INTERVIUL DE APRILIE– Gabriel ENACHE -ochi în ochi/interviul de aprilie

În căutarea adâncimii propusă de întrebările lumii și ale posibilităților de a aduce la suprafață, în lumină, ceea ce se poate extrage din toate aceste atingeri, priviri și trăiri. Cu Melania Cincea

 

Unu: Sunteți o jurnalistă care nu stă și care nu rămâne încremenită în proiectul spunerii, al relatării fruste, reci, care nu își oprește cuvintele și nu își fixează stările în rețete stricte de a folosi informația, ci faceți în așa fel ca dezvoltarea și înțelegerea ei să își facă loc firesc în lume, în adâncimile ei, dar și în textul care o îmbracă și o așază din zonele întrebării în acelea clare ale înțelegerii. Ce vă ține atât de mult legată de aceste repere pentru parcurgerea și pentru cunoașterea cât mai în amănunt a unui subiect, a unei informații fără să vă lăsați sedusă de înmuieri și de edulcorări?

Melania Cincea: La începutul carierei, a fost încercarea de a respecta cât mai fidel abc-ul cursurilor de jurnalism din facultate, a fost şi dorinţa de apropiere de un standard profesional la care aspiram, pe care îmi impusesem să-l ating – nu ştiam când şi cum, dar era un punct, undeva, sus, ce părea intangibil, dar care trebuia atins într-o zi. În timp, a devenit o rutină a despicatului firului în patru, o deformare profesională, aş spune. 

Nu am simţit, însă, tentaţia de a mă lăsa sedusă de înmuieri şi edulcorări, cum spuneţi, pentru că, în general, subiectele pe care le abordez, pe teme de politică, de corupţie, de impostură intelectuală, nu au nevoie de îndulciri verbale pentru ca articolul să ajungă să fie receptat corect. Ba aş spune că o exprimare simplă, limpede, fără artificii stilistice ajută. Pe mine, să ajung mai uşor la cititor, iar pe cititor, să înţeleagă mai uşor, mai bine mesajul.

 

Doi: Aveți, păstrați și mențineți în atitudinea jurnalistică o intransigență, o sobrietate a mutării unor teme, a unor fapte în corpul vizibil de informație, în starea și în situația de a li se acorda atenția necesară pentru a se putea face văzute, pentru a se divulga și analiza. Se așază aici, în aceste situații și stări multe reprezentări și derapaje sociale, politice și ale personajelor care le fac vizibile, care le dau corp, ca să zicem așa, și nu lăsați să treacă niciun pic de indulgență în cuvintele care aduc toate acestea în prim plan, la lumină. Nu este deloc ușor și de aceea întreb: Cum își adună această permanentă atitudine stările necesare pentru a face publice toate aceste strigăte ale jurnalistului, pentru a se face auzite și cunoscute de public, pentru a fi mai departe asumate de societate, de cititori? 

Melania Cincea: Rămânând în permanenţă conectată la ceea ce se întâmplă în jur. Este obositor, chiar extenuant uneori – poate, văzută din exterior este o situaţie ce pare imposibilă, dar se poate ajunge aici  printr-un constant şi autoimpus exerciţiu.

 

Trei: Vă interesează și vă preocupă dialogul, așezarea aceasta la un loc cu interlocutori care induce anumite intimități între cine întreabă și cine răspunde, anumite gesturi, cuvinte, dezvăluiri, și mai departe dezvoltarea și amplificarea tuturor acestor rezolvări ale unor mirări împreună. O faceți frecvent și cu persoane din domenii diversificate. Care este momentul hotărâtor în care știți cine vă va fi însoțitorul în (mereu) noua călătorie și cum, și unde va merge povestea ei?

Melania Cincea: Intimităţi nu induce interviul pe care îl fac. Între mine, cea care întreabă, şi interlocutorul meu poate exista o apropiere, anterioară interviului, generată de afinităţi comune, de raportarea la aceleaşi valori. Sau, uneori, pe parcursul dialogului pot fi percepute întâlniri pe aceeaşi lungime de undă în privinţa unor subiecte. Dar nu intimităţi. Momentul hotărâtor în care ştiu cine îmi va fi însoţitor într-o „nouă călătorie” jurnalistică este cel în care îmi propun interviul cu o anumită persoană. Cu excepţia a doi-trei oameni, din zona politică şi a serviciilor de informaţii, care au renunţat la interviu, sub diferite motive, pe ultimii zece metri să spun aşa, planul a fost dus la bun sfârşit întotdeauna. Linia pe care doresc să merg cu interviul o stabilesc în timp ce îmi fac documentarea; în timpul dialogului pot fi mici „abateri” de la traseul stabilit, care însă nu deturnează locul spre care vreau să duc povestea, ci doar vin cu un plus de informaţie, de culoare.

 

Patru: Sunteți o persoană care își găsește puteri nelimitate pentru a(-și) urmări cauzele, de asemenea știți să vă folosiți drepturile necesare identificării și menținerii lor vii, iar pentru ca toate acestea să fie duse și să ajungă cât mai departe nu vă găsiți disponibilitate pentru opriri, pentru stagnări, pentru încetarea acestor eforturi. Puterea, dorința și forțele pentru a le duce pe toate cât mai la capăt, pentru a le vedea soluționate vi le știți/cunoașteți dintotdeauna sau meseria de jurnalist v-a ajutat să le găsiți, să le descoperiți și să le creșteți, să le amplificați?

Melania Cincea: O ambiţie uneori sinonimă cu încăpăţânarea de a duce la capăt un proiect mă caracterizează de multă vreme. Era în bagajul cu care am intrat în presă. Profesia de jurnalist m-a obligat să o amplific, dar în acelaşi timp şi să o cizelez; în meseria aceasta se poate aluneca uşor de la ambiţie şi persuasiune – de care este nevoie dar în cantităţi atent dozate, cum spuneam – la nesimţire şi misecuvenism.

 

Cinci: Aveți ușurința de a dialoga, ușurință dată de un limbaj care trădează un fel de intuiție în alegerea partenerilor de dialog, un fel de afinități expuse odată cu aceste întâlniri care vă evidențiază șarmul și dorința de a afla și a cunoaște odată cu cel care știe, de a vă așeza exact unde este de găsit, de ascultat răspunsul celui intervievat. Când și unde se naște un dialog și stările necesare creșterii lui, ale apropierii necesare între întrebător și întrebat?

Melania Cincea: Un interviu se naşte, chiar se dezvoltă în timpul documentării lui. Acolo este o etapă de bază. Aș compara interviul cu un organism în creştere: privat, într-o etapă esenţială, de substanţe hrănitoare – de informaţii cât mai multe despre autor, despre acţiunea lui, în cazul interviului – nu poate creşte mlădios, sănătos. În privinţa alegerii partenerilor de dialog, nu mă bazez pe intuiţie, ci pe ceea ce ştiu deja în privinţa lor, a operei lor, a implicării lor civice. Un interviu poate avea ca punct de pornire o nouă carte a unui autor, o conferinţă pe care o susţine, un eveniment în care este implicat şi care îl aduce sau readuce în atenţia publică. Dar poate fi şi o aniversare rotundă. Sau o reîntâlnire, după o vreme în care persoana respectivă a stat într-un con de umbră publică. Punctul de pornire dă, de altfel, şi linia interviului. O dată trasată această linie – bine trasată –, discuţia curge. În opinia mea, blocajele interlocutorului sunt cauzate, în general, de o documentare deficitară a celui care realizează interviul sau de întrebări alambicate, adresate în mod echivoc. Asta, în cazul dialogurilor cu oameni cărora, prin intermediul interviului, vrei să le evidenţiezi părţile bune, frumosul ori binele pe care l-au făcut. În cazul unui interviu cu un politician, de exemplu, blocajele pot fi şi de altă natură: intenţia de a ascunde un adevăr sau de a camufla lipsa lui de pregătire, şi atunci sesizezi evitarea răspunsului, încercarea de a deturna discuţia de la o temă, încercarea de a manipula prin non-răspunsuri. În astfel de situaţii, însă, şi abordarea jurnalistului diferă radical.

 

Șase: Scrieți articole, interviuri, reportaje, analize ale reprezentărilor vieții în toate aspectele și imaginile ei, iar toate sunt continuu (ex)puse în cuvinte și în toate corpurile lor disponibile, în toate formele în care ele pot să spună, să exprime, să atenționeze, să strige chiar, și toate aceste amprente sunt deja puse și rămân vizibile în peisajul publicistic al mereu neobositului prezent care își ține jurnalistul prins în chingile lui. Au trecutul sau viitorul timp disponibil să acopere acest continuu și de neînlocuit prezent, și fiecare clipă oprită și păstrată în acest chihlimbar continuu de trăirile lui locuit?

Melania Cincea: În opinia mea, da, au, pot avea şi chiar trebuie să le ajutăm noi, jurnaliştii, să aibă timp să acopere prezentul. Fără să privim la trecut, măcar la cel relativ recent, fără să îl aşezăm ca fundal în tabloul prezentului, riscăm să nu avem tabloul complet ori să repetăm greşeli ale trecutului – este o afirmaţie clişeu, dar, cred, de neignorat. În cazul altei situaţii este imposibilă o aşezare a lor în tablou fără a le raporta la o ipoteză viitoare. 

 

Șapte: Ați scris și spuneți că o faceți pentru că mă încăpățânez să cred că mai e nevoie și de o presă onestă, care să nu insulte inteligența cititorului… V-am citat fiindcă am sesizat această nuanță de entuziasm și de putere pe care vi le dau cuvintele și farmecul lor mereu împrejmuite de curajul pe care vi-l alimentează și cu care vă încarcă într-un ritual continuu, fără capăt, neobosit. Mă folosesc de o întrebare pe care i-ați pus-o unui domn intervievat de dumneavoastră, și o voi (re)formula pentru a vă întreba la rândul meu: Rezultatele muncii dumneavoastră ne împing la reflecție, la alegerea firească de a gândi și la imboldul de a ne uita din când în când în aceste oglinzi pe care ni le puneți la dispoziție. Ce și cât ne lipsește pentru a fi mai atenți la ce se întâmplă cu adevărat în jurul nostru, pentru a vedea ce se întâmplă cu adevărat și pentru a fi în continuare mai buni? 

Melania Cincea: Mă bucur – şi o spun evitând să pozez sub masca unei false modestii – dacă articolele mele, fie ele comentarii politice, articole de investigaţie sau interviuri, captează atenţia cititorilor, îi împing la reflecţie, le întreţin atenţia şi un spirit civic critic. Pentru că aşa este firesc să funcţioneze lucrurile într-o democraţie: presa – şi mă refere la acea presă onestă pe care o invocam, care să nu insulte inteligența cititorului prin dezinformare, prin minciuni drapate în sferturi de adevăr, prin manipulare, prin scoateri de informaţii şi declaraţii din context şi aşezarea lor într-un cadru convenabil jurnalistului, prin non-ştiri, prin promovarea de nulităţi pe post de experţi sau exemple de succes – trebuie să atragă atenţia asupra unor disfuncţionalităţi la nivel de clasă politică, de societate, asupra unor abuzuri de putere pentru a crea masa critică necesară să pună presiune pe clasa politică pentru a corija sau măcar pentru a diminua aceste disfuncţionalităţi. Nu aş putea spune ce ne lipseşte pentru a fi mai buni. Nu am reţete pentru aşa ceva şi nu am competenţă să dau astfel de sfaturi. Dar aş putea spune ce cred că le lipseşte unora pentru a vedea corect ceea ce se întâmplă în jurul lor: conectarea la surse credibile şi oneste de informare. Informaţiile nu se iau de pe site-uri ale căror proprietate şi conţinut nu şi le asumă nimeni, de pe site-uri care promovează teorii ale conspiraţiei – informaţii neverificate, imposibil de dovedit, informaţii care nu sunt de găsit pe niciun canal din presa scrisă sau audio-video consacrată. La fel, nu se iau nici exclusiv doar de pe reţelele de socializare – acolo pot fi doar nişte puncte de pornire în dezbaterea unui subiect –,  iar când se iau de acolo, trebuie făcută demarcaţia clară între o informaţie plasată pe o reţea de socializare de către o persoană publică, din media, din clasa politică, din zona civică, şi o informaţie plasată, mai ales când nu este însoţită de niciun link către un articol, de o persoană fără niciun fel de expertiză pe domeniul despre care vorbeşte. Reţelele de socializare care permit circulaţia unei informaţii cu o viteză neîntâlnită la niciun alt mijloc de comunicare vin şi cu reversul: oferă aceeaşi viteză de circulaţie şi manipulărilor prin ştiri false, prin minciuni, prin teorii ale conspiraţiei: pandemia de covid a arătat în toată „splendoarea” ei şi această faţetă neplăcută, periculoasă chiar, pentru că dezinformarea, manipularea pot avea efecte dezastruoase asupra democraţiei.