Anul trecut am făcut la bloc o cerere de reparații la zugrăveala din apartament și mi-a fost trimis un zugrav mexican care a lucrat vreo șapte zile, cam 15 minute pe zi, ținându-mă, pe tot intervalul, cu casa întoarsă pe dos. În puținul timp cât lucra, asculta radio-ul pe un post cu muzică lentă și îmi tot povestea despre soția lui care era în America de Sud. Vorbea cu ea la telefon în fiecare zi ca s-o convingă că el, catolic convins, nu vrea să divorțeze de ea, chiar dacă aici, în Canada avea o combinație cu o tipă, pe care, zicea el, n-o iubea. Complicată poveste. Vorbea o engleză din care nu înțelegeam mare lucru. În plus, pleca tot timpul, avansa în lucru precum melcul pe asfalt. Am fost fericită când a terminat.
Nu cu mult timp în urmă, primesc un anunț cum că în ziua cutare va veni cineva să controleze dacă avem nevoie de renovații la pereți. Deși se reparaseră anul trecut, cei care au verificat au mai găsit câteva locuri defecte în apartament. Și, chiar înainte de Sf. Nicolae, am primit un anunț că în ziua cutare va veni un zugrav să le repare. Am acoperit în acea dimineață mobila cu cearceafuri și plastice, dar zugravul nu s-a arătat nici în acea zi, nici în ziua următoare, așa că am strâns tot. După două zile, aud bătăi în ușă: doi zugravi mă anunță că vin în cinci minute să lucreze la mine ȋn apartament. Cum nu vorbeau bine englezește, ȋi întreb care e țara lor de origină și-mi spun că sunt turci.
Am repus în mare viteză cearceafurile pe mobilă. Una din reparații fiind în dormitor, peste noptieră și pat, am scos repede și calendarul și ce mai era pe perete. Au revenit imediat. „Vaaaai, nu era nevoie să vă deranjați, am adus un rulou mare de plastic, acoperim noi totul”, au zis ei veseli. „Aveți o foarfecă să tăiem din rulou?” Îi întind șefului foarfeca, el nimic. Îmi face semn s-o pun jos, ca s-o ia de acolo. Uitasem superstiția românească cu obiectele ascuțite, iată că o respectă și turcii, mi-am spus!
Pleacă unul din zugravi, rămâne celălalt. Zice: „România, I know, Ceaușescu”. „Da”, zic eu în engleză. Și-i spun „IBRIC”. „No, no, zice, no coffee” și-mi arată inima. Apoi mă întreabă dacă am fost la Istanbul. Eu însă n-aveam chef de vorbă, mă interesa cât va dura reparația, fiind deja pățită cu mexicanul. „O oră”, zice el cu tot calmul. „O oră??!! m-am mirat eu. Păi nu trebuie întâi să se usuce și pe urmă să zugrăviți?” Mustăciosul mi-a zâmbit binevoitor: „Uscatul durează numai cinci minute, materialele noastre sunt ultramoderne!” Cu experiența mea de anul trecut, am fost cam sceptică la promisiunile turcului. Dar a fost precum au spus: au dat viteză, au luat o foarte mică pauză de prânz și turcul șef a revenit să vopsească locurile reparate, pe tavan cu un rulou muiat în vopsea albă, iar pe perete cu o bidinea ȋmbibată cu vopsea bej.
În dormitor, cum reparația era pe perete, ceva mai sus, l-am văzut pe turc într-un echilibru precar, cu un picior pe scărița lui, cu celălalt pe patul meu acoperit cu plastic. Pusese și căldarea pe patul care, deși echipat cu arcuri solide, tot s-a cam vălurit la mișcările zugravului. Într-o mână avea bidineaua cu care vopsea, în cealaltă ținea telefonul celular, la care vorbea în turcește cu nepoata lui din Istanbul care, vai, îl iubește la nebunie și îl sună în fiecare seară (seara în Turcia e prânz în Canada). Eu mă întrebam cum se va finaliza exercițiul de echilibru, dar totul s-a terminat cu bine.
(Grafică de Adelaida Mateescu, care este absolventă a Facultății de Matematică, Univ. București, iar ca graficiană are un palmares bogat în expoziții de portrete; ilustratoare de cărți, premii la concursuri de caricaturi; trăiește în București…)
La sfârșit i-am dat câțiva dolari pentru osteneală, deși în Canada, la asemenea lucrări, nu se obișnuiește. Mi-a mulțumit, s-a uitat lung la mine, s-a întors spre colegul lui și i-a spus cu glas duios, în engleză, ca să înțeleg și eu: „Uite în sfârșit o adevărată Doamnă care știe ce-i aia bacșiș și a pronunțat cuvântul exact cum îl știam din România. Iar apoi, numai zâmbet, mi s-a adresat cu convingere: „You are a Lady, Madame, a real Lady!”
Veronica Pavel LERNER este născută la București, a studiat la Facultatea de chimie, Univ. București și a emigrat în Canada, în 1982, la Montreal (1982-1997), apoi lângă Toronto, unde se află în prezent; poetă, jurnalistă, membră UZPR, ACSR (Asociația Canadiană a Scriitorilor Români), MWG (Mississauga Writers Grop), autoare a 12 cărți – 3 de poezie, 9 de proză scurtă (2 în limba engleză); colaborează la reviste din România, Canada, Irlanda, ș.a. și e prezentă în antologii în România și Canada (în engleză)…
Facebook
WhatsApp
TikTok
