Sigur că m-am îndepărtat de cuvintele acelea frumoase, pline de inocență, gust de struguri copți, cercuri colorate, mult galben, mult roșu. Sigur că nu mai pot scrie cuvinte încrucișate cu rime ori râuri de versuri albe, alergând zburdalnic peste pietre cu nojițe de mătase verde. Sigur că m-am maturizat!
Străveziul mi-a devenit gri, orizontul îl ating cu mâna, bolta cerească s-a coborât la grinda de sus. Dar știi cum? Nu în decenii, ci într-o zi! M-am trezit și am dat cu capul de ceva tare. Sângele mi-a năvălit pe obraji. S-a întâmplat la ora trei dimineața. Visasem și eu, ca acel copil, că afară se aruncă cu artificii.
Până atunci, habar nu aveam că există războaie, copii care dorm pe trotuar, sub cerul liber, nu auzisem de femei violate, bătute, ucise… Unde îmi fusese capul, unde îmi umblaseră gândurile, privirile? Eram matinală, mă trezea ceasul, îmi consultam agenda zilei, făceam cura de alergare prin jurul blocului, dușul, cafeaua, orele de serviciu, alte ore de serviciu, alte ore de serviciu, bazinele de înot, genoflexiunile cu aragazul, mașina de spălat, mopul, periatul pisicii, două trei povesti și apoi somn dulce.
Poate că fusese vorba despre egoism, iar eu nu știam? Unde am fost când s-a petrecut războiul celor 7 zile, dar cel din Cambodgia, Vietnam, mai apoi din Afganistan? Unde eram când femeile din Iran protestau pentru drepturi elementare, să învețe carte sau să meargă singure pe stradă, pe bicicletă, sau să gândească cu propria lor minte?
În toți anii ăștia eu am respirat, am mâncat, am citit, am visat, m-am îndrăgostit, m-am iubit, m-am detestat, am mers pe jos, pe sus, am alunecat, am zburat, dar n-am știut…
Că pe lumea asta se moare, se plânge, sunt oameni care se târăsc, urlă de durere, își înmormântează copii, caută sub dărâmături părinți, câini, alți oameni…
Că viața nu e curgere, ci înnodare de clipă cu clipă, cum va trece noaptea, câte sirene, câte bombe, ce dau micuțului meu să mănânce, în ce beci ori subsol voi dormi…
Că nu sunt pe lume doar oameni buni sau răi, mai pot fi și monștri, criminali în serie, hoți de copii, violatori de minori…
Că extazul nu vine doar din revelații, din detente, înălțări, zboruri aidoma celor de pescăruși, mai există și un extaz al căderii, fărădelegilor, profanării și torturii din mintea unor ființe diabolice, care pot ajunge să conducă lumea…
Unde, am fost, mă întreb, până m-am trezit? Unde?
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
