Cui nu-i place să urmărească întreceri sportive? Nu e sfârșit de săptămână fără un meci sau o competiție. O mulțime de microbiști europeni și sud-americani urmăresc fotbal (soccer), canadienii sunt pasionați de hockey, americanii de baseball și fotbal american, englezii de rugby și așa mai departe.
Și mie-mi plac! Urmăresc cu mare interes meciurile de soccer, dar nu numai el mă entuziasmează, ci și gimnastica, patinajul artistic, călăria, natația, tenisul, atletismul și multe altele. Fac parte din cei cărora le plac întrecerile, o joacă plăcută de urmărit și, pentru sportivi, de practicat.
În Canada, cum e și firesc, cel mai mare succes îl au sporturile de iarnă, iar când olimpiadele de iarnă sunt în Canada, e o bucurie generală. Lumea cumpără bilete și frigul în care stau spectatorii la unele competiții nu numai că nu-i deranjează, dar ei preferă să fie la fața locului chiar în cazurile – destul de numeroase – în care la transmisia televizată se văd mult mai detaliat. De exemplu, la întrecerile de bob: spectatorii stau de-a lungul traseului și așteaptă concurenții în picioare, în frig, dar au parte de a vedea doar o secundă în direct spectacolul, adică bobul care trece ca un fulger prin fața lor. Stau ore-n șir pentru câteva secunde de vizionare. La fel e și la cursele de săniuțe. Nu e mai bună transmisia TV, care urmărește tot traseul bobului sau săniuței? Ei da, dar pasionații le văd în direct! Cred că exact pe acest concept se bazează vânzările de bilete la acest gen de întreceri!
Nu m-am convertit total la sporturile care le plac canadienilor, dar n-aș putea spune că le refuz. În fond, hockey-ul e ușor de urmărit. Iar meciurile de baseball, sau chiar de fotbal american, când te obișnuiești cu ele, pot deveni amuzante.
Există însă un sport care le place grozav canadienilor și care se joacă și în Statele Unite, dar ale cărui reguli au rămas o enigmă pentru mine, chiar după mai multe decenii de viață în Canada. Mulți din cei cu care am vorbit despre el îl consideră la fel de ininteligibil. Tot inexplicabilă mi se pare și pasiunea canadienilor pentru meciurile din acest sport, numit Curling (atenție la pronunție, în engleză u sună ca un ă).
Principalul obiect din joc seamănă cu un fel de ceaun cu capac (sudat, să nu cadă!). Bolidul – ceaun se mișcă pe o suprafață lucioasă (cred că este gheață, dar nu sunt sigură, n-am reușit să înțeleg). Sunt două echipe. Cineva aruncă din poziția stând pe vine ceaunul la o distanță oarecare și pe urmă unul sau doi membri ai uneia dintre echipe încearcă, făcându-i vânt cu niște măturici – perii cu coadă, cum erau pe vremuri cele pentru lustruirea parchetului, să îl deplaseze, fără să-l atingă, pe suprafața lucioasă, până în interiorul unui cerc, care nu știu cărei echipe aparține. Ei bine, lupta unui individ (uneori doi, nu știu de ce) ca să agite măturicile pe jos și să convingă bolidul – ceaun să se deplaseze în direcția voită mi se pare lipsită de haz.
Există campionate de Curling masculine și feminine. Sinceră să fiu, când sunt transmise la TV, mă lipsesc de ele, schimb urgent postul și, întrebând în dreapta și-n stânga, am aflat că multă lume face la fel.
Recunosc, sunt nedreaptă. Poate că aș fi apreciat Curlingul dacă m-aș fi născut în Canada. Din curiozitate, i-am întrebat pe câțiva copii canadieni dacă le place acest sport și toți mi-au declarat că nu știu să-l joace, ei preferă hockey-ul!
Incitată de invenția cu măturicile care, frecate de dușumeaua lucioasă, pot mișca pe ea un obiect fără să-l atingă, am încercat și eu să deplasez o crăticioară cu capac fixat cu scotch, frecând parchetul din jurul ei cu o măturică improvizată dintr-un mop de șters pe jos la care am tuns franjurile cât se poate de scurt. N-a mers. N-o fi fost parchetul meu destul de lustruit? Sau poate sportul real se face pe gheață? Iată o dilemă pe care prefer s-o las nedezlegată, mă amuză mai mult decât informația exactă de pe Goolgle!
(Grafică de Adelaida Mateescu, care este absolventă a Facultății de Matematică, Univ. București, iar ca graficiană are un palmares bogat în expoziții de portrete; ilustratoare de cărți, premii la concursuri de caricaturi; trăiește în București…)
Veronica Pavel LERNER este născută la București, a studiat la Facultatea de chimie, Univ. București și a emigrat în Canada, în 1982, la Montreal (1982-1997), apoi lângă Toronto, unde se află în prezent; poetă, jurnalistă, membră UZPR, ACSR (Asociația Canadiană a Scriitorilor Români), MWG (Mississauga Writers Grop), autoare a 12 cărți – 3 de poezie, 9 de proză scurtă (2 în limba engleză); colaborează la reviste din România, Canada, Irlanda, ș.a. și e prezentă în antologii în România și Canada (în engleză)…
Facebook
WhatsApp
TikTok
