„Royal Tailor”, acesta este numele care figura pe internet când am căutat pe cineva, în cartier, pentru ajustat confecții. Avusesem ani de zile, la curățătoria din colț, serviciul de „alterations”, – așa se numesc în engleză micile ajustări – care se fac la toate curățatoriile din Ontario. Era o coreeanca pricepută, nevasta proprietarului, care-mi aranja totul conform dorințelor mele.
Curățătoria a fost vândută la un moment altor coreeni și l-am întrebat pe noul proprietar dacă va păstra serviciul „alterations”. Sigur, mi-a spus el într-o engleză încâlcită, se ocupă soția. Am tot încercat s-o prind pe soția lui la curățătorie, dar n-am reușit. Când, însfârșit, am găsit-o, am întrebat-o dacă mi-ar putea adăuga niște buzunare la o fustă. N-a înțeles. I-am explicat prin semne, tot n-a înțeles. Cred că nu numai engleză nu știa, dar nici croitorie.
Neavând încotro, am recurs la sursa universală de informații, internetul, de unde am aflat că foarte aproape de mine se află „Royal Tailor”, o croitorie de succes, stabilită ȋn regiune cu 30 de ani în urmă. M-am dus la adresa indicată urmând direcțiile date de GPS. Ajunsă la destinație, nici urmă de „Royal Taylor”. Căutând prin jur, am zărit un afiș cu anunțul: „Royal Taylor e în spate, va rugăm să ocoliți clădirile”.
Ocolind, am pătruns cu mașina într-o alee îngustă și oarecum dubioasă, am parcat și am văzut o ușă părăginită care ducea, printr-o scară, la un subsol. Spre mirarea mea, afișul „Royal Taylor” mi-a confirmat faptul că eram unde trebuia. Mi-a fost cam teamă să cobor, contrastul dintre numele „regal” și aspectul întrării m-a contrariat (ca să nu spun șocat). Ezitam, dar am auzit o voce venită de la subsol (probabil fusesem văzută printr-o oglindă) care mi-a spus: „aici e ce căutați, coborâți pe scară”.
Am coborât – țînându-mă de pereți – (scara n-avea balustradă) și am intrat într-o încăpere imensă, plină cu scule de croitorie, mosoare de ață de toate culorile înșirate pe pereți, rafturi cu stofe, câteva mașini de cusut, confecții de femei agățate de niște lămpi bizare, toate colorate și strălucitoare, o imensă masă pe care se juca un băiețel încălțat, un mic televizor ascuns în spatele unor haine, unde rula într-o limbă ininteligibilă un film (am aflat apoi că era indian). Lângă masa uriașă era o mică etajeră pe care o femeiușcă grăsuță, însărcinată, zâmbitoare și tăcută (ulterior am constatat că nu prea știa engleză) călca ceva cu un fier de călcat al cărui fir electric trecea prin perete, pierzându-se în necunoscut.
M-a întâmpinat un indian mai în vârstă. L-am întrebat dacă mă poate ajuta și i-am arătat ce doream. Sigur, facem orice, mi-a răspus entuziasmat! A măsurat, a pus niște ace de siguranță ca semn și mi-a spus să revin a doua zi ca să iau marfa. La plecare mi-a strâns mâna și mi-a urat „Dumnezeu să vă ajute”.
Când m-am întors ca să-mi recuperez hainele, am găsit acolo o mare înghesuială de clienți, de toate vârstele și naționalitățile: bărbați cu pantaloni de nuntă pentru scurtat sau lărgit, cucoane cu rochii sclipitoare și colorate de ajustat, copii cu uniforme prea largi, etc. Am fost invitată să iau loc. Scaunul pe care m-am așezat, deși instabil, nu s-a dărâmat. Pe celălalt scaun, tot jerpelit, (erau doar două) aștepta un domn foarte bine, cu accent britanic, care venise cu un pardesiu nou la care voia să adauge un cordon. Așteptându-mi rândul, am putut observa mai atent încăperea, pe care, oricât de îndelungat aș fi privit-o, tot n-aș fi reușit să observ toate obiectele din ea.
(Grafică de Adelaida Mateescu, care este absolventă a Facultății de Matematică, Univ. București, iar ca graficiană are un palmares bogat în expoziții de portrete; ilustratoare de cărți, premii la concursuri de caricaturi; trăiește în București…)
N-aș putea spune că mi-a displăcut dezordinea generală în care se afla atelierul, dar contrastul cu ordinea canadiană mi s-a părut cam mare. Când mi-a venit rândul, mi s-a dat ce aveam de luat, am verificat și totul era perfect. Am plătit și, înainte de a pleca, l-am întrebat pe croitor de ce a ales numele „Royal Tailor”, gândindu-mă – fără să-i spun- că aspectul atelierului nu mi s-a părut chiar „regal”. Mi-a răspuns cu o totală și senină candoare: „Păi cum altfel l-aș fi putut numi dacă pe mine mă cheamă Roy?”
Veronica Pavel LERNER este născută la București, a studiat la Facultatea de chimie, Univ. București și a emigrat în Canada, în 1982, la Montreal (1982-1997), apoi lângă Toronto, unde se află în prezent; poetă, jurnalistă, membră UZPR, ACSR (Asociația Canadiană a Scriitorilor Români), MWG (Mississauga Writers Grop), autoare a 12 cărți – 3 de poezie, 9 de proză scurtă (2 în limba engleză); colaborează la reviste din România, Canada, Irlanda, ș.a. și e prezentă în antologii în România și Canada (în engleză)…
Facebook
WhatsApp
TikTok
