea ce m-a încremenit de bucurie și mirare, era deșertul iordanian, roșu-arămiu, stâncos, nu semăna cu ce știam eu despre deșert din lecțiile de geografie sau din cărți. Apoi am văzut deșertul egiptean, apoi deșertul Arabiei. Culorile și imaginea sunt de fiecare dată altele. Când se gândește la deșert, omul are, de obicei, imaginea pustiului saharian: o întindere galben-aurie, cu dune molcome, uneori mișcătoare și schimbătoare. De la un bărbat pe care îl iubesc de peste treizeci de ani știu o poveste adevărată, întâmplată în deșertul Sahara, o experiență absolut formidabilă despre transportarea unei… hai să-i zic caravane moderne, timp de trei zile cu timpul condensat cât pentru trei săptămâni, o lecție despre prietenie și rezistență în condiții-limită. Am în minte s-o scriu, aștept să văd pe viu deșertul Sahara, mi se pare un fel de împrietenire cu deșertul, dar și un fel de îmblânzire reciprocă, dacă așa ceva este posibil.

șase: Sunt multe momente în ceea ce scrieți în care se simt touch- urile poeziei, în care cuvintele ies pur și simplu din starea lor normală și lasă să se vadă acel contur inconfundabil în care nu s-ar putea așeza decât un poem. E iarăși întuneric în amintire scrieți prin poveștile dumneavoastră, și parcă din aceste cuvinte se strecoară un fior în corpul celui care le citește. Nu v-a încercat niciodată dorința de a scrie și de a sorta puțin din stările acestea care sigur vă locuiesc pentru a le așeza în cuvintele atât de potrivite lor ale poeziei?

Ohara Donovetsky: Atunci când am scris „Se face întuneric în amintire”, chiar despre asta era vorba, chiar așa simțeam, după acea imagine nu mai era nimic decât negrul, uitarea, iar propoziția a venit singură, fără niciun efort, în filmul amintirii chiar se făcea întuneric. Proza mea nu cred că are suflu poetic, de altfel, nici nu vreau, nu iubesc acest tip de proză, nu mă încântă decât rareori și de aceea nu îl caut. Dar îmi dau seama că se poate întâmpla să existe inflexii, anumite stări, anumite propoziții, ca cea de mai devreme, ale căror supratonuri poetice să fie posibile. Coincidență sau nu, de vreo jumătate de an, am început să scriu poezie. Am chiar poezii cât de un volum. Se numește deocamdată Meniu cu lupul din poală, și sper să fie publicat la anul, cel puțin aceasta a fost reacția unei edituri, cu care, de altfel, îmi este drag să lucrez. E adevărat este o poezie în care nu am putut renunța la ironie și autoironie, în care ating și accente sarcastice, dar în care vălurile și măștile s-au multiplicat și mai mult, îmi place să scriu și în acest fel, chiar dacă nu mulți sunt aceia cărora am avut curajul să le arăt și acest chip.

șapte: Mă întorc la deșert și la fascinația lui neobosită pentru  mințile celor care îi visează rătăcirile posibile și promise. Mi-au rămas aceste cuvinte ale dumneavoastră pe piele: … nu pot, oricât aș încerca, să-ți arăt cum e deșertul. Sunt atâtea feluri de deșert că te ia amețeala… Simt în aceste cuvinte desfășurarea unei posibile evadări în aceste amețeli însoțitoare ale oricăror încercări ale cunoașterii. Cât de mult vă cunoașteți scriind și cât de mult puteți locui în această amețeală continuă a scrisului, a așternerii firii în aceste cuvinte ale evadării continue, neobosite?

Ohara Donovetsky: Mi se pare foarte interesant că ai adus în discuție aici acest pasaj despre deșert. Înțeleg că ai asociat cu această imagine consumul de energie necesar scrisului, care se întâlnește cu delirul, cu transa, foarte greu de descris, un vertij, o glisare hiperconștientă în lumi care par nisipuri mișcătoare. Este o similitudine destul de mare. De bună seamă că am nevoie pentru scris să mă întorc în mine, în trecutul meu și al alor mei, ceea ce nu e tocmai comod sau ușor de înfăptuit de fiecare dată, oricât de motivantă ar fi miza și oricât de interesant să zicem că ar fi rezultatul, lucrurile sunt clare pentru toată lumea, cogniția de toate tipurile e inclusă, la fel și efectul terapeutic. Totuși, procesul e dificil de traversat, dar atracția către a scrie, dacă te-ai blagoslovit cu ea, este de-a dreptul magnetică, irepresibilă, ceea ce este paradoxal într-adevăr. Probabil că ce salvează autorul în acest caz este faptul că, deși trece prin caruselul celor mai diverse și intense stări, de la nemulțumire, stres în căutarea cuvântului adecvat, oboseală, chin, sondare anamnetică, nereușită și lipsă de adecvare, inspirație etc. la bucurie, mulțumire, calm moderat, platou afectiv, frenezie, euforia reușitei etc., drumul este până la urmă de la sine către sine. Efectul este de bumerang. Când se întâmplă așa, și prinzi bumerangul când ai terminat de scris sau când ești în deșert înseamnă că ai prins vreme bună.