GEOMETRIA CUVÂNTULUI – Ecaterina PETRESCU BOTONCEA – Un strigăt, o voce disperată…

Da, e vorba despre o atenționare serioasă, formulată pe Facebook, de una din asistentele de top ale Spitalului Județean Târgoviște, legată de  lipsa, deja cronicizată, de personal medical, la care se adaugă angajarea pompieristică a unui personal incorect calificat, lipsit de calități reale, cunoștințe medicale, îndemânare, suflet… În consecință, personalul responsabil, mai vechi și deja obosit, este nevoit să preia atribuții suplimentare, cu mult peste suportabilitatea lui fizică, ținând cont că personalul medical mai vechi este compus mai ales din soții, mame, fiice, cu obligații de familie și sociale adăugate…

 

Alexandra Soare a trecut, de curând, printr-un sindrom burnout cu pierderea cunoștinței pe coridorul dintre sălile de operație, tulburări paroxistice de ritm cardiac și precordialgii severe, în iminență de un urât accident cardiac, pentru care, dacă se întâmpla o tragedie, Spitalul ar fi trebuit să plătească daune serioase. Menționez că, la cererea de personal medical, direcția spitalului se apără cu „blocarea posturilor”. Se fac „economii”, dar cu ce preț! Vorbim despre o unitate medicală de vârf, cu profil de urgență, supra aglomerată cu bolnavi gravi. În urmă cu 11 ani, după închiderea mai multor spitale importante din județ, s-au pierdut peste o mie de paturi, care nu au avut și nu au cum să fie compensate de cele 800 de paturi ale Spiritului Județean. În felul acesta s-a creat o adevărată degringoladă, dezechilibru între nevoi imediate și ofertă, e drept, moștenire grea de pe timpul unor politicieni rupți de realitatea medical-sanitară românească. La aceste frustrări, se adaugă o relație incorectă între cei care ar trebui să se comporte ca primii dintre egali și personalul care nu se poate considera cu nimic „inferior”, ci doar altfel calificat. Felicitări, Alexandra!

 

 

 

Alexandra Soare, asistent medical, ATI, Spital Județean Târgoviște:

 

„La începutul lunii ianuarie se împlinesc treizeci de ani de când lucrez în aceeași secție de anestezie-terapie intensivă. Proaspăt venită de pe băncile Școlii Postliceale Sanitare, unde am avut îndrumători de excepție, care au considerat că e o datorie de onoare să dea societății absolvenți intens pregătiți, am întâlnit profesioniști adevărați, care au făcut tot posibilul să mă integrez perfect și să mă ridic încet, încet la valoarea lor. Am urmat cu bucurie  toate cursurile de specializare din centrele universitare din țară și chiar din afara țării, care mi-au fost propuse și am făcut din meseria mea o profesiune de credință, așa cum am învățat de la formatorii mei. Iată-mă acum: dezamăgită total de sistemul sanitar, fără speranța că se mai poate îndrepta ceva, frustrată de modul în care „înțeleg” cei ce ne conduc, cum stau lucrurile cu adevărat (se merge pe modul „merge și așa”), speriată de neprofesionalismul, dus la extrem, al multora dintre cei ce vin din urmă, combinat cu iresponsabilitate și lipsă crasă de empatie. Cum mă mai simt? Epuizată, ca mulți dintre colegii mei! Ca și cum nu ar fi destul că în ultimul timp există o avalanșă de pacienți critici, cu multiple patologii asociate, decidenții noștri închid ochii sau ridică din umeri în fața lipsei acute de personal, mutându-ne dintr-un sector în altul, temporizând  acte operatorii, scurtând timpii necesari pregătirii corecte a actelor operatorii (conform protocoalelor în vigoare), provocând tensiune între medici, medici și asistente și între diferitele sectoare cu activitate chirurgicală. În plus, nu găsesc nicio modalitate de a păstra oamenii valoroși ai secției pe care ne bazăm in orice moment (aflați  la noi doar cu contracte de colaborare), formați în ani grei, integrați perfect în secția noastră, pe care Bucureștiul sau alte orașe i-au primit și așteaptă să-i primească cu brațele deschise… Deschideți ochii și analizați cine formează noii angajați, care sunt criteriile (reale) de intrare în spital/secții, cum și dacă se integrează oamenii ăștia în timp util și de ce nu ne luptăm să ne păstrăm oamenii buni, care au dus greul, umăr la umăr cu noi, făcând față cu brio în ture istovitoare, chiar dacă au fost sau nu plătiți la timp, de multe ori lucrând fără concedii, de teama de a nu-și pierde locul de muncă. Angajați medici, aduceți ventilatoare, infuzomate și injectomate, aparate de hemodiafiltrare, dar uitați că acestea nu lucrează la modul „pilot automat”, ci trebuie programate și monitorizate în fiecare moment de personal calificat, specializat pe managementul pacientului critic, cu care medicul face echipă. Niciun medic anestezist, chirurg, ginecolog, ortoped etc. nu își exercită profesia vreodată singur, ci are nevoie de asistenți, infirmiere, brancardieri, registratori, kinetoterapeuți. Toți aceștia ar trebui să fie profesioniști, responsabili, empatici, cu un profil etic de excepție, conduși de oameni ancorați în realitate (aceea din spitale și nu din hârtiile de prin birouri) și care ar trebui să fie un bun exemplu, implicați 100% și, foarte important, să știe bine să-și aprecieze personalul, să-l motiveze și să păstreze echipa sudată.”

 

Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…