„Luaţi loc, mi-a spus doamna de la ghişeu, imediat va veni cineva care va avea grijă de dvs”. M-am aşezat în fotoliul plasat în faţa unei gigantice oglinzi şi mi-am rotit privirea în jur. Secţia de cosmetică a marelui magazin în care mă aflam oferea tot felul de minuni. Pe pereţi erau afișate diferite modele de cercei agăţați de urechile unor tinere ale căror feţe nu se vedeau. Deşi eram în toiul verii, mă lua cu frig. Nu m-aş fi dus nici în ruptul capului să-mi fac găuri în urechi dacă n-ar fi insistat colegele de serviciu. Iar acum aşteptam cu înfrigurare operaţia, încercând să-mi ocup mintea cu amintiri „cosmetice”.
(Grafică de Adelaida Mateescu, care este absolventă a Facultății de Matematică, Univ. București, iar ca graficiană are un palmares bogat în expoziții de portrete; ilustratoare de cărți, premii la concursuri de caricaturi; trăiește în București…)
Mi-am adus aminte că la 17 ani, în România, mergeam să învăţ pentru admiterea la facultate la două surori gemene care erau mult mai evoluate ca mine la capitolul „podoabe”. Eu le ajutam pe ele la chimie, ele pe mine la cochetărie. Bigudiurile au fost eliminate de la început, părul meu fiind prea scurt. S-a trecut apoi la oja de unghii, cu care nu mă împăcam pentru că mi se părea absurd să vopsesc unghiile şi, numai după câteva zile, când unghiile creșteau, să şterg oja rămasă și să iau totul de la capăt. Abia ca studentă, obligată fiind de practica pedagogică, am devenit ceva mai cochetă, dar am abandonat demersul care-mi cerea efort și timp!
Sosită pe pământul canadian, am constatat că „ambalajul” (obiectelor, dar şi al persoanelor) era primordial. De unde în România nimeni nu observa, la serviciu, dacă eram fardată sau nu, în Canada prezenţa femeilor la lucru fără podoabe nu era bine văzută. Eram nevoită, ca nou venită, să respect eleganţa cerută de gradul de civilizaţie al socităţii. Colegele de serviciu din Canada, văzându-mi ignoranţa în materie de podoabe feminine, au hotărât să mă-nvețe cum să folosesc produsele cosmetice, după care au încercat să mă convingă să port cercei. Scuza că n-aveam găuri în urechi n-a mers, alternativa de cercei pentru urechi neperforate fiind clipsurile. Mi-am cumpărat clipsuri. Nu-mi stăteau rău, numai că după vreo două ore clipsurile începeau să mă jeneze, iar când eram la telefon, nu puteam lipi receptorul de ureche, iar dacă-l țineam departe, nu auzeam. Degeaba mă plângeam eu de discomfort, colegele insistau să le port și, până la urmă, m-au convins că cel mai simplu era să-mi perforez urechile. Operaţia se făcea repede şi la un preţ abordabil în toate raioanele de cosmetică ale marilor magazine.
Aşa se face că mă aflam acuma aşezată în fotoliu, aşteptând cu înfrigurare operaţia. Apariţia unei tinere zâmbitoare, cu cercei, unghii, pleoape şi buze mov mi-a curmat amintirile. Şedinţa a început cu un instructaj amănunţit asupra secvenţelor ce urmau să se petreacă. Întâi am învăţat că, odată perforarea terminată, era important ca găurile să fie menţinute, căci altfel se lipeau la loc. De aceea, mi s-a spus, o dată puşi, cerceii trebuiau să rămână în urechi.
„Tot timpul?” am întrebat îngrozită.
„Aşteptaţi să vă explic”, mi-a răspuns. ”În primele şapte zile, vă veţi scoate seara cerceii, dezinfecta locul cu spirt şi pune cerceii la loc”. Ascultând-o pe tinerică mă făcusem deja albă ca varul, dar ea şi-a continuat, mecanic, prelegerea: „În acest interval veţi dormi numai pe spate, cu grijă să nu atingeţi perna cu urechile, căci vă puteţi răni. Perforatul în sine nu doare, dar dacă se infectează, rana se umflă şi devine dureroasă”. Aveam deja imaginea unor răni supurânde la urechi și devenisem lividă. Tinerica a continuat însă expunerea cu acelaşi ton de robot cu care începuse: „Orice infecţie se tratează cu antibiotice şi se vindecă într-o săptămână. Majoritatea clientelor noastre nu respectă regulile şi atunci, ori se produc infecţii, ori găurile se astupă şi operaţia trebuie repetată”.
Odată instructajul terminat, tinerica a deschis trusa de instrumente, timp în care eu stăteam împietrită de frică în scaun. Mă treceau sudorile, dar eram hotărâtă să repar eroarea părinţilor de a nu-mi fi găurit urechile când m-am născut, deşi cred că la mine găurile s-ar fi lipit din cauză de nefolosinţă. Tinerica şi-a terminat pregătirile şi a început procedeul prin a-mi freca lobul urechii cu spirt. În clipa în care se pregătea să înfigă acul, am ţâșnit brusc de pe scaun, bâiguind cât se poate de politicos:
„Mă scuzaţi, dar m-am răzgândit. Nu-mi mai perforez urechile”.
Fata m-a privit surprinsă, dar citind pe figura mea expresia unei hotărâri de neclintit, m-a trimis la ghişeu pentru a mi se credita suma plătită. Aşa s-a sfârşit definitiv şi irevocabil aventura mea cu cerceii.
Cu timpul m-am resemnat asupra incapacităţii de a mă supune standardului estetic nord american, iar lumea s-a obişnuit cu mine şi fără podoabe. Mă întreb însă: dacă frica şi comoditatea nu m-ar fi împiedicat să dobândesc „ambalajul” dorit de societate, m-aş fi aflat astăzi, oare, pe o treaptă ierarhică superioară? Cine ştie?
N-am rezolvat încă această dilemă!
Veronica Pavel LERNER este născută la București, a studiat la Facultatea de chimie, Univ. București și a emigrat în Canada, în 1982, la Montreal (1982-1997), apoi lângă Toronto, unde se află în prezent; poetă, jurnalistă, membră UZPR, ACSR (Asociația Canadiană a Scriitorilor Români), MWG (Mississauga Writers Grop), autoare a 12 cărți – 3 de poezie, 9 de proză scurtă (2 în limba engleză); colaborează la reviste din România, Canada, Irlanda, ș.a. și e prezentă în antologii în România și Canada (în engleză)…
Facebook
WhatsApp
TikTok
