Despre structurile vizibile ale transparenței și modurile de arătare ale camuflajului
unu: Mi-ar plăcea să începem acest dialog, acest schimb de cuvinte și de priviri cu o imagine, cu una care este ascunsă în transparență și încifrată în titlul unui volum de-al tău de poezie, adică aș vrea să plecăm puțin de sub linie și să zicem că de sub cea a orizontului, sau de sub cea de plutire (sunt diferite și impun plecări și porniri diferite). De unde crezi că este punctul cel mai bun de plecare pe traseele acestea alese de tine, acestea destul de consumatoare de energii ale literaturii și ale artei?
Robert Șerban: Nu am niciun dubiu că punctul acela e în copilărie, când eram hiperkinetic – un slăbănog fără astâmpăr, care nu mâncam decât „dulce” și care m-aș fi jucat continuu, aș fi alergat fără oprire ori m-aș fi luat la trântă cu oricine (eram iute și aveam „piedica” bună). Dar când, totodată, îmi plăcea să ascult, să inventez și să spun povești. Imaginația mea născocea fel de fel de întâmplări în care, chipurile, fusesem protagonist, dar unele erau atât de gogonate, încât nu mă credea nimeni. Ei bine, cu toate astea, cei câțiva colegi de clasă, cărora le povesteam, mă ascultau cu gura până la urechi, în drumul de la școală spre blocurile din cartierul Crihala, din Turnu Severin, în care locuiam. Știau că mint, știam că știu, dar tare le plăcea și erau curioși să afle cât de mult pot întinde coarda. Dacă vreunul dintre ei mă acuza că e prea de tot, ceilalți săreau cu gura: taci și lasă-l în pace! Hai, mai departe, Robi, spune mai departe!
Cred, însă, că numai plăcerea de a înșira verzi și uscate nu m-ar fi împins spre scris. Mi-a plăcut să citesc și „rupeam” cărțile, mai ales în vacanțe, când nu erau teme de făcut. Apoi, a contat faptul că tata era și este scriitor, că citea și cumpăra cărți și reviste literare, că se întâlnea cu alți scriitori, că mergea la cenacluri, vorbea despre nume cunoscute ori mai puțin cunoscute din lumea literară, că scria, publica, participa la lansări de cărți, unde, uneori, mă lua și pe mine. M-a încurajat să scriu, iar prin clasa a VI-a, când intram în adolescență și mă vizitau fel de fel de sentimente și stări, mai ales dintre cele cu steagul în bernă, am făcut-o. Și de atunci am scris poezii și „compuneri”, fiind, în același timp, „bun la română”. Am debutat la 13 ani, cu o poezie pentru mama, în preajma lui 8 Martie. La 14 ani lucram din greu la un roman SF despre o călătorie intergalactică. La liceu, cititul și scrisul au devenit pasiuni serioase, la fel și basketul. Ziua băteam – și câte 5-6 ore, chiar, de când începea primăvara – mingea pe la bazele sportive din Severin, noaptea compuneam poezii, îndrăgostit de vreo fată sau furios pe cineva ori ceva. Și una, și alta mă ajutau să mă deslușesc, să mă cunosc. Basketul mă împrietenea cu propriul corp, îmi arăta posibilitățile și limitele fizice, îmi dădea exaltarea pe care numai cine a făcut ori face un sport o știe. O aruncare din cârlig de la jumătatea terenului, care-mi intra în coș, era prilejul unei jubilații ce se amplifica la următorul coș, dat de la spate ori cu fentă pe sub picior, în aer, în timp ce adversarul prindea muște. De cealaltă parte, scrisul, căutatul cuvintelor, al joncțiunilor dintre imaginație și realitate, visările, îmi prilejuia întâlniri cu un băietan cam sensibil, cu tristeți și melancolii, cu îndrăgosteli camuflate, cu proiecții nu foarte bine conturate, dar vii. Sportul și literatura mi-au fost două balustrade de care m-am ținut permanent.
doi: Ești un poet delicat, unul care își așază în poeme cuvinte tot din registrul delicateții, cuvinte care se transformă în imagini puternice, iar împreună creează un buchet de stări ce conțin în carnea lor intensități foarte mari, unele care se alătură firesc proceselor care presupun arderi de tot, arderi care își desăvârșesc aceste procese și le duc până la capăt. Câte dintre ele, dintre toate aceste stări și imagini au fost impuse, și câte crezi că au putut fi construite de tine, de singurătățile și de intensitățile copleșitoare din care ești alcătuit?
Robert Șerban: Știi și tu cum e: uneori se întâmplă să vezi, alteori să auzi, alteori să plimbi cuvintele prin minte zile și zile. Poate se așază, poate nu.
Recent, l-am învățat pe fiu-meu, Tudor, table. Are 10 ani, e băiat mare. Asta după ce l-am învățat șah. Și tot explicându-i cum se mută pulurile, cum se joacă mai agresiv sau mai cuminte, acoperit, cum se invocă zarul ca să-ți intre chiar cel de care ai nevoie, am zâmbit: jocul de table seamănă cu scrisul de poezie. La șah totul e limpede: ori știi, ori nu. E, la ăstălalt intervine și hazardul. Poți risca, poți supralicita, te poți închide, ca apoi să joci la plezneală, poți să nu prea știi, dar să ai baftă. (Abia de știe să mute, și fiu-meu m-a și făcut marț, are un noroc grozav!) Nu e doar minte – iar poezia e, în primul rând, un joc al minții –, e și noroc și chiar nebunie. Am văzut de câteva ori zaruri aruncate la mama naibii, puluri înghițite ca niște pastile ori cutia de la table trântită-n capul adversarului. Plus acel spectacol al chibițelii, vorbele și gesturile ce înconjoară jocul, ca un halou pasional și kitsch, plin de umor, trăiri și ridicol. La șah nu vezi așa ceva. De ceva vreme scriu și în metrică. E un bun exercițiu care, câteodată, dă rezultate surprinzătoare. Uneori, poeziile curg de la sine, prind rapid firul, cadența, silabele. Alteori, e un calvar. Și după o vreme îmi sare muștarul și mă întreb: de ce fac asta, de ce mă chinui, de ce-mi pierd ore întregi pe o strofă, pe un vers, care e prea lung ori e șchiop? De ce, de ce?! Și înjur, mă enervez, bombănesc, mă agit. Ca la table, când pierzi linie după linie și nu-ți intră zarul. Dar cine nu știe table, n-o să-nțeleagă nimic din ce-am comparat eu pe aici. Iar șahiștii o să fie dezgustați de paralela mea. Na: poezia e și sclipire, și noroc, și ambiguitate, și slăbiciune, și visceralitate, și vrajă, și imponderabilitate, și subterană.
trei: În interviurile pe care le faci cu artiștii și cu scriitorii invitați se vede, se simte și se impune o exaltare creativă, o dezinvoltură puțin impulsivă și care, cred eu, pleacă din nevoia te de a îndepărta elementele care camuflează personalitățile celor cu care dialoghezi, ale celor pe care vrei să îi faci vizibili, să îi arăți. Încerci în toate aceste interviuri să descoperi, sau sunt continuări ale căutărilor tale, ale acelor căutări care te ajută și pe tine să te regăsești, să te vezi și să te (re)cunoști?
Robert Șerban: E și una, și alta. Tentația ar fi să-mi satisfac propriile curiozități, să pun lumina acolo unde mi-ar plăcea mie să văd mai bine. Și, câteodată, am cedat acestei tentații. Până la urmă, sunt moderatorul și realizatorul emisiunii. Niciodată, de când fac televiziune, de peste 22 de ani, fie că a fost la postul privat Analog TV, fie că a fost și este la TVR Timișoara, nimeni nu mi-a impus ce și cum să-mi fac emisiunea, pe cine să invit și pe cine nu. Iar asta tocmai pentru că și patrona de la Analog, și directorii de la TVR Timișoara au intuit/știut/văzut/aflat că unul dintre principiile pe care nu le negociez e cel al libertății de opinie. Dar nu am uitat nicicând că emisiunea are un public al ei, interesat – sau cu un potențial de interes – de fenomenul cultural, de cei care sunt în interiorul culturii, care fac ori consumă cultură. Însă și eu sunt foarte interesat de lumea asta, fac parte din ea, o cunosc, o iubesc, o admir, o critic. Prin urmare, atunci când stau de vorbă cu un invitat la „Piper pe limbă” caut să găsesc un echilibru între întrebările care mă bântuie pe mine, cele pe care le-ar pune un telespectator obișnuit cu astfel de discuții și invitat. Degeaba bați într-o parte, dacă e interlocutorul e în cealaltă și nu pare dispus să vină spre tine. Atunci trebuie să te repliezi rapid, fiindcă nu-i timp. Dar cred că am avantajul de a mă fi cunoscut, măcar din auzite (adică, dânșii să fie auzit de mine), cu mulți dintre cei care au fost la „A cincea roată” sau la „Piper”, fiindcă mai toți s-au simțit în siguranță și au fost volubili. Și pentru mine, dar și pentru telespectatori, îmi place să cred, aceste emisiuni s-au transformat în uși de intrare spre cărțile, ba chiar către opera multor scriitori. Nu poți să nu fii curios cum sună un anume roman ori o carte de eseuri sau de critică a unui om ce spune lucruri aparte, într-un fel special. N-ai cum să nu fii interesat – chiar dacă nu te prinde, poate – de poezia unui „personaj” pe care-l vezi pe sticlă. Cred că aici stă unul dintre secretele unui moderator: să-și transforme invitatul în personaj. Dacă iese și unul pozitiv, e cu atât mai bine.
patru: Poezia este o stare de fapt (cred că), poetul impune această situație și construiește întregul discurs care îi poate susține toate aceste decizii, toate aceste suprafețe pe care el poate merge, dansa, alerga, funcționa etc., dar în anumite condiții. Crezi că ai reușit vreodată să impui moduri și stări ca fiind stări de fapt impuse prin și de poezie, prin ceea ce tu ai trăit, ai simțit și ai scris?
Robert Șerban: Nu știu dacă înțeleg exact sensul întrebării, dar și dacă răspund pe lângă sigur nu te vei supăra.
De pe la 25 de ani am lucrat în redacții de ziare, ca reporter, redactor, șef de secție, redactor-șef adjunct, redactor-șef. N-am avut, în tot acest răstimp, ca ziarist, niciodată o cameră doar a mea, în care să am biroul și să pot scrie în liniște, ci am stat împreună cu alți colegi în spații mai mari ori mai mici, dar niciodată n-am fost mai puțin de șase. Și asta era în a doua jumătate a anilor ‘90, când băteam la mașinile de scris. Țaca-țaca-țaca, ore în șir, până seara târziu, inclusiv duminica (sâmbăta nu era zi de redacție, fiindcă duminica nu apărea „foaia”). Unde vreau să ajung? La stresul fonic și vizual la care am fost supus continuu și căruia nu doar că a trebuit să îi fac față, ci să îi fac o față luminoasă, în spatele căreia să fie o minte în alertă și pe fază tot timpul. Care să-și scrie articolele, să facă și conversație, să vorbească și la telefon, să dea și un titlu bun unui coleg sau o sugestie de șapou altuia, ori care să aștepte inspirația unuia mai cu experiență pentru un titlu. M-am adaptat continuu, și când eram un amărât de reporter, și când am fost șeful colegilor mei. (N-am vrut niciodată să fiu șef, am fugit continuu de funcții, de orice funcții, fiindcă îngrădesc libertatea, sunt constrângătoare. N-am scăpat.). Scriu noaptea, de câțiva ani. Iar noaptea, când e liniște, caut să îmi proiectez, uneori, stările pentru scris. Alteori e suficient să văd pagina albă. Mă adaptez. Pot scrie oriunde, nu mai am mofturi, ca la 20 de ani. Totul se petrece cu intensitate, ca și când m-ar trage un vârtej la fundul apei. Călătoria aceea, de sus în jos, e de nepovestit, fiindcă îmi place să cred că are un mister. Dezvăluirea lui ar anula, cine știe, talantul.
cinci: Am simțit în poezia ta căldura unui fel special de adăpost, a unuia care își poate lua forma și stările celui care intră în contact cu ele, care le citește și acceptă o legătură cu cuvintele lor, tot timpul rămâne această impresie de completare comună, de comuniune, de alăturări ale textului de corpul cititorului, corp care îl atrage. Crezi că există această mare doză de empatie în cuvintele tale, aceea de a reașeza tiparul unei persoane care intră într-un contact real cu ele, adică și unul vizual, dar și unul fizic?
Robert Șerban: N-aș publica poeziile pe care le scriu dacă n-aș spera și, uneori, n-aș avea confirmarea că ele trec dincolo de hârtie sau de ecran și că ating și altceva decât inteligența cititorului. Cred că puterea unui text poetic stă atât în capacitatea lui de a propune o formulă nouă de „exprimare”, de a modifica, cât de puțin, curgerea poeziei de până la el, cât și în aceea de a „disloca” un cititor obișnuit cu lectura, de a-l, banal vorbind, emoționa. Undeva pe aici, în zona unde se amalgamează intensitatea cu pasul înapoi, accentul cu semitonul, banalitatea cu tragicul, umorul cu moartea, firescul cu surpriza e arta tare a poeziei. E locul în care te regăsești cu uimire, pe care-l știi, dar nu-l cunoști.
șase: Ai scris (ai muncit) la un poem lung, fluviu, la unul așezat într-un tipar al culorilor, Poemul curcubeu, ai folosit pentru a-l pune în operă o hârtie aleasă, culori diferite pentru așezarea vizuală a cuvintelor pe textura ei, și probabil ai consumat și câteva stări special păstrate pentru acest eveniment, pentru a duce la capăt acest experiment literar și artistic, toată această trăire intensă a unei stări creative într-un curcubeu literar și artisticizat împreună și alături de culorile, de stările și de cuvintele lui. Crezi în viitorul acestui poem sofisticat, în puterea lui de a spune până la capăt ceea ce tu ai crezut că poți așeza în această structură magică?
Robert Șerban: Dragă Gabriel, scrierea Poemului curcubeu a fost un experiment și, totodată, un pariu cu mine. Am vrut să-mi demonstrez că pot sta pe scaun și că pot scrie continuu timp de opt ore. De ce am făcut-o într-un spațiu public – Galeria Pygmalion, din Timișoara? Fiindcă acasă ar fi fost mult prea multe tentații, cărora nu le-aș fi rezistat. Apoi, am vrut să arăt că scrisul e o activitate care implică timp, energie, rezistență, concentrare de durată, acuitate. Am ales o zi de weekend, sâmbăta, fiindcă 99% dintre scriitori români scriu când apucă: noaptea, în concedii, la sfârșituri de săptămână, în zilele libere. Toți au servicii care nu prea sunt în relație apropiată cu literatura. În niciun caz cu scrisul de ficțiune. Performance- ul meu a fost şi un protest tacit față de modul distorsionat în care e perceput scriitorul român, dacă o mai fi perceput cumva… (Dar poate că e și vina lui pentru imaginea-i ștearsă, cum poate că vina lui e și că vinde puțin, că nu poate face din scris o meserie, că nu-și poate permite nici măcar un concediu, cu familia, din banii pe care-i câștigă din vânzarea unei cărți; de proză, se-nțelege). Adevărat, nu mă obligă nimeni să scriu, o fac cu și din plăcere, cu scopul de a-mi oferi surprizele și bucuriile pe care lucrul la un text de ficțiune le oferă, de a-mi struni egoul. Ba mai mult, fiindcă poezia mea e autoreferențială, ea devine și un instrument de cercetare a lumii și, implicit, a mea. Dar, pe de altă parte, lumea s-a mișcat și se mișcă înainte (și) datorită celor care scriu, pictează, cântă, joacă teatru, compun muzică, dansează. Orice creator e convins că împinge lumea. De fapt, fiecare om e artist, chiar dacă nu știe sau nu e aplaudat pentru talentele sale. Și, da, fiecare mărim, măcar c-un micron, universul.
Mă întorc la „Ziua de lucru a poetului”, cum s-a chemat evenimentul care a avut loc în cadrul festivalului Baroque Urban, organizat de galeria Meta Spaţiu. Am început scrisul la ora 10, pe o bobină de hârtie dintre cele pe care se tipăresc ziarele – am primit-o de la colegii mei de la ziarul „Renașterea bănățeană”, unde am lucrat patru ani, chiar în tinerețe, și unde mai există tipografie cu rotativă. Am scris fiecare vers cu o altă culoare tocmai pentru că poezia e și joc (poate nu chiar cum e cel de table…), are versuri de culori și nuanţe diferite. Fiind unul dintre retrograzii care cred în inspirație, consider că există stări și stări, unele capabile să îți confere o „postură” propice scrisului, altele, nu. Probabil că am fost inspirat în acea zi de octombrie, fiindcă, după ce au trecut cele opt ore, aş mai fi stat şi aş mai fi scris în continuare. Curioșii, prietenii, cititorii de poezie au putut să vină în galerie și să vadă ce și cum fac. Unii și zâmbeau, nu doar îmi zâmbeau, dovadă că au simțit, în toată desfășurarea aceea de hârtie, care creștea metru după metru, de la o oră la alta, ironia şi autoironia. Metri de poezie?! Da. Performance- ul meu avea și un substrat de zeflemea la faptul că se scrie enorm, că arta a ajuns să fie aproape orice are oricine chef să o numească astfel. Orice glumă, însăilare, mâzgăleală are toate șansele să fie acceptată ca obiect artistic. Și eu mi-am asumat riscul unui fiasco. Da, am scris, da, mi-am demonstrat că, intrând în al 50-lea an de viață, pot ține la tăvăleală, că mă pot juca, că pot avea anduranță, că pot arăta cât de banal, de simplu, de colorat e scrisul de poezie. Nici n-ar mai fi contat valoarea acelui poem. Era un act performativ. Însă pentru mine a devenit, în clipa în care mi-am găsit subiectul – clipă ce a coincis cu cea în care m-am așezat, la ora 10, pe scaun – principalul pariu. Iar cu cât poemul înainta, cu atât intram mai adânc în inima lui și mă lăsam furat de pulsația ei. Mărturisesc că aproape un an nu m-am atins de sulul acela de hârtie, nu l-am citit. Am lăsat să treacă timpul ca să-mi crească și mai mult curiozitatea și nerăbdarea. Iar când am simțit că e momentul, l-am derulat.
șapte: Am găsit într-un poem de-al tău această întrebare ascunsă, sugerată și m-am gândit să o readuc în actualitate. Deci, în ce carte ți-ar plăcea să te regăsești în pielea goală/ colorat/ încordat…?
Robert Șerban: În fiecare carte pe care o deschid ca s-o citesc sper să mă regăsesc. Uneori am răbdare să văd dacă se petrece asta, fiindcă se poate întâmpla după mai multe pagini, în cazul opurilor de proză. Am răbdare, mai ales cu cărțile prietenilor. Timpul e tot mai comprimat, titlurile noi, tot mai dese, sunt un ins curios… Așa că, dacă o carte nu mă prinde repede, în 20-30-40 de pagini, o abandonez, fiindcă mă așteaptă altele. Și altele. Fac excepție cu cărțile prietenilor, repet: chiar dacă nu mă regăsesc, cum aminteai tu, în ele, tot le parcurg. Fie din solidaritate literară, fie din curiozitate „profesională”, fie dintr-un motiv pragmatic: îmi pregătesc emisiunea, iar lectura e obligatorie pentru asta, mai ales dacă autorul respectivei cărți îmi va fi invitat.
Nu-ți ascund că nădăjduiesc să mă regăsesc și în cărțile mele. Sau măcar în unele poezii, când le recitesc pe la festivaluri. Eu nu scriu cărți de poezie, Gabriel, ci poezii. Nu am „proiecte” poetice. Nu-mi dau/propun teme, ca apoi să le rezolv. Probabil că aș putea face asta, chiar Poemul curcubeu a fost o astfel de probă impusă. Dar, cum ți-am spus, n-am știut dinainte ce o să scriu timp de opt ore, habar n-am avut nici măcar primul vers – așa cum am de cele mai multe ori. Am mers la surpriză, bazându-mă pe oareșce experiență. Or, nu vreau să anulez elementul surpriză decât dacă mă joc și-mi impun să scriu despre scaieți. Ori despre.. tranzitivitate. Ori despre ROGVAIV.
Fac o carte de poezie din texte care au gene comune, care trăiesc în aceeași atmosferă și care se leagă unele cu altele fiindcă au fost scrise într-un interval de timp. Bineînțeles că între ele sunt și sărituri în cadru, dar acelea rămân afară, cad la montaj. Public la trei-patru ani o carte. Ce ocol am făcut ca să răspund la întrebare! Cititul unei cărți e ca dragostea, în măsura în care chimia funcționează. Altfel, degeaba ai așteptări mari dacă textul nu ți le împlinește. Și asta se întâmplă din atâtea și atâtea motive, inclusiv din cel în care tu nu te ridici la nivelul acelui text. E prea sofisticat. Ori are un parfum care te inhibă. Sau pur și simplu ești foarte obosit. Mi-ar plăcea să mă regăsesc în pielea goală/ colorat/ încordat… în cartea pe care o citesc în noaptea asta.
Facebook
WhatsApp
TikTok
