Literatura străzii
Mergeam pe stradă şi trăiam acolo literatura propriei mele vieţi…(Gheorghe Crăciun)
Scriu aceste rânduri chiar aici, pe stradă. Hai să zicem, să credem că scriu în timp ce merg pe stradă. Cândva a spune, a scrie, a recunoaşte asemenea lucruri (stări) era o dovadă de proastă creştere, tot aşa cum cei care se duceau sau veneau de la baie erau presupuşi a fi invizibili. Dar epoca noastră este mai necioplită. Nimic nu este ascuns. Şi totuşi este. Într-un sens, o persoană observată că se îndreaptă către o uşă închisă e mai puţin acolo decât cineva imaginat în chip nevoit a fi invizibil.
Trec strada. Traversez. Peste drum se demolează ceva. Ferestre goale, oarbe, fără geamuri. Cărămizi şi moloz. Mult moloz. Praf translucid şi alb.
În lumea simultană se dărâmă un zid.
Sunt încă urme de tablouri pe pereţii de acuma reci, sunt grinzi ce zi cu zi se prăbuşesc. Trec strada. Sub dărâmături istoria. Sub temelia casei urmele altor case, bordeie şi morminte. Trec strada şi constat (văd) o suprafaţă. Eveniment absent. Lipsesc arheologii. Aici doar un buldozer pe şenile mari, tăcute. Cizme de cauciuc, lopeţi şi târnăcoape. Aici, acum, eu imaginând descoperiri. Eu făceam o descoperire imaginând o trăire lucidă. Acum.
În lumea simultană, alta, tocmai se cucereşte turnul de la malta.
Aşa scrie poetul după care el coboară din turnul lui de fildeş şi pune pe hârtie, descrie, povesteşte, prezentul simultan. Documente, fapte smulse din actual. Trec strada. Buletine de ştiri. Je suis Charli, urla un radio dintr-o fereastră. Se consuma un atentat, o dramă.
Şi-n cealaltă lume simultană
Tocmai explodează o bombă…
Spune poetul.
Pe când în oraşe, singuri pe diferite cărări şi la diferite nivele
Oamenii cu globii lor dilataţi, cu stelele bătându-le-n faţă,
Încearcă să înţeleagă, să te înţeleagă pe tine, uriaşă fiinţă hiperlucidă.
Înnebunind de nefericire fiecare încuiat în camera de gazare a trupului său.
Aşa urlă poetul în malaxorul conştiinţei sale după care mintea lui mai înghite încă puţină istorie.
Şi încă-n lumea cealaltă
A celeilalte,
Oceanul e liniştit şi fără vânt.
Astfel poeţii văd şi scriu.
Bătrân ocean, forma ta armonioasă, sferică, menită să bucure
Faţa gravă a geometriei…
Aşa se entuziasmează poetul.
Te salut bătrân ocean!
Iar eu trec strada şi încerc să explic. Trec strada şi încerc să arăt. Trec strada şi vorbesc de unul singur. Ca un nebun. În gând. Trec strada şi ajung pe o scenă pustie largă cât un trotuar…
( Florin Iaru, Pink Floyd, Leonid Dimov, Alan Ginsberg, Walt Whitman)
Facebook
WhatsApp
TikTok
