Totul a început cu o durere cumplită de spate, încercam să mă îndrept și nu puteam. La fiecare pas, durerea creștea în intensitate, iar efortul înaintării spre un pat era unul uriaș. Mai aveam de urcat câteva trepte până în dormitor, când am simțit cum îmi zvâcnesc tâmplele, apoi durerea mi-a prins tot capul ca într-o menghină.
De afară se auzea cum urlă câinele meu lup și zgreapănă ușa de la intrare. Apoi totul a început să se estompeze, iar gândurile mi se ridicau ca niște porumbei albi deasupra capului. Un telefon țârâia lung fără să răspundă cineva. Apoi am auzit cum un ciocan lovea o nicovală, iar sunetul urca din fundul pământului, ca un ceas sau ca o inimă, sacadat. Am vrut să îmi ridic un braț, dar nu mai eram o realitate concretă, ci un fum. Nu-mi găseam cuvintele și nici emoțiile, ori vreo logică, totul era alb, în mintea mea se instalase un pustiu sau poate o stare primordială, o întoarcere în timp, lipsită de amintiri precum o moluscă, fără grijile care guvernează lumea. Apoi am auzit o voce care mă întreba ceva. Ședeam sub pământ și din mine creșteau copaci cu rădăcini încâlcite. Nu mai aveam logică, dar îmi simțeam conștiința prezentă și înțelegeam că ea îmi era limitată. Nu mă simțeam om, nici animal, ci pur și simplu eram ceva de dinainte de toate, un punct de conștientizare într-un abur palid.
Zumzetul din jurul meu a crescut. Printre fâlfâiri de aripi și foșnet de crengi, aceeași voce a pronunțat verdictul: A evadat, nu a mai suportat presiunea pământului și s-a îngropat în vid. E o reacție de respingere a realității, care a trimis-o în atemporalitate.
Ascultam și îmi continuam imersia subterană, căutând ungherele cele mai ascunse, apoi am fost invadată de un miros de culoare violet, am simțit câteva atingeri și am văzut o entitate nespus de frumoasă care mi-a spus că, acolo, nu este casa mea și mi-a arătat cărarea de întoarcere. Când m-am trezit în pat, am auzit din cealaltă cameră cum cineva cânta la pian. Notele ritmice au devenit tot mai clare, iar când am deschis ochii, l-am văzut pe fiul meu cel mic așezat lângă mine pe un scaun într-un salon de spital… I-am zâmbit bucuroasă. Îmi dispăruseră durerile și nu mai aveam probleme de conștiință. Mă simțeam eliberată și întoarsă la suportul iubirii și al înțelegerii, pe care le pierdusem…
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
