INTERVIUL DE AUGUST – Gabriel Enache – Față în față cu Ioana Nicolaie…

M-am luptat, disperată, să-mi salvez fratele

August 2025…

 

Călătoria unui gând; șapte întrebări pentru Ioana Nicolaie

 

Gabriel Enache: Apropiindu-mă și citind poezia și proza dumneavoastră am avut, ca să zic așa, un fel de intuiție, un fel de înțelegere a stărilor citite ca pe o călătorie a unui gând, ca o definire a lumii așa, așezată în această întindere a lumii pe aceste suprafețe scrise care nu (se) recunosc (în) limite și care se lasă extinse și prinse de punctele cardinale întâlnite, recunoscute și asumate ca noduri în care literatura pe care ați scris-o se lasă atinsă, apropiată și înțeleasă. Câte dintre semnele călătoriei acestui gând pe care o (de)scriu cuvintele dumneavoastră credeți că se așază și rămân în aceste stări însuflețite ale mișcării și ale tăcerii totodată pe care le propun poveștile dumneavoastră?

 

Ioana Nicolaie: Gând și călătorie sunt cuvintele de care leg răspunsul la întrebarea dumneavoastră. Gândul a fost poate de la început, cu el probabil că m-am ivit pe lume, eu, al patrulea copil dintr-o familie cu doisprezece copii. Ce fel de gând? Că există cuvinte care, prin atingere, primesc strălucire. Că există un fel de-a vorbi diferit de celelalte, rimat și ritmat. Că există, de fapt, poezie. Și azi mă uimește capacitatea minții omenești de-a produce emoție prin modulări și concentrări de limbaj. Omul, iată, nu-i doar rațional, nu seamănă cu un aparat de înregistrat realitate. El modifică lumea prin artă, și astfel produce realități secunde. Aveam numai opt ani când am încercat să torn cuvintele uzuale într-o poezie. Nu mi-a fost greu, puteam face asta. Apoi, până-n adolescență, am umplut câteva caiete de versuri, toate urmând prozodia clasică. Prima carte pe care mi-am cumpărat-o la doisprezece ani, din bani câștigați de mine, a fost „Poezii”, de Tudor Arghezi. Fusesem la cules de afine și de zmeură, căci povestea mea a început în comunism când, copil fiind, acolo, în munții din nordul Transilvaniei unde m-am născut, trebuia să-mi fac eu rost de banii pentru rechizite școlare. Mi-am luat așa și Nichita Stănescu, dar ceva mai târziu. Ce vreau să spun cu asta? Că gândul a fost clar, încă de-atunci: eu sunt poetă. Cât despre călătorie, uite că ea m-a făcut prozatoare. În ultimul deceniu am publicat numai romane, iar proza mi-a adus mai mulți cititori, mai multă vizibilitate. Mulți dintre ei caută poveștile din cărți – istoria unei fetițe născute pe moarte, după explozia de la Cernobîl, în „Pelinul negru”, sau povestea unei fete căsătorite la nici șaisprezece ani și care va forma împreună cu cei doisprezece copii ai ei un trup de o mie de kilograme, în „Cartea Reghinei”, ca să dau doar două exemple. Dar alții o simt și pe fetița aceea care până azi nu s-a oprit din scris poezie.

 

Gabriel Enache: Călătoria, chiar și a unui gând propune multe și mereu neașteptate mișcări, mișcări care se mută în căutări uneori așteptate, dar și în acele neliniști care de acum și de aici se desfășoară și își multiplică gesturile care le îngăduie apropierea de textul care le preia, care le mută grațios și discret în lumile pe care (i) le propuneți, în acele lumi scoase din zonele protejate ale intimității în care s-au format și din care merg acum mai departe în stările transformării lor în cuvinte, în acele cuvinte îngăduite și amplificate de poezie. Unde, până unde poate să ne însoțească lectura acestor mișcări ale vieții parcurse de gând, ale vieții și ale lumii acesteia scrise pe care ați adus-o atât de mult, de intens în apropierile noastre?

 

Ioana Nicolaie: În anii formării mele ca scriitoare, la cenaclul Litere – moderat de Mircea Cărtărescu între 1993-1999 la Facultatea de Litere din București -, am descoperit autenticitatea. Acesta a fost cuvântul pe care, în linia prozei interbelice – de la Anton Holban la Camil Petrescu -,  l-am preferat când a trebuit să definesc poezia autoreferențială pe care m-am pomenit că o fac în volumul de debut, „Poză retușată”, dar și mai târziu, în „Nordul” sau „Credința”. Apoi am completat cu alt cuvânt, biografism. (Nu mi-a plăcut niciodată minimalismul care a ajuns să definească deja câteva decenii de poezie, ducând la o inflație de cărți ale notației imediate – fără profunzime, fără podoabe – , ale sărăcirii extreme a limbii, cât și a conținutului). Iată că lucrurile trăite se mutau, în cazul meu, firește, prin reconstrucție, în literatură. Cărțile mele de versuri din anii aceia au fost, toate, am mai spus asta, povești.    Într-una, „Poză retușată”, am scris despre dragoste, fiecare text fiind, de fapt, un fragment dintr-un ansamblu mai mare; în alta, „Nordul”, am scris despre o fetiță care-și prinde într-un insectar fantast porțiuni de viață, punând sub lupă comunismul, violența, recuperarea antropologică, subdialectul etc. În „Autoimun”, m-am aplecat către fragilitatea biologică, către tinerețea care este cotropită brusc de o boală neașteptată. Volumele acestea ale mele au fost strânse într-o antologie, „Lomografii”, care poate se mai găsește pe piață. Ce insulă a despărțit, în ce mă privește, arhipelagul poeziei de acela al prozei? Insula „Cerul din burtă”. Această carte a mea e între lumi și, deși am numit-o roman, am turnat în pagini și poezie. Probabil că povestea venirii pe lume a unei ființe noi nu se poate spune fără o celebrare și prin limbaj. „Cerul din burtă” a avut mica lui glorie, criticii l-au văzut ca prima carte despre maternitate din literatura noastră, iar câțiva traducători au decis să-l transpună în culturile lor. A ieșit până acum în germană, în bulgară și-n suedeză.  De curând, există și o ediție nouă românească, a treia, după niște ani în care am fost întrebată mereu când apare din nou „Cerul…” și de ce nu se mai află în librării. Într-o zi, poeta Diana Iepure mi-a trimis un mesaj, n-ai vrea să aduci din nou volumul acesta la Editura Paralela 45? De ce nu?! Apoi cartea s-a făcut, e diferită de edițiile anterioare, căci include și câteva fotografii ale artistei Felicia Simion. Sper să fie iubită și mai departe.

 

Gabriel Enache: În poezia dumneavoastră se distinge și iese în evidență necesitatea apropierii de toate vârstele, de trăirile și stările lor care se regăsesc în deloc ocolitul implacabil, și mai departe lectura, atingerea lor îi propune cititorului ca la rândul lui să trăiască fiecare această trecere prin toate aceste lomografii (de)scrise ale lumii (sur)prinsă așa, cu toate asemenea fapte, astfel, în poezie, în fiecare dintre asemenea cumva impulsive dar necesare expuneri și explicări ale lor pe teritoriul acesta liric, intens asumat în care le-ați așezat. Cum ați parcurs, cum ați traversat încăperile acestor interioare calde sau reci ale lumii din care mai departe v-ați extras și v-ați pus în cuvintele salvatoare (?!) ale poeziei, ale poeziei care (vă) spune, cu care v-ați completat și cu care v-ați continuat desăvârșirea, împlinirea călătoriei?

 

Ioana Nicolaie: Când am ales titlul „Lomografii” pentru antologia de versuri publicată acum un deceniu la Humanitas, n-am făcut-o gratuit. Lomografia e un tip de imagine obținută inițial din cauza unei greșeli de construcție a aparatelor de fotografiat numite Lomo: se întunecau unele părți din cadru, iar altele păreau solarizate. Mi s-a părut că așa e și poezia mea, cu un miez dur, greu de privit, deci bine ascuns în adâncul poemului, dar și cu un fir luminos care se leagă de ceva din altă parte. Nu știu dacă am scris vreodată poezie sau proză care se aibă doar suprafață. Pe mine mă interesează, înainte de orice, cum spui un lucru, stilul adică, deși și povestea de la primul nivel are importanța ei. Despre ce e vorba în romanele mele? De curând, mi s-a decernat Premiul de Literatură Bistrița (care-i onorant, fiindcă se dă anual unui singur autor, și înaintea mea l-au primit scriitori foarte iubiți ca Ion Mureșan, Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameșteanu, Radu Vancu, Angela Marinescu, Marin Mălaicu-Hondrari, Matei Vișniec etc.) și-n laudatio, scriitoarea și teoreticiana Ioana Both a spus că, printre altele, romanele mele sunt și narațiuni despre comunism. Are dreptate, o parte dintre eroii mei sunt încapsulați prin biografie în comunism, viețile unora dintre ei sunt strivite de lumea totalitară în care am viețuit eu însămi o vreme, deci o cunosc foarte bine. Pentru un cititor de azi care nu știe cum a fost acea lume e, poate, important să descopere romane în care să coboare ca într-o clădire ca să priceapă, astfel, nuanțele. Cred în cărțile care au fundația la suprafață, iar etajele duc cât mai spre adânc. Cititor fiind te poți plimba numai pe această fundație sau poți deschide câte o ușă, ca să cobori un etaj și să pătrunzi așa în psihologie, și încă unul, spre teologie, și încă unul, spre filozofie, și tot așa până la pilonii poetici care susțin, în afund, construcția de cuvinte, de intensitate, de suflet.

 

Gabriel Enache: Poezia nu vă ascunde ci vă asigură acea vizibilitate care uneori vă mută într-o transparență amestecată discret de convulsiile gesturilor care au loc odată cu mișcările pe care le faceți prin aceste spații ale ei, spații uneori blurate și puse în poezie exact așa, la un loc cu aceste intenționate compresii ale lumii vizibile cu acelea invizibile pe care le traversați scriindu-le, prin care treceți și în care vă lăsați poemele ca urme ale trecerii, ca texte din care autoarea se desprinde și își lasă cuvintele martore amplificate firesc mai departe de fiecare lectură a lor. Ați simțit de-a lungul acestei călătorii vreo (ne)firească însoțire, v-a fost adăugat în fire, în vise, în înțelesurile lor vreun gest nou, unul necunoscut, neînțeles, dar cu ale cărui mișcări vă conturați mai departe mișcările prin spațiile pe care le traversați?

 

Ioana Nicolaie:  Cel mai recent volum de versuri al meu se numește „Noctiluca” și e singurul care-i alcătuit doar din poezii, adică nu-i vertebrat narativ. Cum așa? L-am scris legat de Liternauții, grupul de autori tineri cu care lucrez de peste șase ani. În vara aceasta a apărut și antologia „Liternauții” în care pot fi citiți unsprezece autori tineri, asumați, vizionari, cu aplecare atât spre cotidian, cât și spre felurite aluviuni interioare, unele de o mare expresivitate. Viviana Pantazică, Darius Munteanu, Matei Someșan, Teodora Leon, Gabriel Cărtărescu, Delia Calancia, Karina Săbădean, Horia Petrean, Dragoș Mihai Stoica, Adriana-Elena Georgescu și Vlad Iordache-Grigore au nu doar forță, ci și avantajul că, știind bine virtualul, rețelele, jocurile pe computer, pot extrage noutate și forță expresivă și din ele. Sper că antologia „Liternauții” va ajunge la cât mai mulți cititori, fiindcă vocile tinerilor autori merită să fie descoperite și interiorizate de cultura noastră atât de atomizată în ultima vreme. În „Noctiluca” ating, printre altele, teme incomode, precum cea a dispariției mamei. Sunt mai multe poeme acolo cu miez grav, în care încerc să prind câte puțin din tumultul cuiva care pierde pe cineva drag. Abordarea este însă lucidă, căci, spre deosebire de alți scriitori, pentru care scrisul e un fel de transă, eu nu mă pot baza decât pe propriile puteri. Inspirația e pentru mine secundară și înseamnă doar că, în mod inexplicabil, uneori ai o mai mare ușurință la scris. Lucrurile par că se așază singure pe pagină. Există astfel de zile, astfel de stări, desigur. Dar eu nu le pot descoperi decât dacă mă pun la masa de lucru. Și, cum am o viață foarte alertă – predau, coordonez Fundația Melior care e și ea implicată în educație, căci visează să ducă în cât mai multe școli din țară cele mai frumoase cărți pentru copii, musai nou-nouțe, țin ateliere de joacă și imaginație, țin conferințe, sunt invitată la tot felul de festivaluri etc. -, cel mai greu e să am timp pentru scris. Iar dacă acesta se întâmplă să apară, în iulie și august de cele mai multe ori, nu mai aștept nici un fel de inspirație. Scriu. Scriu cu disperare. Vara asta încă n-am reușit, fiindcă am multe restanțe. Cea mai acută e volumul de versuri „Pictând apa”, pe care-l introduc acum în computer, și care va fi cartea postumă a fratelui meu cel mare, Maxim Radu Niculai, pe care l-am făcut personaj în cel mai recent roman al meu, „Drumul spre Soare-Răsare”.

Gabriel Enache: Ați scris așa: „… cu pelerina îngreunată de ploaie,/ nu mă mai ațin decât în podoabele/ de nisip și de drum lung,/ căci fruntea-mi e din bandaje pe-alocuri surpate,/ iar vârstele-mi sunt un difuzor scorojit/ cu miros de tren și bancnote// și oricât tânjesc după asprimile zorilor/ pe niște dărâmături rămase întregi/ între sufletele lor de șopârle și iederă/ eu nu mai am cum să intru… și am ales acest fragment de poem fiindcă mi se pare că vă adună în cuvintele lui imaginea, chipul cu tot ce se poate mai departe citi în această expunere despre evenimentele propuse sau impuse de viață, de vârstele și de împrejmuirile lor propuse scrierii și mai ales numirii lor. Care dintre vârstele vieții în care v-ați așezat, în care ați trăit, pe care ați parcurs-o și despre care ați scris este aceea din care credeți că, de fapt, nu ați (mai) plecat niciodată și în care se poate rămâne definitiv?

 

Ioana Nicolaie: Copilărie. Din copilărie nu voi pleca niciodată. Și nu pentru edenul în care am trăit în primii ani (care există-n fiecare om, pentru că la vârste foarte mici nu avem dezvoltate simțurile care să perceapă răul), ci pentru că, am descoperit cu timpul, biografia mea este una particulară. M-am născut într-o familie numeroasă – cum să nu scriu despre ea? Am trăit în comunism – cum să nu-l pun pe pagini? Am învățat să vorbesc în subdialect – cum să nu mi se pară fantastic peisajul acela străvechi lexical? Am crescut într-o comunitate arhaică, plină de povești, de superstiții, de întâmplări tulburătoare și misterioase – cum să nu le folosesc, mai târziu, în romane? Mai multe personaje-narator ale mele sunt copii. Agustina, din „Pelinul negru”, are șase ani la începutul poveștii și aproximativ unsprezece la sfârșit, după ce-a trecut prin școala specială și-a înțeles care-i rostul ei pe lume.  Arsenia din „Tot înainte”, cea care se străduiește să tot descopere, în anii optzeci, ce-o să se facă ea când va fi mare (femeie de serviciu, sportivă, croitoreasă, astronaut etc.), are cam cinci ani în primele pagini ale romanului și cincisprezece în ultimul capitol, plasat înainte de Revoluția din 1989. Iar Radu din „Drumul spre Soare-Răsare” o cunoaște pe Helga Schuler, cea pe care o va iubi întreaga viață, ba și după ce el moare, încă din primele clase de școală. Mai am și alte personaje copii, dar nu copii adevărați, ci fantaști, de găsit în cărțile pentru cei mici; ei trăiesc ori în viitor, ori pe alte planete, ori sunt, pur și simplu, un băiat clopoțel sau un copil cârlig de rufe.

 

Gabriel Enache: Proza, romanele dumneavoastră ne (men)țin în această transă a călătoriei acelui gând care vă conduce și vă păstrează în cât mai multe dintre adâncimile care de obicei nu se spun și se lasă aduse oarecum greu la lumină ale lumii, care atunci când sunt citite seduc, dar se și impun ca normalități empatice cititorului, cu traume, dureri și adăugări pe care și le asumă citind, ascultând toate aceste sentimente și stări din spatele poveștilor, ale cuvintelor și mutându-se astfel în stările și în asumările acestor traversări împreună cu toate (ne)știutele, (ne)cunoscutele senzații care vor (mai) însoți lectura de acum. Cum trăiți și cum vă asumați această transă și cum administrați după consumarea ei trezirea, întoarcerea în zgomotele sau în (ne)liniștea realității?

 

Ioana Nicolaie:  Cum sunt când termin un roman? Înfricoșată. Mi-e teamă pentru soarta lui, pentru cum îl vor vedea cititorii, vor avea oare răbdare cu el sau îl vor uita în cine știe ce cotlon prăfos? Prin ce se va face el remarcat? Va fi scos, oare, de pe rafturile cu mii de cărți din librărie și dus pe o noptieră? Va avea norocul acesta? Va fi citit oare? Toată mintea, tot sufletul, tot adevărul pe care le-a picurat autorul pe pagini vor fi văzute? Și așa mai departe. Cărțile chiar pornesc singure la drum și nu e ușor, au de câștigat fel de fel de bătălii ca să ajungă să dea seama de ce sunt ele cu adevărat, de sensul lor, de miza sau de însemnătatea lor. Le mulțumesc, prin urmare, cititorilor care se apropie de romanele mele, mi se pare un mic miracol.

 

Gabriel Enache: Călătoria unui gând, al acelui gând scris de dumneavoastră ne apropie de cuvintele lui, de textele în care s-a așezat și a rămas, dar ne și obișnuiește cu trăirea, cu asumarea lor care ne coboară, ne urcă, ne trec prin vămile adunate de traversările lor și prin cât mai multe dintre stările înțelegerii, ale poveștilor care ni se adaugă odată cu ele. Ne-ați condus firesc și cu un fel de destindere prin spațiile deschise astfel: „… Cum mergi spre Soare-Răsare, după ce-ai scăpat de lupul-cobră, care n-a putut să te amestece precum boabele cele negre și tot mai mari de pe zidul din stânga, se face deodată ziuă, un miez alb de ziuă, tot mai alb, până te acoperă din toate părțile și, dacă nu te-ar apăra Cel Alb, ar începe să taie. Căci locul acesta e plin de lame, subțiri de tot, care cresc deodată, fie lângă călcâi, fie în oasele frunții, fie adânc în ficat. În spatele lor sunt cei răi, bălind crâncen, printre niște colți pe care abia așteaptă să-i înfigă în tine. Să te rupă, să te mestece, să te mute în hăul unde pedeapsa nu se sfârșește vreodată. Aici, înțelegi, e loc crunt… iar mai departe prin fiecare îngăduit teritoriu desferecat și lăsat la îndemâna privirilor și lecturilor noastre de cuvintele dumneavoastră. Cât, când și cum faceți și desfaceți ochiurile acestei țesături, ale acestei tapiserii cu care acoperiți și dezvrăjiți lumea, teritoriile din spatele ei și care din momentele acestei ocupații vă oferă răgazul, trăirea și uimirea (re)întoarcerii în mereu (ne)identificatul prezent?   

 

Ioana Nicolaie:  Ați citat din „Drumul spre Soare-Răsare”, din ceea ce eu numesc cadrul care mi-a permis să dezvălui viața personajului Maxim Radu Niculai. Romanul începe așa: Când am murit, ușa s-a deschis larg și-un glas a zis (…) Naratorul este la persoana întâi și, mai mult, își începe povestea după moarte. N-a fost deloc simplu să scriu un roman în care coloana vertebrală să fie o poveste de dragoste, iar vertebrele să țină ba de istoria mare, cu Ardealul de Nord, ba de felul în care oamenii trăiau în comunism sau în post-comunism, ba de legendă și mit, căci în minele de aur din munții Rodnei, unde se petrece un capitol din carte, se găseau și-acum două mii de ani galerii săpate de om, ba de destin, fiindcă romanul meu este centrat pe un artist, pe un scriitor mai precis, Maxim Radu Niculai, care nu ajunge niciodată să-și împlinească soarta, care nu-și publică volumele, care nu reușește să iasă la suprafață, fiindcă mereu e ceva imprevizibil care-i stă împotrivă. Ba de multe altele. Ce cred eu că am făcut complet nou în carte? Exact osatura care permite recuperarea biografică, adică aceste douăzeci de vămi ale văzduhului. Le-am găsit numite, da, în literatura apocrifă ortodoxă, dar a trebuit să le dau, cu puținele mele puteri, realitate. Sper că am reușit, sper că e limpede drumul eroului meu prin locurile acelea fără de timp și pline, la fel ca-n alte cărți de trecere – „Cartea tibetană a morților”, să zicem – de tot felul de făpturi neașteptate. Am vrut din răsputeri să-mi ajut personajul. Și-n felul ăsta m-am luptat, disperată, să-mi salvez fratele, fratele meu real, Maxim Radu Niculai, cel plecat într-o zi din vinerea Răstignirii și înmormântat a doua zi după Paști. Cândva, sper eu că prin toamnă, o să-i public volumul de versuri „Pictând apa”. Doar sănătate și timp de lucru să fie.